Mana era o substanţă care a constituit hrana de bază a israelitilor în timpul pribegiei de patruzeci de ani prin pustie (leş. 16,35). Când Israel a cârtit în pustia Sinai că nu are hrană, Dumnezeu le-a dat „pâine din cer" (leş. 16, 4; Ps. 78, 23-24) şi nu a încetat să le-o dea, în ciuda cârtirii lor (Num. 11, 6; Neemia 9, 20), până când nu au intrat în Canaan şi au mâncat din roadele acelei ţări (Ios. 5,12)30.

Această hrană a israelitilor era o pâine materială şi de folos trupului, creată de Dumnezeu, asemănătoare cu grăunţele, măruntă, ca sămânţa de coriandru, la gust ca turta cu miere, de culoare albă (leş. 16, 31), asemenea cristalului sau gheţii curate. „Poporul o aduna şi o mă-cina ori o pisa, apoi o punea în oale şi o făcea turte pe care le cocea în spuză [...]"31. Fiecare israelit trebuia să adune în fiecare zi, dimineaţa după ce se lua rouă, câte un omer32 timp de cinci zile, iar a şasea zi o cantitate dublă, pentru a avea şi în ziua sâmbetei, căci în această zi mana nu mai cădea. Dacă cineva aduna mai mult decât s-a rânduit, ceea ce rămânea pentru a doua zi se strica, făcând viermi, însă cea hotărâtă de Dumnezeu să fie strânsă pentru ziua odihnei nu făcea viermi, ci se păstra tot atât de proaspătă. Dacă cineva ieşea la cules sâmbăta, nu găsea. Din această pâine din cer, Dumnezeu a poruncit să se păstreze un omer plin de către Aaron, înaintea chivotului, ca o mărturie pentru generaţiile viitoare, care să înţeleagă cu ce fel de pâine I-a hrănit El în pustie patruzeci de ani (leş. 16).

Numele ei a fost dat de către israeliţi, care, precum explică Sfântul Chiril al Alexandriei (f 444) „[...] neştiind din experienţă în mod clar ce este şi întrebându-se între ei ce este aceasta îi dau numele, căci în limba siriacă ce este aceasta se zice mana"33. Aici, sfântul autor explică şi sensul profetic al acestui fapt, adăugând: „Şi vei înţelege de aici că Hristos nu va fi cunoscut de iudei. Dar ceea ce ia El ca chip arată prin ea însăşi adevărul"34. A mai fost numită „ [...] pâine îngerească (Ps. 77,29) nu pentru că era hrana îngerilor, ci pentru că la ploaia şi la pogorârea manei a slujit îngerul [...]"35 Domnului. Dacă această hrană ar fi fost cu adevărat pâine a îngerilor, israeliţii nu ar mai fi murit în pustie.

Mana a fost creată şi trimisă de Dumnezeu israeliţilor, atât ca mijloc de existenţă - deoarece poporul nu putea să obţină o hrană firească din cauza pustiei - cât şi ca o lecţie spirituală, învăţându-i ascultarea (leş. 16, 9; 20, 25-30), smerenia (Deut. 8, 3, 16) şi să înţeleagă că nu numai cu pâine trăieşte omul, ci şi cu tot cuvântul ce iese din gura Domnului (Deut. 8, 3).

Asupra semnificaţiei materiale, dar, în parte, şi duhovniceşti, a manei, s-a oprit, printre alţi Sfinţi Părinţi, şi Grigorie de Nyssa (t 395), care arată: „Aici [în pustia Sinai] isprăvindu-se merindele ce le luaseră pentru călătorie din Egipt, şi poporul fiind strâmtorat de foame, se întâmplă minunea cea mai de necrezut din toate. Căci se porni să plouă hrană ca o rouă din cer, şi nu de pe pământ, cum se întâmplă după legea firii. Rouă aceasta cădea peste ei dimineaţa, dar apoi ea se făcea hrană pentru cei ce o primeau. Fiindcă ceea ce se revărsa nu se prefăcea în picături de apă, cum se întâmplă de obicei cu rouă, ci în loc de picături de apă se revărsau un fel de boabe în formă de cristale, care în agricultură se cheamă coriandru, sau grăunţe de formă rotundă, al căror gust se aseamănă cu cel al mierii. Acestei minuni i se mai adaugă şi o alta: ieşind toţi la culesul ei, măcar că erau de felurite vârste şi puteri, nici unul nu aduna mai puţin decât celălalt, potrivit deosebirii de putere, ci pe măsura trebuinţei fiecăruia, încât nici cel mai puternic să nu aibă mai mult şi nici celui slab să nu i se micşoreze partea, ci să fie tuturor egală.

