Despre Stat, Biserica, misiune, filantropie

Despre Stat, Biserica, misiune, filantropie Mareste imaginea.

Despre Stat, Biserica, misiune, filantropie...

1. Introducere

Lucrarea de fata se doreste a fi una ce sustine si promoveaza colaborarea si cooperarea dintre Biserica si celelalte institutii ale societatii civile, in domeniul activitatilor sociale si culturale ori educative, sub forma unui parteneriat, atat de necesar, spre folosul credinciosilor si membrilor Bisericii care, implicit, sunt si cetatenii Statului ori fiii acestei natiunii.

Implicarea Bisericii in social se poate realiza in multe feluri si sub diferite forme, unele din ele fiind remarcate si evidentiate aici, in aceasta lucrare de absolvire, care porneste de la definirea, din punct de vedere teoretic si teologic a termenilor de filantropie si caritate crestina, plecand si ajungand la notiuni practice, tehnice si concrete, specifice disciplinei numita asistenta sociala. Sunt prezentate aici metode moderne si foarte actuale de realizare a unuii sondaj si de implementare a unui proiect sau a unui program social, cu ajutorul instrumentelor caracteristice Bisericii – institutie ce nu trebuie sa aibe vreun complex, din acest punct de vedere, deoarece dispune de toata dotarea si de tot „echipamentul” necesar realizarii unui deziderat social.

Totodata, lucrarea de de fata incearca sa sintetizeze cateva trasaturi definitorii ale postmodernitatii, ca o necesitate a contextualizarii corecte a misiunii Bisericii Ortodoxe. Lipsit de pretentia de a fi exhaustiv, (lucru, de altfel, imposibil), materialul acesta se doreste a fi un ghid folositor mai bunei intelegeri a provocarilor postmodernismului, ca si a modurilor in care Biserica le poate folosi sau respinge. Stadiul societatii actuale, cu toate coordonatele sale definitorii, nu poate surprinde Biserica, ea insasi chemata sa-si deschida mesajul catre oameni, atat ca indivizi, cat si ca grup social. De aceea, Biserica trebuie sa foloseasca toate strategiile misionare adaptate vectorului postmodern de exprimare, spre a defini acel nou tip de umanism, destinat zilei de maine, despre care Preafericitul Parinte Patriarh Daniel afirma ca „trebuie sa redescopere legatura profunda dintre libertate si sfintenie”[1].

In prezent, Biserica desfasoara activitati de asistenta sociala prin sistemul propriu, avand suport de organizare legile emise de stat, promovand politicile sociale si masurile de protectie sociala pe care le regasim in intreaga societate, ea punand la dispozitie resursele umane si logistica de care dispune. Nu in ultimul rand putem mentiona ca in cadrul serviciului social bisericesc se desfasoara proiecte care au ca sursa de realizare si resurse financiare care actualmente sunt modeste. De aceea Biserica invita statul si in acelasi timp ii propune ca sistemul national de asistenta sociala sa treaca in slujba bisericii, aceasta din urma punand la dispozitie cele mentionate mai sus, iar statul ca factor determinant intr-o societate sa-i dea bisericii capital financiar pentru finantarea intregului sistem. Biserica ofera prin personalul sau clerical care are statut de lider intr-o societate mobilizarea si antrenarea oamenilor ca si a comunitatii intr-o implicare directa in rezolvarea problemelor sociale.

Implementarea politicilor sociale prin biserica se poate face printr-o colaborare de specialitate la nivelul celor doua institutii militand impreuna pentru o societate mai buna si pentru un grad de viata in acord cu normele europene si internationale. Activitatea sociala a preotului se face remarcata in parohia pe care o administreaza si o pastoreste prin prezenta sa in institutiile sau asezamintele sociale aflate in sfera de influenta a parohiei sale, unde desfasoara programe sociale si religioase cu diferite prilejuri sau cu un orar bine stabilit. 

Opera filantropica si de asistenta sociala a Bisericii face parte din "dimensiunea slujirii aproapelui" si constituie unul din aspectele principale ale teologiei crestine contemporane, cu implicatii tot mai profunde in cele mai variate aspecte ale vietii Bisericii, in special pe planul pastoratiei si al apostolatului social. Asistenta sociala in tara noastra a avut la inceput un caracter pronuntat bisericesc, nu poate fi rupta de biserica si s-a dezvoltat ca si invatamantul in jurul bisericii.

Ca lucrare a dreptatii divine, filantropia Bisericii este un act profund teologic. Ea nu poate fi asociata pur si simplu celorlalte forme de dreptate sociala consacrate de diverse ideologii moderne, ci exclusiv celorlalte forme de slujire divina. Un alt aspect deosebit de important este formarea specialistilor in domeniul asistentei sociale bisericesti. Actualmente dubla specializare Teologie – Asistenta Sociala este intr-un plin proces de transformare din punc de vedere al Tratatului Bologna. Patriarhia Romana a hotarat ca specializarea sa se intituleze „Teologie Sociala” ceea ce din punctul meu de vedere nu acorda absolventilor dreptul a a profesa decat in institutiile de asistenta sociala bisericeasca, ceea ce este in detrimentul lor. Faptul ca planurile de invatamant si programele analitice au avut de suferit prin reducerea numarului de ore in specialitatea asistenta sociala nu ii face pe absolventi sa fie competitivi din punct de vedere teoretic pe piata muncii. Un alt aspect demn de urmarit este si faptul ca Biserica nu a absorbit in sistemul sau de asistenta sociala absolventii acestei specializari. Din studiul de cz intreprins rezulta ca cei mai multi absolventi care profeseaza in specialitatea asistenta sociala au fost absorbiti pe piata muncii doar in institutiile de stat si nu in cele ale bisericii.

Acesta specializare a demarat de la ideea caracterului filantropic al asistentei sociale si de la faptul ca studentii acestei specializari au o deschidere mai mare spre problemele clientilor, ca formarea teologica de specialitate creeza profesionistilor o sensibilitate si o disponibilitate ridicata pentru rezolvarea problemelor clientilor asistentei sociale. In concluzie se poate afirma ca dubla Specializare Teologie Ortodoxa-Asistenta Sociala a avut o evolutie ascendenta pana in anul 2004, dupa acest an situatia acestei specializari devenind incerta.

