Ce sens are Invierea?

Ce sens are Invierea? Mareste imaginea.

Iisus e batut, schingiuit, crucificat, moare si invie a treia zi din mormant in dezinteresul majoritatii semenilor nostri, crestini botezati ca si noi. Semnificatia Pastelui- nemurirea fiecaruia dintre noi, putinta accederii la viata dumnezeiasca prin urmarea lui Hristos- a devenit un fapt lipsit de relevanta. Ce il preocupa pe omul de azi totusi? Mai nimic in afara obtinerii confortului propriu, a unei vieti linistite si imbelsugate. Adica o viata dusa in conditii cat mai bune, conditii atat materiale cat si psihologice, cat mai ferita de griji, cat mai indestulata, cat mai plina de bucurii, cat mai lunga, desigur, in fine oamenii isi doresc pentru sine tot ce e bun si nimic din ce este rau. Sunt lucruri firesti si de bun simt toate aceste dorinte, doar ca dintre ele a disparut cu desavarsire aproape ideea transcendentei, a lumii de dincolo si, legata de aceasta, ideea sacrificiului de sine. Or, Iisus a venit pentru sacrificiul suprem, jertfa de sine din iubire, jertfa care rascumpara si restaureaza natura umana cazuta prin pacat.

Pe oameni insa nu ii mai intereseaza nici iubirea, nici pacatul si nimic din ceea ce nu ar fi in concordanta cu preocuparile lor lumesti. Ei nu au ce face cu Iisus, El le devine inutil lor, caci, bietul de El, nu poate sa le adauge ceva la confortul lor existential prin patimirile, moartea si invierea Lui.

Oamenii nu mai inteleg rostul vietii vesnice, li se pare o inutilitate cu care prefera sa nu-si bata capul. Am vazut, intr-o revista de acum cativa ani ceva de genul: “Va spun sincer, nu-i inteleg pe cei care vor sa reinvie. De exemplu, de ce sa reinvie bunica-mea, saraca? Practic, in viata sa de toate zilele nu s-a inteles aproape cu nimeni, dar, tot practic, i-a iubit pe toti cei din jur. Si-a trait- si am trait alaturi de ea- o parte din minunea de a fi viu. Odata reinviati in lumea de apoi, nu cred ca ne-am mai putea regasi vreodata rostul pe care l-am avut pe lumea asta. Sa reinvii. Ca sa ce?”

Pastele poate fi acceptat ca spectacol mediatic, caci se da si la televizor, sau poti chiar sa participi in direct atunci cand, fara sa stii de ce, te duci la biserica din apropiere “sa iei lumina” si apoi sa te intorci acasa sau in discoteca din care tocmai venisei. Dar autorul articolului citat inainte ne spune ceva in conformitate perfecta cu sensibilitatea timpului nostru. Caci daca Invierea nu poate fi conceputa decat ca prelungirea la nesfarsit a vietii pamantesti, pe care o duce oricare dintre noi, atunci ea chiar nu ar avea niciun rost. Aceleasi probleme, aceleasi dureri, neputinte, frustrari, tragedii sau, ma rog, chiar acelasi trai molcom si linistit pe care il au altii s-ar repeta la nesfarsit. Aceasta chiar nu merita viata vesnica.

Am putea presupune chiar ca viata vesnica ar fi realizarea la maxim a potentialului fiecarui om, a tuturor dorintelor lui, a oricarui lucru pe care si l-ar fi dorit candva. De pilda, daca esti fanul vreunei echipe de fotbal s-o vezi pe aceasta castigand toate cupele si campionatele posibile, poti sa fii tu insuti cel mai mare fotbalist, sau, dupa caz, om de afaceri facand averi uriase, om de stiinta facand cele mai epocale descoperiri, scriitor scriind cele mai bune carti, gurmand servind cele mai bune mancaruri, sau facand dragoste fara oprire, si orice altceva ti-ai mai putea imagina, ar deveni fapt in viata de apoi la cel mai inalt grad. Pana la urma, daca toate astea se vor realiza, iti vor aduce o mare satisfactie, la inceput, apoi ceva mai mica, din ce in ce mai mica mai pe urma, pana ce te-ai plictisi de toti si de toate. Ai ajunge, cu certitudine, dupa un timp oarecare, cativa ani sau cateva mii, nici nu mai conteaza cat, sa te lasi rapus de lancezeala, sa nu vezi sensul vesniciei si sa-ti doresti neantul.