In legătură cu aceasta, istoria mai vorbeşte de o minune: că adunând fiecare pentru o zi, nu punea deoparte nimic pentru ziua următoare. Iar celui ce din zgârcenie îşi punea la o parte ceva din hrana adunată, ceea ce punea de o parte i se făcea fără folos pentru hrană, prefăcându-se în viermi. Se mai adaugă şi altceva minunat în istoria despre această hrană: dintre zilele săptămânii, una, dintr-o raţiune tainică, era cinstită cu nelucrarea. De aceea în ziua premergătoare acesteia, deşi căderea din cer avea loc ca şi în celelalte zile, iar sârguinţa adunătorilor era egală, ceea ce se aduna se afla în cantitate îndoită faţă de măsura obişnuită. Aceasta, ca să nu aibă nici un motiv de a dezlega legea nelucrării din trebuinţa hranei. In aceasta se arăta şi mai mult puterea dumnezeiască, întrucât în celelalte zile prisosul se strica, şi numai în ajunul Sâmbetei (căci acesta era numele zilei nelucrătoare) ceea ce era pus de o parte rămânea nestricat, în aşa fel că nu se vedea să fie cu ceva mai veche decât hrana proaspătă (Ieş. 16)"36.

Referitor la gustul mâncărurilor, care are o legătură evidentă cu gândirea şi spiritul omului din momentul mesei, a consumului lor, Sfântul Vasile cel Mare (+379) consemnează despre mană: „Tălmăcind «mana», aşa cum ar fi scos-o dintr-o tradiţie iudaică oarecare, Filon zicea despre calitatea ei că era în aşa fel încât îşi schimba gustul după cugetul celui ce o consuma şi că în sine ea era un fel de mei îndulcit cu miere, dar că gustul ei era când de pâine, când de carne, şi încă de carne de pasăre ori de vietate sălbatică, dar uneori avea gust de legume, ba încă de o anumită legumă, după dorinţa fiecăruia, pe când altă dată avea gust de peşte, în aşa fel încât fiecare din aceste calităţi se păstra neschimbată după gustul celui ce o mânca"37 După cum nu se poate contesta faptul că spiritul pune în mişcare materia, tot aşa nu se poate nega influenţa gândirii, cugetului şi trăirii omului din momentul consumului de hrană. Lecturile din trapezele mănăstireşti, pe lângă scopul lor didactic, formativ, îl au în vedere şi pe cel mai înalt, de trăire şi de unire a persoanei umane în voinţă şi în gândire cu Dumnezeu, prin ascultarea cuvântului Său, care, în măsura în care este trăit, influenţează gustul mâncărurilor.

Cel ce iubeşte cuvintele şi poruncile lui Dumnezeu caută să le cunoască, să le înţeleagă în adâncimea lor şi, totodată, respectă voinţa şi gândirea Lui. Cel ce trăieşte cuvintele şi poruncile Lui, în care sunt concretizate voinţa şi gândirea Lui, se leapădă de voinţa sa proprie şi aşa se uneşte duhovniceşte cu Dumnezeu. Cel ce trăieşte tainele şi infinităţile cele negrăite ale Lui deja s-a unit cu El. însă ca omul să ajungă la această dragoste trebuie să aibă sufletul descătuşat de cele materiale şi de orice păcat, să fie liber. Descătuşarea se face prin cunoaşterea lui Dumnezeu, prin viaţă liturgică şi prin asceză. Aceasta din urmă este autoimpusă sau liber consimţită de către monah pentru că vrea să-şi împlinească dorul său după Dumnezeu: să-L cunoască aşa cum este, să asculte cuvintele Lui pentru a le înţelege în adâncimea lor, să trăiască tainele Lui, cu raţiunea cea mai presus de orice raţiune, să-L trăiască pe El însuşi. Sufletul său, în calitate de mireasă, doreşte să-L vadă pe Mirele Său, la miezul nopţii, la straja a doua, a treia (Lc. 12,38), a patra, a nopţii, după multă osteneală, ca oarecând ucenicii Săi (Mt. 14,25), sau în orice moment.

De aceea nu poate să mănânce, să bea sau să facă altceva, fără ca sufletul său să nu aibă părtăşia cu El, fie prin cuvânt, fie prin auz, fie prin văz; el adesea uită de cele materiale, uită şi de durere, de boală, de foame, de sete, de statul în picioare, de lungimea privegherii şi, astfel, ajunge o fiinţă echilibrată, statornicită în bine şi deprinsă cu multă răbdare.

Aşadar, cu cât este mai fierbinte dorul şi mai mare foamea şi setea omului după Dumnezeu, pe atât este mai dulce şi mai bună pâinea cea de toate zilele, pe care El ne-o dăruieşte. Acesta este cugetul omului, care schimbă gustul hranei, precum a arătat Sfântul Vasile cel Mare, în cuvântul de mai sus; îl schimbă deoarece îşi hrăneşte mai întâi sufletul cu cuvântul lui Dumnezeu, precum citim în Sfânta Scriptură: „Te-a smerit, te-a pedepsit [Dumnezeu] cu foamea şi te-a hrănit cu mana pe care nu o cunoş-teai şi pe care nu o cunoşteau nici părinţii tăi, ca să-ţi arate că nu numai cu pâine trăieşte omul, ci [...] şi cu tot cuvântul ce iese din gura Domnului" (Deut. 8,3; Mt. 4,4; Lc. 4,4).

Cel ce iubeşte cu adevărat pe Dumnezeu îl urmează şi în fapte, iar faptele şi vieţuirea lui Hristos - Viaţa noastră le găsim în Scripturi şi, mai concret, în cazul nostru, în rânduielile monahale. Cel ce îl iubeşte pe Dumnezeu posteşte ca nu cumva să uite de El ca Adam; ca nu cumva sufletul să-i fie condus şi încătuşat de trup; posteşte pentru că Hristos însuşi şi toţi sfinţii Săi ne-au dat pildă în acest sens; prin orice păcat al nostru Mirele se ia de la noi, pentru că noi înşine îl răstignim a doua oară. După un asemenea post de pocăinţă, în care ne recunoaştem vina păcatelor noastre, care ne-au despărţit de Mirele - Hristos, în momentul împărtăşirii cu hrana simţitoare în trapeză, ascultând cuvintele Lui, masa devine festin, mâncarea, chiar vegetariană şi fără ulei de-ar fi, devine mai gustoasă şi mai dulce ca oricând. De aceea, Prorocul David, compară dulceaţa cuvintelor Domnului cu cea a mierii, prin excelenţă mai dulce ca orice: „Cât sunt de dulci limbii mele cuvintele Tale, mai mult decât mierea, în gura mea!" (Ps. 118,103)

In acest sens, văzătorii de Dumnezeu, sfinţii bărbaţi ai patericelor, înainte-văzători ai gândurilor, faptelor şi stărilor sufleteşti ale celor din jur, au confirmat, prin mărturiile lor, spusele Sfanţului Vasile cel Mare. De pildă, unul dintre aceştia, aflându-se la un moment dat la masă cu mai mulţi monahi „[...] lua aminte cu duhul şi vedea că unii mănâncă miere, alţii pâine, iar alţii necuraţii. Şi se minuna şi se ruga lui Dumnezeu, zicând: Doamne, descoperă-mi taina aceasta, că aceleaşi bucate fiind puse pe masă înaintea tuturor, când mănâncă se văd aşa schimbate. Şi i-a venit lui glas de sus, zicând: cei ce mănâncă miere sunt cei care cu frică, cu cutremur şi cu bucurie duhovnicească şed la masă şi neîncetat se roagă şi rugăciunea lor ca tămâia se suie la Dumnezeu. Cei care mănâncă pâine sunt cei ce mulţumesc pentru împărtăşirea celor dăruite de Dumnezeu, iar cei ce mănâncă necuraţii sunt cei ce cârtesc şi zic: aceasta nu este bună, aceasta este putredă. Deci nu trebuie să zicem acestea sau aşa să socotim, ci mai vârtos să proslăvim pe Dumnezeu şi laude să-I înălţăm Lui, ca să se plinească cuvântul cel zis de Apostol: ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva de faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi"38.

Această vedere duhovnicească asupra alimentaţiei, sesizată doar de marii trăitori, ca realitate la nivelul duhului, al gândirii şi al trăirii omului, a fost descoperită de Dumnezeu şi unora dintre anahoreţi, care au avut perioade în viaţa lor când credeau despre ei înşişi că ar fi cineva şi se mândreau.