Din cercetarea intreprinsa si prezentata  putem afirma ca serviciile sociale ale Bisericii Ortodoxe Romane in acest moment se confrunta cu  o serie de limite pe care le-am identificat atat din punct de vedere teoretic cat si practic pe baza cercetarii intreprinse. Insuficienta filantropica este prezenta in asistenta sociala bisericeasca, cercetarea  punand in evidenta lipsa resurselor la nivelul comunitatilor religioase pentru furnizarea unosr servicii suficiente, dezirabile si de calitate. Amatorismul filantropic poate fi considerat ca limita a asistentei sociale bisericesti deoarece majoritatea clericilor nu au cunostintele si pregatirea de specialitate necesara pentru a putea oferi servicii de calitate. Particularismul filantropic poate fi considart o limita a serviciilor sociale bisericesti dar nu atat de prezent ca celalalte limite deoarece oricum serviciile oferite sunt putine si nu se face discriminare pe criterii de apartenenta la comunitatea Bisericii. Paternalismul filantropic se manifesta in asistenta sociala bisericeasca prin stabilirea unilaterala din partea bisericii a domeniului serviciilor oferite fara sa se tina cont de alti actori sociali si de necesitatea si dezirabilitatea acestor tipuri de servicii. O alta manifestare a paternalismului filantropic se reflecta in standardele de organizare si de calitate a acestor servicii.

            Toate aceste limite pot fi depasite print-un amplu proces de profesionalizare a serviciilor si personalului ce deserveste aceste servicii. In momentul de fata, cand rolul comunitatii trebuie sa fie esential in impulsionarea vietii sociale, in realizarea coeziunii intre oameni, preotul trebuie sa gaseasca modalitatile actuale, percutante  de mobilizare a energiilor comunitatii spre progres si dezvoltare.

2. Abordarea teologica a persoanei umane

Aceasta problema pe care o vom aborda in paginile care urmeaza este foarte bine venita, fiind de o mare actualitate caci abordarea ei se refera la omul de astazi – membru al corpului eclezial, cu toate implicatiile sale fiindca taina persoanei este o realitate centrala a crestinismului. Si, deci, actiunea sociala a Bisericii are ca temei de referinta valoarea persoanei, intrucat prin persoana se depaseste o intelegere exclusivista si ideologica a relatiei dintre Biserica si societate. Nici sistemul ideologic centrat pe individualism, nici cel bazat pe colectivism nu pot epuiza realitatea persoanei. Persoana ca fiinta orientata spre transcendenta si deschisa totodata comuniunii cu semenii integreaza atat verticala, cat si orizontala existentei. Persoana ca entitate relationala se implineste in viata eclesiala care are ca model comuniunea trinitara. Astfel se depaseste orice fel de logica a izolarii si a egoismului.

Cooperarea si conlucrarea dintre Biserica si Stat in planul actiunii sociale trebuie sa plece de la asumarea demnitatii persoanei umane. In aceasta perspectiva, doctrina sociala nu poate fi expresia unei logici bazata exclusiv pe cifre si statistici. Inclusiv atunci cand sunt dezvoltate programe de asistenta sociala care vizeaza angrenarea unor structuri sociale, acestea nu ar trebui sa faca abstractie de valoarea unica si irepetabila a persoanei. O actiune sociala fidela cu exigentele Evangheliei se va revendica mereu din Adevarul Persoanei dumnezeiesti si a celei umane. Obiectivizarea valorilor morale in plan social nu inseamna autonomizarea si impersonalizarea  lor. Riscul existent in misiunea sociala a Bisericii si a Statului consta in abdicarea de la principiul persoanei asumat in actele de asistenta sociala. „Biserica nu este indiferenta fata de valorile si institutiile vietii sociale. Dimpotriva, ea recunoaste importanta acestora si are o atitudine pozitiva fata de ele…In felul acesta toate sunt privite din perspectiva principiului ipostatic, adica din perspectiva principiului persoanei, care constituie si unicul fundament pentru unitatea lumii. Trairea credintei crestine are ecou direct in realitatea sociala. Implinirea poruncilor lui Iisus Hristos de catre credinciosi da o culoare specifica principiilor si criteriilor vietii sociale…Marele pericol care trebuie semnalat din punct de vedere teologic in domeniul moralei crestine il constituie respectarea autonoma a principiilor si a valorilor morale la nivel social. In acest caz, morala crestina se instraineaza de baza sa harismatica si, in paralel, se muta de la nivel religios la nivel metafizic sau ideologic…In aceasta situatie, valorile sociale sunt prezentate ca avand autoritate egala cu adevarurile religioase sau cu poruncile dumnezeiesti, cu toate ca se deosebesc esential de acestea, deoarece poruncile lui Dumnezeu constituie expresia vointei si a lucrarii lui Dumnezeu. Dar si dumnezeiestile porunci pot usor sa fie socializate si incadrate sub alta forma in viata sociala, moment in care ele sunt autonomizate si isi pierd caracterul personal. Inceteaza sa mai fie socotite expresie a vointei si a lucrarii lui Dumnezeu Cel ce fiinteaza in trei Persoane si sunt abordate ca valori religioase obiective. Inceteaza sa aiba caracter personal absolut si devin deontologii absolute”.1

3. Cateva referinte despre filantropia crestina

Doctrina sociala crestina revendicata din taina divino-umanitatii lui Iisus Hristos nu poate fi redusa la o ideologie sau la diferite sisteme utopice. Ideologia este expresia unui umanism partial, autonom fata de  implicatiile concrete in istorie ale Intruparii. Doctrina sociala crestina se intemeiaza pe Intrupare si pe Inviere. Pe de o parte, prin Intrupare istoria este asumata si valorificata pozitiv, din moment ce Insusi Fiul lui Dumnezeu intra in istorie. Pe de alta parte, prin Inviere, fiecare act realizat in plan social nu are o valoare exclusiv istorica, ci se deschide eshatologiei. Adevarata semnificatie a actiunii sociale se descopera in perspectiva imparatiei lui Dumnezeu. Dar este vorba de o imparatie care este pregustata inca de aici in viata Bisericii.

Parteneriatul, raportul si dialogul dintre Biserica si Stat in planul asistentei sociale trebuie sa tina cont ca doctrina sociala crestina este orientata de constiinta eshatologica si de teandria Bisericii. Exigentele eshatologice ale doctrinei sociale crestine nu o reduc pe aceasta la o utopie nearticulata la nevoile lumii. „Doctrina sociala crestina nu este deloc o utopie, fiindca ea emite judecati morale care urmaresc sa orienteze comportamentul, practica umana indreptata spre o incidenta istorica, adica spre realizarea idealului: constiinta eshatologica. Faptul ca, bunaoara, idealul nu va fi niciodata realizat deplin in aceasta lume (dar va fi in cerul si pamantul nou: deci va fi implinit prin lucrarea lui Dumnezeu in timpurile de pe urma) nu duce la imobilism, ci la tentativa de a construi expresii tot depline in vederea unei colaborari a omului, pe cat ii sta in putinta, la planul lui Dumnezeu…Doctrina sociala crestina indica o miscare spre realizarea deplina a realitatii omului, miscare in care umanitatea si Dumnezeu conlucreaza, si care se va implini deplin la sfarsitul veacurilor, dar care incepe sa se realizeze inca de pe acum, in istorie”.2  Taina lui Iisus Hristos traita in interiorul umanitatii constituie nucleul identitatii gandirii si actiunii sociale crestine. Aceasta realitate ofera o perspectiva hermeneutica asupra doctrinii sociale crestine. „Daca izvorul doctrinei sociale crestine este Revelatia, atunci urzeala ei adanca se leaga direct de taina lui Iisus Hristos, inteleasa ca figura care aduna si interpreteaza realizarile umane in istorie, si pe care doctrina sociala crestina o asuma ca perspectiva hermeneutica profunda pentru propriul discurs asupra lumii: criticile si atacurile nu trebuie sa uimeasca, daca e adevarat ca azi ca si in vremea Sfantului Pavel, Crucea continua sa fie nebunie in ochii lumii”.3

Ca o concluzie, asadar, a celor mai sus mentionate remarcam faptul ca Biserica Ortodoxa nu a formulat pana in momentul de fata nici o doctrina social – diaconala referitor la relatia ei cu lumea, cu statul, sau privind atitudinea ei fata de fenomenul globalizarii, secularizarii, bioeticii... Lipsa unei astfel de doctrine, minutios elaborata si autentic articulata, se explica, conform spuselor Mitropolitului Antonie Plamadeala, „prin faptul ca nu este in spiritul ortodoxiei sa-si formuleze dogmatic experienta ei de traire si de slujire, care este anterioara si izvor al oricarei definitii teologice”4. Elaborarea unor doctrine, devine necesara cand comuniunea este pusa sub semnul intrebarii. Grigorios Lasentzokis afirma ca „unde se traieste dumnezeiescul si omenescul intr-o armonie comunitara, acolo nu este nevoie sa se stabileasca definitii negative sau pozitive”5. Vremea noastra este, insa, o vreme a lipsei comuniunii, fie ca este vorba de neintelegeri si conflicte religioase, politice sau sociale, fie ca este vorba de sincretisme religioase dintre cele mai sinistre!...

4. Despre abordarea legislativa a actiunii sociale

Activitatea de asistenta sociala se inscrie in cadrul legislativ determinat prin Legea nr. 705 din 3 decembrie 2001 privind sistemul national de asistenta sociala, lege care abiliteaza Ministerul Muncii si Solidaritatii Sociale, in calitate de coordonator al activitatii din domeniu, sa colaboreze cu institutiile guvernamentale, consiliile judetene si locale, precum si cu reprezentantii societatii civile.

In conformitate cu articolul nr. 2 al Legii, „Asistenta sociala, componenta a sistemului de protectie sociala, reprezinta ansamblul de institutii si masuri prin care Statul, autoritatile publice ale administratiei locale si societatea civila asigura prevenirea, limitarea sau inlaturarea efectelor temporare sau permanente ale unor situatii care pot genera marginalizarea sau excluderea sociala a unor persoane”. Scopul principal al sistemului de asistenta sociala este “protejarea persoanelor care, datorita unor motive de natura economica, fizica, psihica sau sociala, nu au posibilitatea sa isi asigure nevoile sociale, sa isi dezvolte propriile capacitati si competente pentru integrare sociala”. De aici rezulta ca activitatea de asistenta sociala se poate desfasura in mai multe directii: in ajutorul material acordat persoanelor sarace sau aflate in dificultate la un moment dat (someri, bolnavi, tinere mame, pensionari etc); in sustinerea nevoilor speciale de adaptare in cazul persoanelor care au un handicap fizic; in compensarea dificultatilor de adaptare in cazul bolnavilor psihic.

In societatea contemporana, directia principala de actiune a strategiilor de asistenta sociala este prevenirea dificultatilor de integrare sociala asigurandu-le persoanelor aflate in dificultate conditii pentru invatarea unor tehnici suplimentare de adaptare la societate, astfel incat acestea sa poata trai la un statut cat mai apropiat de statutul cetateanului mediu. Legea stabileste ca sistemul romanesc de asigurari sociale se bazeaza pe urmatoarele principii generale:

- respectarea demnitatii umane, principiu potrivit caruia fiecarei persoane ii este garantata dezvoltarea libera si deplina a personalitatii;

- universalitatea, potrivit caruia fiecare persoana are dreptul la asistenta sociala, in conditiile prevazute de lege;

- solidaritatea sociala, potrivit caruia comunitatea participa la sprijinirea persoanelor care nu isi pot asigura nevoile sociale, pentru mentinerea si intarirea coeziunii sociale;

- parteneriatul, potrivit caruia institutiile publice si organizatiile societatii civile coopereaza in vederea organizarii si dezvoltarii serviciilor sociale;

- subsidiaritatea, potrivit caruia Statul intervine atunci cand initiativa locala nu a satisfacut sau a satisfacut insuficient nevoile persoanelor.

De retinut faptul ca serviciile sociale pot fi de doua feluri:

- Serviciile de ingrijire social-medicala sunt acordate persoanelor care, fara acestea, temporar sau permanent, datorita unor afectiuni fizice, psihice, mentale sau senzoriale, se afla in imposibilitatea desfasurarii unei vieti demne, precum si persoanelor care sufera de boli incurabile in ultima faza.

- Serviciile de asistenta sociala au drept obiectiv refacerea si dezvoltarea capacitatilor individuale si ale celor familiale necesare pentru a depasi cu forte proprii situatiile de dificultate.

- „Statul organizeaza si sustine financiar si tehnic sistemul serviciilor sociale, promovand un parteneriat cu comunitatea locala si cu reprezentanti ai societatii civile (art. 19)”.

5. Despre sinergia Stat – Biserica, in domeniul asistentei sociale

Aplicarea principiului subsidiaritatii nu creeaza doar drepturi, ci si raspunderi. In planul moralei sociale, ceea ce este propriu subsidiaritatii este delegarea raspunderilor. Onorarea acestor raspunderi creeaza drepturile aferente. In paralel, sistemul creeaza modalitatile de control prin care fiecare subsistem poate verifica modul in care celelalte subsisteme, pe verticala, isi indeplinesc obligatiile. Acest lucru este foarte important, caci pot fi evitate doua pericole: centralismul, pe de o parte, si excesul de responsabilitate, pe de alta parte. Cu alte cuvinte, Statul trebuie sa cedeze o seama de atributii, atunci cand cetateanul (sau o comunitate) este indreptatit sau capabil sa le preia. Anume, sa incurajeze asumarea subsidiara. In acelasi timp, in situatia in care cetateanul, respectiv comunitatea, din cauza aparitiei riscurilor, nu pot sa-si onoreze obligatiile, nivelele superioare trebuie sa fie pregatite pentru a le prelua.

In ceea ce priveste Secretariatul de Stat pentru Culte, trebuie spus ca atributiile sale in domeniul care ne preocupa aici sunt limitate si oarecum indirecte. Conform, statutului sau, Secretatriatul de Stat pentru Culte “asigura relatiile Statului cu toate cultele religioase legal recunoscute din Romania” si “sprijina toate cultele religioase legal recunoscute, potrivit statutelor de organizare si functionare a acestora, in vederea participarii lor la viata sociala si spirituala a tarii, si mediaza situatiile litigioase”. Cu alte cuvinte, creeaza cadrul optim pentru actiunea sociala a Bisericii. Limitele competentelor noastre provin din aceea ca Biserica Ortodoxa Romana si celelalte culte recunoscute din tara noastra pot interactiona direct cu institutiile Statului, fara a fi obligate sa recurga la medierea Secretariatului de Stat pentru Culte. Aceasta este o dovada a autonomiei si libertatii de manifestare de care se bucura cultele in Romania. In aceste conditii, aceasta institutie poate numai sa sprijine proiectele de asistenta sociala ale cultelor religioase, la solicitarea expresa a acestora. In conformitate cu Legea nr. 125 din 18 martie 2002 pentru aprobarea Ordonantei Guvernului nr. 82/2001 privind stabilirea unor forme de sprijin financiar pentru unitatile de cult apartinand cultelor religioase recunoscute din Romania si a Legii nr. 489/2006 privind „Libertatea religioasa si regimul general al Cultelor”, din bugetul Secretariatului de Stat pentru Culte se acorda fonduri, chiar si in conditii de criza economica, numai „pentru... sprijinirea activitatilor de asistenta sociala organizate de cultele religioase in spitale, centre de plasament, camine pentru batrani si alte forme de asistenta, pentru sustinerea unor actiuni cu caracter intern si international realizate de cultele religioase din Romania”.

Prin aplicarea principiului actiunii sociale, Biserica devine parte a societatii civile nu numai in plan spiritual, dar si in plan functional. Prin natura sa, Biserica poate contribui cu marele sau potential de daruire umana, astfel incat serviciile sociale oferite de aceasta institutie sa fie mai putin costisitoare decat cele finantate in mod traditional prin buget. Mai intai, din perspectiva Statului, implicarea sociala a cultelor religioase nu poate fi decat benefica pentru societatea romaneasca in ansamblul sau, daca ar fi sa avem in vedere numai cota de credibilitate de care se bucura in prezent Biserica. Mai mult decat atat, sprijinul acordat cultelor de Stat in vederea participarii lor la viata sociala a tarii nu constituie un privilegiu, ci un act reparator fata de perioada comunista in care au fost ingradite manifestarile de ordin social ale cultelor religioase. Este un act de reintrare in normalitatea unei traditii indelungate a asistentei sociale patronate de culte, abuziv intrerupta de regimul comunist. In al doilea rand, Biserica nu face decat sa isi indeplineasca vocatia de slujire a aproapelui, mai ales a celor aflati in suferinta si in nevoi. Inca de la inceputurile existentei sale, Biserica a fost aparatoarea prin excelenta a drepturilor celor defavorizati, incepand cu dreptul sacru al copilului la viata si continuand cu toate celelalte drepturi care asigurau o dezvoltare spirituala dar si materiala normala a copiilor. In acest sens, Biserica detine o experienta indelungata, pe care Statul o poate valorifica in eforturile sale de rezolvare a problemei persoanelor defavorizate.

Dialogul, cooperarea si parteneriatul dintre Stat si Biserica poate duce la conjugarea eforturilor pentru  realizarea deplina a reformei, mai ales in acele zone dificile in care o singura institutie a Statului nu poate avea raspuns absolut, cum ar fi:

- Saracia, ca si cauza a abandonului copiilor si a izolarii batranilor;

- Cauzele socio-economice, care duc la destramarea familiei si a valorilor familiale, care au consecinte negative mai ales asupra copiilor;

- Cauzele delincventei juvenile;

- Includerea sociala a unor categorii grav afectate, si anume tinerii cu varsta peste 18 ani care parasesc centrele de plasament, copiii strazii, copiii infectati HIV/SIDA.

As dori sa amintesc, pe scurt, o parte din directiile de actiune din prezent:

1.                  Descentralizarea activitatii de protectie a copilului, inclusiv prin delegarea la nivel local a responsabilitatilor privind bugetul alocat acestei activitati completat de cofinantari substantiale din partea bugetului de Stat, prin intermediul Autoritatii Nationale pentru Protectia Copilului si Adoptie;

2.                  Dezinstitutionalizarea copiilor, care in prezent este centrul activitatii de protectie a copilului, iar Biserica este unul din promotorii acestei tendinte;

3.                  Dezvoltarea variantelor de tip familial, care se afla intr-un stadiu avansat de desfasurare si diversificare;

4.                  Dezvoltarea serviciilor alternative de asistenta sociala, proces aflat inca intr-un stadiu de inceput, incercandu-se integrarea comunitara a acestor servicii;

5.         Schimbarea mentalitatii celor care lucreaza in sistem, proces      extrem de complex si de lent.

6.         Participarea Bisericii inseamna o actiune de constientizare a preotilor in primul rand, ca si grup tinta, ca si grup profesional extrem de dezvoltat, care sunt cheia in aceasta reforma, si - prin preoti, mai departe - a oamenilor din aceasta tara.

In alta ordine de idei, referindu-ne foarte concret si exact la dezbaterea actuala din mass-media romaneasca si din societatea noastra contemporana, postmoderna si secularizata vom sutine cu toata convingerea ca vehementa contestarii parteneriatului dintre cultele religioase si statul roman in ceea ce priveste furnizarea de servicii de asistenta sociala suscita mari semne de intrebare: ne asezam oare pe un drum care blocheaza constructia democratiei? Este legitima implicarea Bisericilor in ajutorarea celor in nevoi cu aportul Statului? Argumentele contestarii sunt faptul ca legea este inutila, ca este in contradictie cu principiul competitiei libere, instituind un cvasimonopol secundar al unitatilor de cult asupra furnizarii de servicii de asistenta sociala, ceea ce ar sugera discriminare. Se contesta de asemenea faptul ca prin asistarea persoanelor vulnerabile de catre culte religioase se creeaza premisele incalcarii unora dintre libertatile constitutionale si ca legea exclude principiul separarii dintre cultele religioase si stat etc. Fie ca le luam pe rand, fie pe toate impreuna, argumentele contestatarilor se bazeaza pe acelasi nucleu dur, anume ca Biserica trebuie sa ramana inchisa in biserici, iar accesul in spatiul public ii este interzis pentru ca nu joaca dupa regulile rationalitatii economice.

Prin urmare, alternativele romanesti sunt doar doua: fie statul pastreaza monopolul in domeniul asistentei sociale pentru sine, fie creeaza o piata libera a competitiei, in care prezenta guvernamentala sa fie cat mai discreta. Insa statul roman nu poate pastra monopolul pe servicii sociale, pentru ca - nu-i asa!? - experienta comunista ne-a aratat ca este un prost gestionar, motiv pentru care mediul privat trebuie sa cucereasca terenul lasat liber. O a treia varianta iese la orizont pe filiera asa-zis europeana (desi in Europa modele de parteneriat intre Stat si Biserica sunt extrem de diverse): dezvoltarea de ONG-uri pe langa unitatile de cult, astfel incat acestea sa aiba identitate intr-o tesatura juridico-politica ce nu are cum sa surprinda misterul euharistic al Bisericii.

In arhitectura democratiei de tip liberal, care presupune separatia Bisericii de Stat, religia este exclusa din structura statului, dar i se permite sa se dezvolte in sfera publica exterioara definita ca societate civila. Cultele religioase fac parte din societatea civila, care este definita ca un spatiu public, fara sa fie si politic, in sensul implicarii statului. Societatea civila este un loc al libertatii personale si corporate, in timp ce statul este singurul care poate aplica legitim coercitia. Acest monopol al coercitiei statale s-a dezvoltat inca din Evul Mediu pentru a elibera individul de sub comunitatile care il tineau captiv (vechile bresle mestesugaresti sub aspect economic si ocupational, Bisericile sub aspect moral, familiile sub forma traditiilor etc.). In multe faze ale statalitatii moderne acest lucru nu s-a reusit, tocmai pentru ca eliberarea individului nu se poate face nici prin impingerea acestuia pe o piata economica individuala libera cu indemnul "imbogateste-te!" (liberalism), nici prin deposedarea de proprietatea privata (comunism). Cu toate ca doar Statul are forta coercitiei, atat Bisericile, cat si comunitatile locale, ONG-urile, scolile, universitatile, partidele politice sau sindicatele sunt chemate sa participe la binele comun al societatii in virtutea calitatii lor de structuri sociale. Prin urmare, tot ceea ce poarta amprenta asociativitatii intr-o societate este menit sa creeze poduri intre individ si stat.

Insa, asa cum stau lucrurile astazi, toate marile corporatii ale societatii tind sa devina simple asociatii semiprivate dominate de rationalitatea economica: cultura este supusa pietei pentru ca filmele cele mai "bune" sunt cele care au cele mai mari incasari, sistemul educational se indreapta spre privatizare din moment ce universitatile ofera doar cursuri cerute "pe piata muncii", partidele politice isi construiesc doctrinele pe cerintele marilor companii internationale, iar media prezinta ceea ce cumpara publicul. Spatii din interiorul statului, societatii civile si ale afacerilor sunt atat de prietenoase intre ele pentru ca au fost cucerite de aceeasi rationalitate. Cea economica. Toate se intalnesc in logica acumularii. Prin urmare, ceea ce exclude acumularea si eficienta economica este privit ca negativ si nu are relevanta publica. Insa rationalitatea euharistica nu se afla la intersectia dintre stat, piata si societate civila, drept urmare, Bisericile sunt privite doar ca niste asociatii semiprivate, asemenea ONG-urilor. Astazi, pentru a face parte din public, inseamna sa lasi Biserica in urma. (Potrivit afirmatiilor facute de domnul Catalin Raiu in editorialul intitulat “Filantropie genuina”, publicat in ziarul “Lumina” din 04.04.2011; A se vedea si pe website-ul: http://www.ziarullumina.ro).