Regretam pierderea vietii pentru ca ni se pare prea scurta si nu ne ofera ragazul necesar de a face in ea ceea ce credem ca ne-ar implini. Are valoare, ca orice bun, prin raritatea lui. Dar daca, urmand firul logic aratat inainte, am realiza orice ne-am dori, fara sa mai ramana nici macar o centima pe dinafara, daca orice ne-am fi imaginat vreodata s-ar implini fara gres si in intregime, abia atunci totul ar deveni lipsit de valoare, lucrurile si telurile pe care ni le propunem si-ar dezvalui adevarata lor caducitate. La ce ti-ar trebui orice premiu, diploma, avere sau recunoastere obtinute, orice senzatie placuta petrecuta in trup? „Desertaciunea desertaciunilor, toate sunt desertaciuni” (Ecclesiastul 1, 2) Iar in cazul in care reduci orice viata posibila doar la viata de aici, este, desigur, mai linistitor sa te multumesti cu “minunea” existentei terestre limitate. In definitiv, fara sa ne dam seama, deoarece respingem ca imposibila orice transfigurare a naturii umane, reducem putinta vietii de apoi doar la varianta iadului. In acest caz este, desigur, preferabil neantul, care presupune sa nu mai fie nicio durere si niciun chin.

Fara sa renege in mod explicit Pastele si Invierea, oamenii nu mai sunt preocupati de acestea, fiindca au pierdut sensul transcendentei, a ceea ce e altceva si de altundeva in raport cu domeniul terestrului. Suntem cumva limitati sa nu vedem decat ceea ce se vede prin simturi, sa nu gandim decat ceea ce e relativ la ele si astfel vesnicia isi pierde orice relevanta. Spusa „Sa reinvii. Ca sa ce?” devine formula sincera, dezinhibata si concludenta a lipsei de interes religios, a nepasarii fata de cele sfinte, a situarii, vesele sau blazate, in terestru. Nemurirea, redusa la o repetare infinita a vietii terestre, ar deveni atunci un cosmar.

Daca ar fi sa gasim o cauza a acestei stari de lucruri, sa ne intrebam cine oare ne tine sa nu patrundem dincolo de domeniul senzualitatii, sa nu putem sa gandim ca fiind posibil nimic din ceea ce trece de simturile noastre? Raspunsul e destul de greu de dat, dar as spune ca, in mare, lucrurile acestea tin de stilul de viata al modernitatii tarzii in care ne aflam, de educatie, de cultura in care ne miscam cu totii, sunt mediul in care ne petrecem viata de zi cu zi, suntem noi insine si viata noastra, secularizati pana in maduva oaselor. Si ca sa gandim si sa fim altfel decat semenii nostri trebuie sa ne smulgem, dureros, din mediul care a devenit ca si al nostru. Dar, pe langa cele de dinainte, o astfel de cantonare exclusiva si obstinata in cele ale lumii acesteia e cauzata si de patimile noastre, de adastarea indelunga in cele ale lumii de aici care ne taie orice perspectiva de dincolo de lume.

Devenim astfel opusul perfect a ceea ce inseamna sa fii crestin. „Noua, celor ce nu privim la cele ce se vad, ci la cele ce nu se vad; fiindca cele ce se vad sunt trecatoare, dar cele ce nu se vad sunt vesnice.” (2 Col. 4, 18) Este exact lucrul pe care am renuntat sa-l mai cautam. „Ceea ce ii face sa uite de ea (de vesnicie) , ceea ce le intuneca inimile este parelnicul farmec al desertaciunii”2. Lumea aceasta, ca si creatie a lui Dumnezeu are, desigur, frumusetea ei, care merita privita. Rolul ei este insa sa-L releve pe Dumnezeu, sa conduca spre El. In loc sa aiba frumusetea lasata de Dumnezeu la creatie, lumea ajunge sa posede acea atractie care sa duca la impatimire. Astfel ca atunci lumea se opacizeaza sensurilor venite de sus, nu mai simbolizeaza nimic dincolo de aparentele ei, isi pierde rostul si rolul de indicator catre Dumnezeu, si atunci devine scop in sine, se demonizeaza, farmecul ei devine minciuna, mreaja care sa-i prinda pe cei mai putin pregatiti duhovniceste. ( Si cam toti suntem, din pacare, mai putin pregatiti duhovniceste)

Nadejdea noastra, a tuturor, este aceasta inviere din morti a lui Hristos, iar sursa ei este Dumnezeu. Omul singur nu ar fi putut-o concepe. Fara ea, lucrurile ar sta, intr-adevar, tragic: omul vine dintr-un neant, dinainte de nastere, se indreapta catre altul (sau, ma rog, acelasi), de dupa moarte, cu un interludiu, mai scurt sau mai lung, care se numeste viata umana. Care ar fi sensul ei daca nimic nu-i supravietuieste, in ce ar consta „minunea” , daca totul se stinge, iar urmele pier, treptat, in timp? Nu mai avem curaj sa ne infruntam moartea, de aceea nu mai stim nici cum sa ne traim viata, ce intrebuintare sa-i dam, in folosul cui sa ne-o petrecem.