Sfântul loan, înainte-văzătorul din Licopolis (+ 395)39: „[...] atât era de cuprins de dorirea vieţii celei fără de trup, încât de hrană trupească nu se îngrijea deloc [...] pe toate cele pământeşti uitându-le, cu dorirea de Dumnezeu se cuprinsese desăvârşit [...]"34. Vedem însă cum, în războiul nevăzut al acestui isihast, pâinea din cer primită prin mână nevăzută era alterată de gândirea lui, atunci când acesta se îndepărta de gândirea şi voinţa lui Dumnezeu, prin înălţarea minţii sale. Dacă în starea de unire cu Dumnezeu „[...] intrând în peştera sa, găsea pe masă pâine curată, [...] şi când simţea cu trupul său că-i trebuie hrană, închinându-se lui Dumnezeu, gusta ceva şi iarăşi cu cântare îşi sătura sufletul, petrecând în rugăciune şi în gândirea la Dumnezeu [...]"41, din clipa când primea gândul că ar fi mai mare decât alţii şi că niciodată n-ar mai putea să cadă, şi sesiza deja cum se năştea în fiinţa sa trândăvia, cum creştea lenevirea şi cum se tulbura de gândurile necuviincioase, atunci, „[...] intrând în peşteră, a aflat după obicei pâinea trimisă lui de Dumnezeu în chip nevăzut, dar acum nu mai era aşa curată ca mai înainte. Şi întărindu-şi trupul, n-a lepădat gândurile cele necurate şi nici nu cunoştea că sufletul său este vătămat de ele, nici nu s-a întors spre căutarea tămăduirii rănii celei dintâi, socotind a fi un lucru mic să primească gândurile cele necurate şi în ele cu îndulcire să zăbovească.

Iar a doua zi, după rugăciunile şi cântările de psalmi cele obişnuite, chiar dacă risipite de gânduri, venind seara, a intrat în peştera sa să se întărească cu hrană. însă a găsit toată pâinea necurată, de care lucru se minuna foarte mult şi se întrista cu duhul, dar a mâncat şi s-a întărit.

Iar după ce a sosit a treia noapte, întreită răutate a adăugat, pentru că mintea lui iarăşi a înmulţit gândurile cele necurate şi era atât de tulburat de pofta de desfrânare, încât i se părea în mintea lui că este culcată cu dânsul o femeie şi săvârşeşte păcatul. Iar după ce a trecut noaptea, iarăşi săvârşind obişnuita pravilă, deşi cu multă împiedicare de gânduri, când a înserat, a mers la pâine şi a găsit-o nu numai necurată, ci ca şi cum de şoareci şi de câini ar fi fost mâncată şi numai rămăşiţele sfărâmate pe pământ le-a găsit. Atunci a suspinat şi a lăcrimat, însă nu şi-a sfărâmat inima sa atât cât să poată ajunge spre alungarea necuratelor gânduri şi a pătimaşului război"42.

Fiind astfel biruit de gânduri trupeşti, pustnicul, cu toate că era bătrân, a plecat înspre cetate, însă din cauza ostenelii nu a ajuns, ci s-a oprit la o mănăstire aflată în drumul său, unde monahii i-au cerut cuvânt de folos. Nea-vând încotro, le-a vorbit şi, învăţându-i, a revenit în gândirea de Dumnezeu cu care se unea el mai înainte, trezindu-se astfel la pocăinţă: „[...] căci încuindu-se în peştera sa, a căzut la pământ, presărându-şi ţărână pe cap, plângând şi tânguindu-se multe zile. Şi nu s-a sculat de la pământ până ce nu s-a încredinţat de la înger despre primirea pocăinţei sale. Iar de pâinea ce i se trimitea înainte de la Dumnezeu s-a lipsit şi îşi afla pentru el hrană din osteneala mâinilor sale. Astfel smereşte înălţarea minţii pe om!"43

Dacă din exemplul din Pateric se înţelege cum se raportează monahii şi creştinii la Gândirea cea mai presus de orice gândire şi la Voinţa cea mai presus de orice voinţă, care este Dumnezeu, putându-se observa împărţirea lor în trei categorii spirituale - cei care se hrănesc şi trăiesc mai întâi cu cuvântul lui Dumnezeu, hrană asemănătoare cu mierea, cei care mulţumesc pentru hrana fizică, simbolizată de pâine ca element esenţial al vieţii, şi cei care nu fac nici una, nici alta, ci cârtesc nemulţumiţi de hrana obişnuită, asemănători cu hrana necurată, precum necurat este şi spiritul şi gândirea lor -, din acest ultim exemplu se observă că între alterarea cugetării duhovniceşti şi alterarea hranei trupeşti este o strânsă legătură, prima fiind cauza celei de-a doua.

In acest context se încadrează un alt text referitor la un monah athonit de la Mănăstirea „Sfântul Pantelimon" din Athos, căruia i-a apărut într-o vedenie extatică Maica Domnului, în ziua de 27 decembrie 1860, pentru a-i arăta că monahii cu adevărat se pot hrăni cu mană cerească, dacă trăiesc Cuvântul lui Dumnezeu, însă pentru aceasta el trebuie să fie rostit cu multă evlavie, rar, cu claritate şi spre înţelesul tuturor, şi că cei care sunt indiferenţi, neascultând cuvântul şi gândindu-se doar la ceea ce mănâncă şi cum să mănânce cu mai multă poftă, nu se pot împărtăşi cu această mană.

In acea vedenie, monahul s-a văzut pe sine, în trapeza mănăstirii, citind în timpul mesei de prânz din cartea Minunile Maicii Domnului şi pe Sfântul Pantelimon, patronul mănăstirii, care, apărând în spatele său, citea acelaşi text, dar şi pe Maica Domnului, sub chipul mamei sale, care după ce „[...] i-a umplut mâna sa cu mană, pe care a mâncat-o [...] a mers la masa egumenului şi a început să împartă mană şi celorlalţi monahi [...] însă, unora le dădea, iar altora nu"44, apoi, învăţându-l ca să citească rar, cu înţeles şi cu voce ridicată, s-a retras, fiind urmată de sfântul însoţitor.

Arhim. Luca Diaconu

Hrana vietii fericite a monahilor. Fundamente biblice, patristice si canonice despre alimentatia vegetariana si lacto-vegetariana; Editura Doxologia

Cumpara cartea "Hrana vietii fericite a monahilor"

Note:

29 Sf. Grigorie de Nyssa, Despre viaţa lui Moise sau despre desăvârşirea prin virtute, în PSB, 29, trad. de pr. prof. Dumitru Stăniloae şi pr. Ioan Buga, EIBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 30.
30 Dicţionar biblic, Ed. Cartea creştină, Oradea, 1995, p. 797.
31Cuv. Eftimie Zigabenul, Sf. Nicodim Aghioritul, Psaltirea în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi, Ed. Cartea Ortodoxă, II, f.a., p. 104-105.
32 Un omer sau isaron = 3,88 1.
33 Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, 6, în PSB, 41, trad. de pr. prof. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 362.
34 Ibidem.
35Cuv. Eftimie Zigabenul, Sf. Nicodim Aghioritul, op. cit, II, p. 105.
36Sf. Grigorie de Nyssa, op. cit., p. 30.
37 Sf. Vasile cel Mare, Epistola 190, în PSB, 12, trad. de pr. prof. T. Bodogae, EIBMBOR, Bucureşti, 1988, p. 391-392.
38Patericul Egyptean, V, 21, p. 324.
39 Acest sfânt a ales la vârsta de douăzeci şi cinci de ani calea monahală; a trăit cincisprezece ani în diferite mănăstiri, apoi s-a retras pe Muntele Lupului din apropierea cetăţii Licopolis (astăzi Asiut), aşezată pe partea apuseană a Nilului, în Egiptul superior, unde a rămas zăvorât într-o chilie cu trei încăperi timp de treizeci de ani, după care a primit harisma înainte-vederii. S-a hrănit zece ani numai cu pâine adusă de un înger, din trei în trei zile, şi a trăit nouăzeci de ani (cf. Paladie, Istoria lausiacă (Lavsaicon), 35, trad. de pr. prof. Dumitru Stăniloae, EIBMBOR, Bucureşti, 1993, p. 74-78; Vieţile Sfinţilor pe luna martie, ziua a douăzeci şi şaptea, ed. a Ii-a, Ed. Mănăstirii Sihăstria, 2005, p. 389-401).
40 Vieţile Sfinţilor pe luna martie, ziua a douăzeci şi şaptea, p. 397.
41 Ibidem, p.'398.
42Ibidem, p. 398-399.
43Ibidem, p. 399-400.
44Arhim. Teofilact Marinakis, op. cit., p. 302-303. Sfântul Chiril al Alexandriei, op. cit., 6, p. 358.