6. Despre relatia si raportul public – privat

La aproape 30 de ani de la lansarea formulei in spatiul anglo-saxon, Parlamentul roman a produs abia anul trecut o lege a parteneriatului public-privat. Pentru ca statul este fie prea sarac, fie incapabil si nu se poate ocupa de toate nevoile societatii (autostrazi, servicii sociale, scoli, spitale etc.), isi autodesfiinteaza monopolul pe anumite sectoare pe care le ofera mediului privat in conditii contractuale stricte. Logica acestui parteneriat ar fi aceea ca ambele parti castiga (statul intrucat ofera societatii serviciul respectiv, iar mediul privat pentru ca dezvolta pentru sine o afacere garantat profitabila prin conditiile contractuale). Privita insa din alt unghi si pe termen lung, aceasta cooperare nu face decat sa supuna intregi sectoare ale societatii logicii pietei, care decide cat valoareaza nevoile oamenilor. Cu alte cuvinte, oricat de strict si de bine intentionat ar fi statul, pe termen lung se instaureaza aceeasi logica a acumularii, care defineste orice companie privata.

Biserica ca spatiu public

Cum am spus si mai sus, din perspectiva teologica, parteneriatul Statului cu Biserica in privinta asistentei sociale nu poate fi cuprins in termenii paradigmei de mai sus. Insasi distinctia public-privat cu care opereaza legislatiile moderne nu reuseste sa surprinda profunzimea realitatii Corpului Tainic al lui Iisus Hristos, care este Biserica. Propunandu-si extinderea filantropiei, Biserica (ekklesia - adunarea celor cu aceeasi identitate) nu face decat sa isi extinda realitatea euharistica prezenta in Sfanta Liturghie (laos ergon - lucrarea poporului, serviciu public). Prin urmare, ceea ce face fiecare crestin cu sine, cu proprietatea sa sau cu banii sai este simultan si public, si privat. Asa cum preotul primeste darul de a oferi harul lui Dumnezeu nu pentru sine, ci pentru a-i aduce pe ceilalti in Imparatia cerurilor, tot astfel, detinatorul de proprietate detine bunurile materiale pentru a-i introduce si pe ceilalti in viata comuna materiala, iar conducatorul conduce pentru a le oferi celorlalti, a-i face partasi la viata societatii. Sensul proprietatii in crestinism ne arata deci ca Biserica insasi este o societate complexa, si nu doar masinaria administrativa care se ocupa de salvarea sufletelor. Cu alte cuvinte, chiar intr-o democratie de tip liberal este legitim ca Biserica sa-i explice Statului ce trebuie sa faca cu avutia materiala publica si chiar sa se ofere sa suplineasca slabiciunile acestuia fie si din statutul de parte a societatii civile. (Potrivit afirmatiilor facute de domnul Catalin Raiu in editorialul intitulat “Filantropie genuina”, publicat in ziarul “Lumina” din 04.04.2011).

7. Despre ethosul filantropic

Biserica este prima si poate deocamdata singura care are puterea teoretica si practica sa puna in dificultate hegemonia capitalului si sa creeze o alternativa sociala viabila, deposedand de rationalitatea economica asistenta sociala si introducand-o intr-un regim de personalizare de care avem nevoie cu totii, deopotriva credinciosi sau nu. Nici un ONG cu experienta nu poate suplini ethosul filantropic milenar al Bisericii si extensia sociala a Sfintei Liturghii. Contestarea acestei legi trimite un mesaj care scapa bunului-simt: ei nu vor sa vada institutional pe preotul care viziteaza un bolnav si-i ofera o punga de medicamente, adica o traditie filantropica cu valoare eclesiologica veche de 2.000 de ani, doar de dragul ethosului pietei neocapitaliste care inca ne tine captivi in actuala criza economica. Prin promovarea legii, Statul roman nu face decat sa recunoasca ca izvorul filantropiei este in Biserica. Ar fi de asemenea un prim pas nu doar pentru reafirmarea Bisericii ca spatiu social al filantropiei genuine, ci si spre revalorificarea autentica a culturii noncomerciale, a universitatii ca spatiu al producerii cunoasterii, al mass-mediei ca spatiu al informarii, si nu al denuntului sau barfei mondene. (Potrivit afirmatiilor facute de domnul Catalin Raiu in editorialul intitulat “Filantropie genuina”, publicat in ziarul “Lumina” din 04.04.2011).

8. Cateva tendinte si perspective viitoare

In Romania, ca si in Statele Uniunii Europene, este deja instituita o forma de protectie sociala. Numai ca s-a ajuns la concluzia ca institutionalizarea aduce prejudicii, afecteaza personalitatea beneficiarului extrem de tare. De exemplu, efectele negative ale institutionalizarii copiilor abandonati sau asupra celor handicapati nu mai pot fi recuperate ulterior si copilul nu mai are sanse la o evolutie normala, fiind extrem de dificil de integrat dupa aceea in societate. De aceea este important si pentru preot sa fie constient si sa fie implicat tot timpul in reforma sistemului de asistenta sociala la modul cel mai practic.

- Uniunea Europeana a avut anii trecuti un program PHARE de finantare de 25 de milioane de euro numai in domeniul protectiei copilului.

- Vroiam ca in anul 2005, de pilda, cand am avut un alt program PHARE pentru directiile judetene de protectie a copilului, sa fi fost mai multe parteneriate cu Bisericile, la nivel de judet. Motivul pentru care Ministerul Muncii, Solidaritatii Sociale si Familiei a dorit ca beneficiarul principal al acestor fonduri sa fie directiile judetene a fost acela ca i s-a parut firesc ca administratia locala, cea care are responsabilitatea pentru aceste servicii, sa deruleze proiectele respective si, in acelasi timp, sa nu apara un sistem paralel care sa se dezvolte in afara administratiei locale.

 - As dori sa ma refer, foarte succint, la un aspect pe care il consideram de maxima importanta si care se constituie intr-unul dintre principalele obiective ale procesului de reforma in domeniu: descentralizarea sistemului la nivelul autoritatilor locale, avand ca finalitate sprijinirea crearii si dezvoltarii treptate a serviciilor sociale la nivelul fiecarei comunitati locale. Scopul acestor deplasari de responsabilitate este acela de a crea conditiile necesare in esenta, responsabilizarea comunitatii locale, apropierea serviciilor de beneficiari si unificarea deciziei la nivel local – care sa permita restructurarea vechilor institutii de protectie si crearea de servicii alternative la protectia de tip rezidential in institutie. Aceasta restructurare implica conjugarea unor actiuni foarte complexe: reorganizarea institutiilor existente prin inlocuirea practicilor de globalizare a asistentei sociale si a functionarii inertiale, centrate practic pe interesul institutiei, cu ingrijirea personalizata a persoanelor defavorizate, posibil prin introducerea modelului familial de organizare si functionare;

 - organizarea si dezvoltarea serviciilor de prevenire a separarii copiilor de parinti;

 - dezvoltarea serviciilor de consiliere a persoanelor cu dizabilitati, precum si a persoanelor defavorizate economic (someri, saraci, sinistrati), prin organizarea la nivelul comunitatii a unui sistem multilateral de consiliere: consiliere juridica, psihologica, psihopedagogica, consiliere socio-medicala, consiliere profesionala.