Dupa sfantul Nicolae Velimirovici: “Prin Invierea sa Domnul a dat aripi nadejdilor slabe ale omului, care au luat putere si s-au intins dincolo de mormant, aratandu-I omului scopul, telul si roada vietii lui, care merge mult mai deprte de groapa mormantului”3

Oamenii de azi traiesc in iluzia ca se poate convietui bine si frumos in lume maximizand cantitatea de placere obtinuta si minimizand suferinta, si asta ne-ar fi suficient tuturor. Ca, altfel spus, se poate trai fara sa suferi si fara sa-ti pui intrebari. Dar, in ciuda acestei credinte naive dar ferme, raman o serie de lucruri pe care inca nu le-au putut rezolva cu toate incercarile lor: batranetea, boala, neintelegerile dintre ei, orgoliile, conflictele, toate micile si marile probleme pe care viata le aduce cu sine si care nu ocolesc niciun muritor, moartea insasi, in ultima instanta.

Cum, cu toate incercarile lor, cu toate progresele stiintei puse in slujba confortului si a bunastarii, neplacerile vietii nu “reusesc” sa dispara, ba uneori par sa ne cotropeasca cu totul, oamenii ajung sa cada in diverse angoase, in stari de disperare, in depresii din care cu greu mai pot sa mai iasa. Nemaiacceptand suferinta in viata lor, nemaidandu-i un continut nobil, expiator, de purificare si de ispasire, oamenii nu mai sunt in stare sa o trateze normal. Cu toate ca luxul a crescut simtitor in ultimii ani, nu a crescut concomitent si cantiatea de fericire pe care o au oamenii. Oricat si-ar dori sa faca un hocus-pocus si toate problemele sa dispara, acest lucru nu se intampla niciodata. Fiecare isi cauta fericirea cu orice pret, dar nu stie unde sa o caute. Toti isi fac planuri cum sa faca sa traiasca mai bine, mai fara griji si fara probleme, iar cand dau peste tot felul de situatii dificile raman descumpaniti si nu stiu cum sa se mai descurce.

Viata de aici nu e de natura sa ne asigure o fericire durabila, orice am face si oricum am dori sa o tratam. Stiinta si tehnica, puse in slujba asigurarii confortului uman, pot atenua suferinta, pot incetini imbatranirea, ne pot vindeca din boli care altadata erau mortale, ne pot oferi conditii de trai la care altadata nici n-am fi visat. Dar nu pot sa ne izbaveasca de chin, de uratul existential, de frica si, mai ales, nu ne pot izbavi de moarte, oricat de mult ar prelungi ajungerea in punctul final.

Oamenii au pierdut gustul lui Dumnezeu si nu sufera pentru ca nu stiu ce au pierdut. Cu toate ca Hristos ni se infatiseaza fiecaruia dintre noi, ne cheama pe fiecare, ni se ofera noua prin jertfa Sa, noi nu mai suntem in stare sa il vedem. Nu mai stim sa il chemam, sa ne impartasim de El. Nu mai suntem capabili sa Il percepem pe Hristos ca solutie suprema si unica la toate problemele noastre. Vad asta si la oamenii din lume, dar, din pacate, si la multi din cei ce frecventeaza biserica, la crestinii practicanti.

Biserica, sau acele madulare ale ei care au darul vorbirii frumoase, trebuie sa isi adapteze invatatura de credinta, nu ca sa o falsifice pe placul oamenilor, ci ca sa faca inteligibile adevarurile eterne omului plictisit si dezinteresat de langa noi, omului stresat, plin de patimi, de angoase, dezinteresat de Dumnezeu, dar avand urma Lui, indelebila, in suflet. Catre aceste “oi pierdute” trebuie sa se indrepte mesajul de azi. Lui, fiecaruia dintre noi, trebuie sa-i spunem ca „Hristos a inviat” nu este o simpla formula de salut, nici numai o dogma bisericeasca, nici o disputa legata de un eveniment petrecut acum vreo 2000 de ani, ci un adevar fundamental, care il priveste direct pe fiecare dintre noi. Pentru asta trebuie insa patruns dincolo de crusta pe care ne-a pus-o pe suflet nihilismul, patimilesi stilul de viata de zi cu zi.

Hristos este tot mai stingher si singur pe crucea Sa, tot mai neinteles, mai neluat in seama in mijlocul bairamului general care se incinge de Paste in cinstea Invierii Sale.

Paul Curca

Despre autor

Paul  Curca Paul Curca

Senior editor
78 articole postate
Publica din 07 Aprilie 2011

15 Aprilie 2012

Vizualizari: 3957

Voteaza:

Ce sens are Invierea? 5.00 / 5 din 5 voturi. 2 review utilizatori.

Comentarii (2)

  • Mariana LazarPostat la 2012-04-15 12:18

    Hristos a inviat! Multumim pentru articol,foarte frumus scris si din pacate, foarte adevarat.

  • cristian antonPostat la 2012-04-15 05:18

    Superb scris!Mai explicit nici ca se poate!Felicitari domnule Paul Curca!

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE