Ne este cunoscut tuturor că Sfânta Biserică Ortodoxă marchează în chip deosebit cea de-a 40-a zi de la moartea creştinului. Pana în cea de-a 40-a zi, rudele celui răposat săvârşesc stăruitor slujbe şi pamhide, iar în cea de-a 40-a zi, în afară de Liturghie şi panihide, se face rugăciune şi la mormânt şi se aşază masa de „bogdaproste". Este bine ca tot atunci să se împartă la oamenii săraci hainele rămase de la cel răposat, iar în numele lui să se facă milostenii.
Unii creştini mai râvnitori, necrezând că după moartea lor rudele apropiate se vor îngriji prin rugăciuni şi milostenii să le ajute pe calea înfricoşătoare a vămilor care îi aşteaptă după această viaţă, se îngrijesc ei înşişi să trimită la mănăstiri ori la vreo biserică parohială o oarecare sumă de bani cu rugămintea de a fi slujite 40 de Liturghii după moartea lor.
Ne întrebăm: de ce se socotesc nici mai mult, nici mai puţin, ci exact 40 de zile de la moartea creştinului pentru pomeniri osebite, rugăciuni pentru adormiţi, milostenii şi Liturghii? Răspunsul este: în cea de-a 40-a zi se hotărăşte starea vremelnică a celui răposat, până la cea de-a Doua Venire a lui Hristos. Prin pomenirile şi milosteniile în numele celui adormit se caută îndurarea lui Dumnezeu asupra sufletului trecut dincolo şi se cere pentru el milă şi lumină în lumea
cealaltă.
Obiceiul pomenirii stăruitoare în cea de-a 40-a zi a celui adormit îşi are rădăcinile în unele vechi rânduieli şi obiceiuri însemnate în Sfânta Scriptură. Astfel, despre patriarhul vechi-testamentar Iacov citim că, după ce a murit şi a fost uns cu balsamuri în cea de-a 40-a zi, a fost îngropat (Fac. 50, 3). In Vechiul Testament exista legea
conform căreia un copil nou-născut împreună cu cea care l-a născut trebuia să aibă în primele 40 de zile după naştere un regim osebit: să stea departe de Casa lui Dumnezeu până în cea de-a 40-a zi, când erau aduşi la Casa Domnului, ca să aducă prima jertfă pentru pruncul nou-născut (leş. 34,19; Lev. 12, 6-8).
In virtutea acestei rânduieli şi Mântuitorul nostru a fost adus în cea de-a 40-a zi, după naşterea Sa, la Templul din Ierusalim, ca să fie aşezat înaintea Domnului, aducându-se pentru El ca jertfă două turturele ori doi pui de porumbel (Lc. 2, 22-24). Acest obicei a trecut în Biserica lui Hristos, unde s-a acceptat ca pruncul nou-născut să fie îmbisericit în cea de-a 40-a zi după naşterea sa, atunci când se săvârşeşte şi rugăciunea de curăţire a mamei pruncului.
Biserica priveşte fiecare moarte ca pe o naştere din nou în viaţa veşnică. Prin urmare, între îmbisericirea pruncului nou-născut, săvârşită în cea de-a 40-a zi, şi prezentarea sufletului înaintea lui Dumnezeu, tot în cea de-a 40-a zi, există o legătură simbolică. In Vechiul Testament, până ce treceau 40 de zile de la naşterea pruncului nu era voie ca acesta să fie adus la Templu. In acelaşi mod, până ce trec 40 de zile, sufletul nu intră în sanctuarul ceresc al lui Dumnezeu şi nu-şi primeşte răsplata. Aceasta se petrece în cea de-a 40-a zi după moarte.
Orice patruzecime, după moarte, închipuie încheierea definitivă a faptelor fiecărui om în parte şi înălţarea sufletului credincios de pe pământ la cer. Cea de-a 40-a zi a fost sfinţită prin înălţarea trupului lui Hristos la cer (Fapte 1, 3-9), faptă care s-a petrecut în cea de-a patruzecea zi după învierea Lui din morţi. Această legătură este subliniată şi de Sfântul Simeon al Tesalonicului, care scrie: „Cele 40 de Liturghii se săvârşesc (pentru adormit) amintind de înălţarea Domnului, care s-a petrecut în cea de-a 40-a
zi după înviere."
Având în vedere faptul că în cea de-a 40-a zi după moarte se hotărăşte starea vremelnică a celui răposat, monahul Mitrofan spune: „Aşa că tu, omule, care te scârbeşti de moartea aproapelui în inima ta, în cea de-a 40-a zi ridică cu credinţă mintea şi inima ta la înălţarea din cea de-a 40-a zi de după înviere a începătorului Vieţii şi îl roagă să Se înfăţişeze pentru noi înaintea lui Dumnezeu (Evr. 9, 24) - pentru vii şi pentru adormiţi! Oare se va lepăda Dumnezeu să primească mijlocirea Lui ca un Tată preaîndurător, văzând înaintea Sa pe preaiubitul Său Fiu rănit pe de-a-ntregul pe Cruce pentru noi?