-Activitati specializate destinate dezinstitutionalizarii copiilor, prin integrarea lor asiStata in familiile biologice si prin adoptie.

 - Dezvoltarea unor programe de instruire a personalului implicat in centrele de asistenta sociala sustinute de catre Biserici;

- Popularizarea programelor de asistenta sociala sustinute cu fondurile puse la dispozitie de Uniunea Europeana si instruirea personalului clerical astfel incat cei care desfasoara activitati de asistenta sociala sa deprinda procedurile de accesare a fondurilor europene.

 - La nivel national, solutia de parteneriat (dorita atat de Biserici, cat si de Secretariatul de Stat pentru Culte), este colaborarea sustinuta si sistematica intre Biserici, Ministerul Muncii, Solidaritatii Sociale si Familiei si Secretariatul de Stat pentru Culte prin instituirea unui Forum consultativ, care sa reuneasca institutiile Statului si cultele religioase recunoscute. Scopul acestui Forum este valorificarea experientei istorice a cultelor religioase in domeniul filantropic, in vederea imbunatatirii calitatii vietii in Romania post-comunista. Nu cred ca mai este necesar sa subliniez importanta coordonarii actiunilor, astfel incat resursele umane si materiale sa-si gaseasca cea mai buna utilizare, sa se evite redundantele si dublarea actiunilor pe de o parte, precum si absenta totala a interventiei pentru un anumit grup tinta, pe de alta parte. Consider ca este important ca in acest moment:

 - Noua Lege a Cultelor (Legea nr. 489/2006 privind Libertatea religioasa si regimul general al cultelor”) creeaza cadrul legal pentru recunoasterea statutului de partener social al cultelor religioase, pentru ameliorarea sistemului de asistenta sociala si medicala;

- Sa se formalizeze prin conventii/protocoale cadru colaborarea la nivel central;

- Sa se realizeze legatura la nivel local intre Directiile judetene de Protectie a Drepturilor Copilului si Birourile de Asistenta Sociala ale Bisericii Ortodoxe Romane, respectiv fundatiile/asociatiile infiintate pe langa bisericile/lacasele celorlalte culte;

- Sa fie popularizate si cunoscute la nivelul serviciilor de asistenta sociala ale cultelor: standardele tipurilor de servicii ce pot fi dezvoltate de catre organizatii neguvernamentale si demersurile necesare pentru obtinerea autorizatiei de functionare in domeniul serviciilor sociale.

            9. Concluzie

            In concluzie, se poate spune ca organizatiile nonprofit si-au insusit o oarecare experienta care nu poate fi neglijata, nu doar in furnizarea de servicii sociale celor aflati in situatii de risc ci si in atragerea atentiei opiniei publice asupra problemelor, nevoilor sociale, in promovarea unor initiative privind politicile sociale si mobilizarea comunitatilor, Astfel se poate afirma ca organizatiile nonguvernamentale au parcurs drumul de la sursa de sprijin pentru cei aflati in nevoie la actori responsabile pentru schimbarea sociala. Din cadrul acestor organizatii fac parte si asociatiile si fundatiile cu caracter religios care functioneaza sub obladuirea Bisericii. Acestea au un rol important in ceea ce priveste activitatea misionar-sociala a Bisericii si prin care se deruleaza diverse proiecte care vizeaza problemele de ordin social care apar la un moment dar intr-o comunitate religioasa si nu numai.

            Prin urmare, din cercetarea intreprinsa si prezentata aici putem afirma ca serviciile sociale ale Bisericii Ortodoxe Romane in acest moment se confrunta cu cateva limite prezentate in acest studiu. Asistenta sociala, filantropia si organizatiile furnizoare de servicii sociale patronate de catre Biserica Ortodoxa Romana se confrunta ca majoritatea ONG-urilor din Romania, cu aceste limite ale sectorului neguvernamental. Toate aceste limite pot fi depasite print-un amplu proces de profesionalizare a serviciilor si personalului ce deserveste aceste servicii...

            10. Incheiere

Ca o observatie si o constatare finala a celor enumerate mai sus, trebuie constientizat faptul ca taina „ajutorarii aproapelui” este in acelasi timp taina libertatii si mantuirii noastre. Fiecare persoana aflata in suferinta si in nevoi, perceput si abordat cu ochii cei mult milostivi ai lui Iisus Hristos si in iubirea Sa, descopera faptul ca aproapele nostru ramane pentru fiecare dintre noi cel mai mare obstacol in calea mantuirii nostre, a realizarii deplinei comuniuni. In acest context, putem sugera, fara nici un fel de rezerva ca actiunea filantropica, social-misionara a Bisericii este o lucrare duhovniceasca, iar viata duhovniceasca este un izvor de iubire sfanta pentru aceasta lucrare evangelica a Bisericii! 

In incheiere, ajungand in actualitate si in contemporaneitate, deci si in postmodernitate, voi sustine ca demersul misionar al Bisericii trebuie sa cuprinda conceptul potrivit caruia Biserica nu este in fond, doar comunitatea cu numar mare sau foarte mare de membri ci chiar si cea cu numarul cel mai mic, dar in care salasluieste marturia cea duhovniceasca despre trairea in viata noastra a vietii lui Iisus Hristos, cea autentica. „Astfel inteleasa, misiunea nu este reprezentata de un proiect grandios, asemeni unei caracatite care cuprinde totul in sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan si actiune sistemului – ci de interventia in micro, de indeplinirea misiunii de pastor de suflete si a aceleia de urmator al Mantuitorului, calitate pe care o are orice crestin botezat, nu numai clericul si nu numai cei cu anumite raspunderi in Biserica.” Asadar, iata si de aici constatam faptul ca Ortodoxia este o forma de crestinism (nesecularizata in continutul si fondul ei intrisec) extrem de rafinata, de nobila, de fina, pe care putini o stiu astazi aprecia sau gusta in profunzimile ei dintru inceput, lucru pentru care ne rugam Lui Dumnezeu – Cel in Treime preamarit, sa ne ajute si sa ne lumineze mintile, cele acoperite de umbra pacatului si a mortii!...