Indrăzneşte cu credinţă spre această dragoste a Domnului, Care şi în slava Sa Se preocupă de starea noastră cea veşnică - de starea ta şi de aceea a celui adormit al tău şi fă-L îndurător, ca prin harul Său să lecuiască la cel răposat cele de care suferă sufletul celui care se înalţă, să împlinească cele neîndestulătoare, să-i ierte toate păcatele şi să-l numere cu cei miluiţi. Credinţa şi rugăciunile tale, întărite de Sfânta Biserică, mult îl vor ajuta pe cel răposat în hotărârea stării lui la judecata particulară a lui Hristos."1
Sfinţii Părinţi au ştiut ce mare folos are sufletul din cele 40 de zile de pomenire şi de aceea au recomandat fierbinte acest lucru. Dar unii, oricât ar fi fost de drepţi şi, prin urmare, dacă nu ar fi avut nevoie ca cineva să se roage pentru ei, cu adâncă smerenie se roagă ca cei apropiaţi să săvârşească la cele 40 de zile de la moartea lor rugăciuni stăruitoare şi Liturghii.
Aşa, de pildă, Sfântul Efrem Sirul, înainte să moară, i-a rugat pe ucenicii săi: „Când se vor împlini 40 de zile de la moartea mea, să faceţi pomenire pentru mine, fraţii mei, căci milosteniile făcute de cei vii mult ajută celor răposaţi [...]. Macabeii, deşi nu aveau decât o umbră a adevărului prin jertfe, după cum este scris, căutau să îndrepte păcatele acelora care s-au spurcat cu prinoasele de jertfă ale neamurilor şi ale celor căzuţi în războaie (vezi II Mac. 12, 40-46). Cu atât mai mult preoţii, fiii lui Dumnezeu, prin sfintele jertfe şi prin rugăciunile buzelor lor pot să curăţească păcatele celor răposaţi!"
Sfântul Efrem adaugă: „Când va veni rânduiala pomenirii mele, nimeni dintre voi să nu săvârşească nelegiuire ori păcat, ci întru curăţie şi sfântă rugăciune, fraţi ai mei; staţi în priveghere." Sfântul Efrem încheie testamentul său prin astfel de cuvinte:
„Vă rog cu lacrimi, preaiubiţii mei fraţi [...], în numele lui Dumnezeu, la despărţirea de voi, să mă pomeniţi şi pe mine împreună cu voi, care staţi la rugăciune. Rugaţi-vă pentru mine tot cu o astfel de frângere de inimă - cu care eu acum vă rog pe voi - şi cu stăruinţă!"
Şi Sfântul Epifanie al Ciprului ne încredinţează că nimic nu este mai folositor pentru cei răposaţi decât pomenirea lor la rugăciune.
Insemnate învăţături în legătură cu trebuinţa de a se face pomenirea şi de a se împărţi milostenii în cea de-a 40-a zi de la moartea creştinului aflăm din viaţa minunatei drepte, preacuvioase egumene Athanasia. Ea a răposat pe data de 14 august 860, în ajunul praznicului Adormirii Maicii Domnului.
După moartea ei, noua egumenă era mereu la mormânt cu plâns şi rugăciune. Nu mult după aceasta i s-a arătat în vis Sfânta Athanasia, care i-a spus: „Să ştii că după ce vor trece 40 de zile de la moartea mea, voi primi cele pe care Dumnezeu mi le-a pregătit." Zilele au trecut una după alta şi a venit cea de-a 40-a zi. Insă, în acea zi, surorile nu au adus nimic pe potriva cinstirii celei adormite - cu rugăciuni, pomeniri şi milostenii -, căci, aşa cum se întâmplă adesea, ele s-au încurcat în numărarea celei de-a 40-a zile, socotind că aceasta va fi peste două zile şi două nopţi.
In ajunul pomenirii, Sfânta Athanasia s-a arătat din nou egumenei şi i-a spus: „Pentru ce nesocotiţi cea de-a 40-a zi de la moartea mea? Pentru ce nu pregătiţi nimic pentru pomenirea mea, nici pentru a împărţi la săraci, nici pentru primirea de străini?" Egumena nu a ştiut ce să răspundă şi, plină de înfricoşare, s-a trezit. îndată a început să numere cu atenţie zilele, dându-şi seama că exact atunci era ajunul celei de-a 40-a zile. Şi îndată a rânduit panihidele de trebuinţă, iar ziua următoare a fost slujită o Liturghie solemnă pentru cea adormită.
In timpul Liturghiei, două dintre cele mai vrednice monahii - care conduceau stranele din partea cea de-a dreapta şi cea de-a stânga - s-au învrednicit prin mila lui Dumnezeu să aibă o vedenie precum aceasta: doi preacuvioşi şi cinstiţi bărbaţi, îmbrăcaţi în odăjdii preastrălucitoare, au intrat în biserică, având la mijloc pe preacuvioasa Athanasia. Ei s-au îndreptat spre Sfântul Altar şi au îmbrăcat-o pe ea în hlamidă împărătească înfrumuseţată pe de-a-ntregul cu pietre şi diamante preţioase şi au pus pe capul ei diademă împărătească - având cruci pe dinainte şi înapoi -, şi i-au înmânat un toiag de aur împodobit, de asemenea, cu pietre scumpe. Apoi au luat-o de braţ şi au trecut-o solemn prin uşile împărăteşti ale Sfântului Altar.
Aceasta simboliza intrarea ei în împărăţia cerurilor. Aşa s-au împlinit cele spuse mai dinainte privitoare la răsplata lui Dumnezeu, în cea de-a 40-a zi de la moartea ei, pentru viaţa plină de virtuţi a sfintei.
Iar în Proloage, unde este povestită pe scurt viaţa aceleiaşi sfinte, se spune şi faptul că, răposând, ea a rânduit surorilor să se aşeze în fiecare zi masă pentru cei săraci până în cea de-a 40-a zi. Surorile au împlinit aceasta, însă doar vreme de nouă zile, iar apoi au încetat. Şi, iată, li s-a arătat Sfânta Athanasia împreună cu doi îngeri,
spunând: „Pentru ce aţi încălcat rânduiala mea? Nu v-am spus că până la 40 de zile, cu orice preţ, trebuie să faceţi milostenii, să-i hrăniţi pe cei înfometaţi şi nu li s-a dat poruncă preoţilor să facă rugăciuni în biserică?
Atunci sufletele celor răposaţi, deşi păcătoase, primesc de la Dumnezeu iertare pentru păcate. Iar, dacă sunt drepte, atunci aceia care fac pomenirea se vor îmbogăţi cu fapte bune." Cu aceste cuvinte sfânta răposată s-a făcut nevăzută.
Nu doar în Vieţile Sfinţilor întâlnim asemenea pilde, ci adesea şi în viaţa obişnuită. Am citit despre un rus, foarte evlavios, pensionar, pe nume H., că el se ruga fierbinte pentru un prieten din copilărie B., răposat, şi a împărţit pentru sufletul acestuia milostenie vreme de 40 de zile. Chiar în cea de-a 40-a zi, pe când stătea în camera sa, H. a auzit uşa deschizându-se. Şi-a ridicat ochii şi-a văzut intrând în camera lui pe răposatul B.
- Iţi mulţumesc, prietene al meu, a grăit acesta cu glas liniştit. Iţi mulţumesc pentru rugăciunile fierbinţi şi pentru milostenii. Mult m-ai ajutat. După mila lui Dumnezeu, eu am fost izbăvit de iad şi am fost aşezat la loc de odihnă.
H. l-a ascultat plin de uimire pe cel ce se arătase, fără să îndrăznească să-l întrerupă.
- Iar acum rămâi cu Dumnezeu, prietene, până ce ne vom vedea din nou în veşnicie, a grăit cel răposat. Nădăjduiesc că ne vom revedea în curând. Să vieţuim împreună. Acum tu încă te mai nevoieşti pentru veşnica ta mântuire!
Cu aceste cuvinte, cel răposat s-a făcut nevăzut din faţa ochilor prietenului său. Evlaviosul H. şi-a înteţit binecuvântatele lui nevoinţe, lăsând toate grijile vieţii fiilor săi şi începând să se pregătească de moarte. După doi ani, cu pace, şi-a dat duhul lui Dumnezeu, în vremea rugăciunii.
Faptul că starea de dincolo se hotărăşte în cea de-a 40-a zi de la moarte este ilustrat în chip deosebit de următoarea întâmplare din viaţa minunatului drept rus, înainte-văzător din secolul al XlX-lea, Sfântul Ambrozie al Optinei. Una din devotatele sale fiice duhovniceşti povesteşte că soţul ei, grav bolnav, a răposat, după ce la rugăciunile preacuviosului Ambrozie s-a mărturisit, s-a împărtăşit şi s-a săvârşit pentru el Sfântul Maslu. A plecat din această lume fiind bine pregătit. Inainte să-şi dea ultima suflare, în chinurile sale dinainte de moarte, el şi-a întors capul către soţia lui şi i-a spus liniştit: „Soseşte monahul."
Auzind de această moarte, preacuviosul Ambrozie i-a scris întristatei femei, rămasă singură cu fiica ei, următoarea scrisoare: „Pace vouă şi binecuvântarea lui Dumnezeu să fie cu voi! Iar cel adormit să aibă parte de împărăţia cerurilor. El a zăcut îndelung şi mult s-a chinuit în boala lui, dar pentru răbdarea bolii i s-a dat lui îndurare şi iertare de păcate. Voi acum sunteţi orfane, dar este spus: «Dumnezeu însuşi este Tată al orfanilor şi Ocrotitor al văduvelor.» Puternic este Domnul să vă apere şi să vă poarte de grijă fiecăreia dintre voi, să vă dăruiască şi slujire şi să vă hrănească. Chemând asupra voastră pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu, vă las cu sincere bune doriri, mult păcătosul ieromonah Ambrozie."
In cea de-a 40-a zi de la moartea soţului ei, femeia a mers la Mănăstirea Optina, la părintele Ambrozie. In ajunul celei de-a 40-a zile, mai înainte de Vecernie, ea a mers la stareţ cu rugămintea ca acesta să se roage pentru cel adormit. Inaintea chiliei preacuviosului, ca întotdeauna, era multă lume. Mulţimea şi discuţiile de acolo i-au acaparat atenţia femeii într-atât, că a uitat cu totul pentru ce venise. Pe neaşteptate, stareţul a ieşit înaintea mulţimii, şi-a întors faţa către ea şi a privit-o cu asprime:
- O, înfricoşător! a spus el. A sosit pronunţarea sentinţei! Cât mai repede mergi şi te roagă în biserică!
Femeia a înţeles bine ce i-a spus înainte-văzătorul stareţ şi mult s-a înfricoşat, atât de cuvintele, cât şi de expresia feţei lui. In biserică, ea s-a rugat fierbinte în timpul Vecerniei, cerând să fie slujită o panihidă după terminarea slujbei, iar pentru ziua următoare - o Liturghie cu panihidă.
A doua zi, după Dumnezeiasca Liturghie, ea a mers la preacuviosul Ambrozie. Stareţul a întâmpinat-o cu faţa luminată. Bucuria strălucea în ochii săi. Mai înainte ca ea să se închine la picioarele lui, el a binecuvântat-o în trei rânduri şi i-a spus:
- E în împărăţia cerurilor! E în împărăţia cerurilor!
Ea a simţit că i-au fost descoperite tainele lumii de dincolo. Toată faţa lui strălucea de bucurie cerească. Şi această bucurie a pătruns şi în inima ei.
Fără doar şi poate, mult ajută sufletului celui păcătos pomenirile şi milosteniile în timpul în care el trece prin vămi şi este cuprins pe de-a-ntregul de o înfricoşare de nedescris în aşteptarea sentinţei. Atunci nu ajută nici plânsul celor apropiaţi, nici mergerea fără mângâiere la mormânt, ci doar rugăciunile, Sfintele Liturghii şi milosteniile împărţite oamenilor nevoiaşi. Dacă dintr-o pricină ori alta cea de-a 40-a zi este uitată, nimic nu-i împiedică pe cei apropiaţi care l-au iubit pe cel trecut la cele veşnice ca şi după cea de-a 40-a zi să înceapă rugăciuni stăruitoare şi pomeniri pentru acesta.
Dacă s-ar deschide înaintea noastră străfundurile veşniciei şi dacă am vedea pe cei de aproape ai noştri răposaţi, atunci, într-adevăr, primul lor cuvânt şi prima lor rugăciune ar fi aceasta: să ne rugăm pentru ei. Este adevărat că ei ar spune: „Fraţilor, nu vă puteţi închipui pe de-a-ntregul cât de folositoare ne este pomenirea la rugăciune! Nu vă puteţi închipui cât folos avem prin rugăciunile voastre pentru noi! Prin pomeniri voi deschideţi porţile tainice prin care ajung până la noi viaţa şi bucuria!"
ARHIMANDRIT SERAFIM ALEXIEV
Fragment din cartea "Ce se intampla cu sufletul din ceasul mortii pana in ziua a 40-a. Viata de dupa moarte", Editura Sophia
Nota:
1 Monah Mitrofan, op. cit., vol. I, p. 25.
-
Cum sa mostenim viata vesnica
Publicat in : Editoriale -
Aceasta este viata vesnica
Publicat in : Editoriale -
Poruncile dumnezeiesti, medicamente pentru viata vesnica
Publicat in : Editoriale
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.