Rezumat

Lucrarea de fata se doreste a fi una ce sustine si promoveaza dialogul, colaborarea si cooperarea dintre Biserica si celelalte institutii ale societatii civile, in planul asistentei sociale, a filantropiei, precum si in domeniul activitatilor sociale, culturale ori educative, sub forma unui parteneriat, atat de necesar, spre folosul credinciosilor si membrilor Bisericii care, implicit, sunt si cetatenii Statului ori fiii acestei natiunii. Implicarea Bisericii in social se poate realiza in multe feluri si sub diferite forme, unele din ele fiind remarcate si evidentiate aici, in acest material, care porneste de la definirea, din punct de vedere teoretic si teologic a termenilor de filantropie si caritate crestina, plecand si ajungand la notiuni practice, tehnice si concrete, specifici disciplinei numita asistenta sociala. Sunt prezentate aici metode moderne si foarte actuale de realizare a uni sondaj si de implementare a unui proiect sau a unui program social, cu ajutorul instrumentelor caracteristice Bisericii – institutie ce nu trebuie sa aibe vreun complex, din acest punct de vedere, deoarece dispune de toata dotarea si de tot „echipamentul” necesar realizarii unui deziderat social.

Totodata, lucrarea de de fata incearca sa sintetizeze cateva trasaturi definitorii ale postmodernitatii, ca o necesitate a contextualizarii corecte a misiunii Bisericii Ortodoxe. Lipsit de pretentia de a fi exhaustiv, (lucru, de altfel, imposibil), materialul acesta se doreste a fi un ghid folositor mai bunei intelegeri a provocarilor postmodernismului, ca si a modurilor in care Biserica le poate folosi sau respinge. Stadiul societatii actuale, cu toate coordonatele sale definitorii, nu poate surprinde Biserica, ea insasi chemata sa-si deschida mesajul catre oameni, atat ca indivizi, cat si ca grup social. De aceea, Biserica trebuie sa foloseasca toate strategiile misionare adaptate vectorului postmodern de exprimare existentiala, spre a defini acel nou tip de umanism, destinat zilei de maine, despre care Preafericitul Parinte Patriarh Daniel afirma ca „trebuie sa redescopere legatura profunda dintre libertate si sfintenie”[2].

De retinut si de remarcat faptul ca in prezent, Biserica desfasoara activitati de asistenta sociala prin sistemul propriu, avand suport de organizare legile emise de stat, promovand politicile sociale si masurile de protectie sociala pe care le regasim in intreaga societate, ea punand la dispozitie resursele umane si logistica de care dispune. Nu in ultimul rand putem mentiona ca in cadrul serviciului social bisericesc se desfasoara proiecte care au ca sursa de realizare si resurse financiare care actualmente sunt modeste. De aceea Biserica invita statul si in acelasi timp ii propune ca sistemul national de asistenta sociala sa treaca in slujba bisericii, aceasta din urma punand la dispozitie cele mentionate mai sus, iar statul ca factor determinant intr-o societate sa-i dea bisericii capital financiar pentru finantarea intregului sistem. Biserica ofera prin personalul sau clerical care are statut de lider intr-o societate mobilizarea si antrenarea oamenilor ca si comunitate intr-o implicare directa in rezolvarea problemelor care pot aparea...

 Drd. Stelian Gombos – consilier la Secretariatul de Stat pentru Culte din cadrul Guvernului Romaniei


[1] Metropolitan Daniel Ciobotea, Confessing the Truth in Love. Orthodox Perceptions of Life, Mission and Unity, Editura  „Trinitas”, Iaşi, 2001, p. 179

1 Georgios Mantzaridis, Globalizare şi universalitate, traducere Pr. Prof. Vasile Răducă, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, p. 139-140.

2 Antonio Maria Baggio, Doctrina socială creştină: identitate şi metodă, în volumul Gândirea socială a Bisericii, coordonat de Ioan Ică jr. şi Germano Marani, Ed. Deisis, Sibiu, 2002, p. 286. Eshatologia creştină nu poate fi convertită în eshatologii politizate şi ideologizate. Relaţia dialogică poate fi trăită în mod plenar doar în măsura deschiderii societăţii către o eshatologie veritabilă. „Singura modalitate a deschiderii este relaţia cu Celălalt care este în tot şi în toate, deci apără lumea de închiderea aceasta solipsistă, o păstrează deschisă, în dialog. Cadrul în care se manifestă plenar această relaţie dintre noimea pură a neamului omenesc şi Celălalt, care e în toate, adică Dumezeu, este comunitatea eshatologică. O lume golită de Dumnezeire este o lume înstrăinată, care nu-şi poate recompune dimensiunea eshatologică decât tot în forme alienate şi alienante, ca eshatologie mistificată, cum ar fi cea proiectată de comunişti în şi prin revoluţia proletară mondială menită a mântui, a elibera lumea aici, pe pământ, în şi prin orânduirea comunistă (societatea utopiană din visul alienat, golit de Dumnezeire al bolşevicilor)”. Ilie Bădescu, Noologia, Ed. Valahia, 2002, p. 455.

3 Antonio Maria Baggio, op.cit., p. 291.

4 Mitropolit Antonie Plămădeală, Biserica Slujitoare, în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiţie şi în teologia contemporană în revista “Studii Teologice”, lucrare de doctorat, XXIV Nr. 5-8/1972, p. 583.

5 Georgios Lasentzakis, Die Orthodoxe Kirche, Wien, Koln, 2000, p.215.

[2] Metropolitan Daniel Ciobotea, Confessing the Truth in Love. Orthodox Perceptions of Life, Mission and Unity, Trinitas, Iaşi, 2001, p. 179.

Despre autor

Stelian Gombos Stelian Gombos

Senior editor
287 articole postate
Publica din 28 Iulie 2009

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 5132

Voteaza:

Despre Stat, Biserica, misiune, filantropie 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE