Filosofia greaca si paideia la Ioan Hrisostom

Filosofia greaca si paideia la Ioan Hrisostom Mareste imaginea.

 FILOSOFIA GREACA SI PAIDEIA LA IOAN HRISOSTOM

Intre credinta crestina si gandirea greceasca este o deosebire absoluta

De la inceputul activitatii sale de scriitor si pana la sfarsitul vietii Hrisostom si-a delimitat cu orice prilej pozitia fata de filosofia grecilor, adica a trasat continuu o linie de demarcatie intre teologia Bisericii si gandirea filosofilor. Acest lucru a fost necesar pentru ca in spatiul antiohian gandirea greaca si mai ales modul de viata al celor ce se ocupau cu filosofia aveau o influenta adanca si asupra crestinilor; si pentru ca monahismul, in special cel local, demonstra ca filosofia nu este necesara pentru mantuire; si pentru ca teologi antiohieni, precum Diodor de Tars, dascalul sau, si eretici, precum Apolinarie si Eunomie, folosind principii filosofice, derapau din punct de vedere teologic sau chiar raspandeau invataturi radical gresite.

Prisma absoluta a criticii pe care Hrisostom o aplica filosofiei este daca aceasta conduce catre „imparatia” cerurilor sau impiedica intrarea in imparatie. Adica nu se ocupa cu problema valorii, frumusetii sau puterii filosofiei in sine, elemente pe care le accepta tacit, de vreme ce insusi foloseste structuri si forme ale acesteia. El nu este un istoric al filosofiei, ci un pastor si catehet, care trebuie sa le arate credinciosilor daca filosofia, pe care aceia o pretuiau mult, contribuie la mantuirea lor. Prin aceasta prisma trebuie intelese parerile lui Hrisostom referitoare la acest subiect.

Deja din decada anilor 370, ingrijindu-se sa arate diferenta fundamentala dintre el, ca crestin, si gandirea greceasca in general, Hrisostom, asemenea multor apologeti si asemenea multor Parinti anteriori lui, considera ca inteleptii greci nu au formulat vreo parere teoretica insemnata despre Dumnezeu, om si lume, cata vreme pana si ideea lor despre Dumnezeul netrupesc o datoreaza iudeilor (PG 47, 347). Ei nu s-au apropiat de adevar si tot ceea ce au creat din punct de vedere filosofic este o gluma:
„toti, de atunci incoace, s-au facut de ras cu asupra de masura (= nefacand exceptie Platon si Pitagora, care erau cei mai insemnati). acestia, chiar daca au scris si au alcatuit unele [tratate] despre vietuirea in cetate (πολιτεία) si despre legi, totusi in toate s-au facut de ras mai rusinos decat copiii. Caci astfel si-au irosit toata viata, hotarand ca femeile sa fie comune tuturor, si viata insasi rasturnand-o cu susul in jos, si stricand curatia nuntii, si alte asemenea lucruri ridicole legiuind. Iar in ce priveste invataturile despre suflet, nu s-au dat inapoi de la nici un fel de exces de rusine, zicand ca sufletele oamenilor se fac muste, tantari si tufe, si ca Dumnezeu insusi este suflet” (La Ioan, Omilia II 2: PG 59, 30-31).

Pasajul acesta – ca multe altele – presupune nu numai cunoasterea si respingerea evidenta a parerilor elinilor, ci si constatarea ca aceste conceptii ale lor despre Dumnezeu, lume, om si etica, sunt straine si incompatibile cu invatatura Bisericii. Trebuie desigur subliniat ca Hrisostom, interesat aici exclusiv de mantuirea oamenilor, accentueaza nevoia ca oamenii sa aiba atat acrivia invataturilor, cat si petrecerea filosofilor, adica viata virtuoasa (PG 55, 462). Elinii au gresit insa nu numai in metafizica lor, ci si in morala, care, cu exceptiile de rigoare, era incompatibila cu ethosul crestinilor. Acest lucru il accentua Hrisostom in mod special, deoarece in Antiohia dominau inca obiceiurile elinilor pagani, iar viata sociala se scurgea in propriul ei ritm. Efortul sau pastoral de a-i face pe crestini constienti de aceasta diferenta fundamentala, astfel incat ei sa se distanteze de gandirea si obiceiurile paganilor, explica si caracterizarile caustice facute filosofiei grecesti ca mituri, invatatura nebuneasca, vorbe neroade si osteneala zadarnica (PG 50, 546 si 536-7; PG 59, 349 si 369-370).

Hrisostom i-a descris foarte sarcastic pe filosofii greci, pe corifeii carora, cum ar fi Platon, Aristotel si Pitagora, ii condamna pentru conceptiile lor metafizice si morale total inadmisibile si copilaresti. Vorbeste dispretuitor si despre reprezentantii lor din Antiohia (facand aluzie poate la binecunoscutul sofist Libanius), deoarece acestia se dovedeau a fi aparatori ai religiei idololatre si ai obiceiurilor acesteia, de care Hrisostom cauta sa-i indeparteze pe ascultatorii sai crestini. De altfel, Libanius insusi sustinea ca merg mana in mana conceptiile religioase ale elinilor si grija de a le infatisa in scris („caci imi pare ca familiare si inrudite sunt acestea amandoua, cele sfinte si cuvintele”: Cuvantul 62, 8).

Acceptarea educatiei (paideia) pagane, cata vreme se ofera si educatie biblica

Toti cercetatorii care socotesc ca, in general, Parintii Bisericii au urmarit si „izbutit” „con-jugarea” sau „armonizarea” crestinismului si elenismului cauta pasaje sau expresii ale lui Hrisostom in care Sfantul pare sa-i accepte pe filosofi sau opera lor. Si, de obicei, acestia fac trimitere chiar de la inceput la urmatorul pasaj, a carui continuare da insa sensul lui adevarat:

„Ce, dar? Tu zici sa daramam scolile? Nu zic aceasta, ci sa nu surpam zidirea virtutii si sa ingropam sufletul de viu; caci atunci cand sufletul este intelept si virtuos, nu-i nici o paguba daca nu este iscusit in arta vorbirii; dar daca este stricat, atunci cu totul este pagubit, chiar daca limba ar ajunge sa graiasca cum nu se poate mai maiestru. pentru ca studiul retoricii are nevoie de o purtare buna si cinstita, pe cand o purtare buna si cinstita n-are nevoie sa fie insotita de talent oratoric, de iscusinta la vorba. Putem fi cinstiti, cumpatati, intelepti, cuminti, fara sa urmam cursuri de retorica, dar nimeni nu va putea vreodata sa ajunga convingator, sa aiba putere in cuvant, daca nu are si o purtare buna si cinstita” (Catre tatal credincios 11: PG 47, 367).

„Citeste, de vrei, si cele de la noi si cele din afara; caci chiar si acelea sunt pline de aceste exemple) (= de oameni bogati si puternici care au esuat si au suferit), daca pe ale noastre le dispretuiesti din lipsa de minte; iar daca admiri cele ale filosofilor, macar de ei apropie-te. Iar daca nu vrei nimic din acestea, gandeste-te la insasi firea noastra, cum s-a constituit si unde se sfarseste” (La II Tes., Omilia I 2: PG 62, 47).

Observam ca in aceste pasaje Hrisostom arata in primul rand condescendenta si ingaduinta prin termenii folositi pentru educatia lumeasca; in al doilea rand, pasajele nu se refera la continut, adica la teoriile si ideile filosofico-metafizice ale filosofilor greci, ci la invatarea artei cuvantarii, a retoricii, si la exemplificarea facuta din intamplarile si personajele textelor poetice si a celorlalte texte ale antichitatii clasice. Pozitia sa condescendenta fata de scoli se explica prin nevoia pe care o au oamenii de a dialoga, de a cunoaste arta „cuvintelor”, fata de care, in mod evident, „ethosul” este infinit mai presus. Ethosul, buna-cucernicie (εὐσέβεια), nu le dobandeste tanarul prin arta oratorica si prin textele ei, ci, pentru a nu fi vatamat de ea, el trebuie sa fi dobandit mai inainte buna-cucernicie.

Inainte sa paraseasca Antiohia pentru a merge in Constantinopol, Hrisostom a comentat Epistola catre Efeseni a Sfantului Pavel si a adus lamuriri in privinta parerilor sale, adresandu-se parintilor: „Nu te osteni sa-l faci (pe fiul tau) orator, ci invata-l sa filozofeze (= sa fie cucernic); caci daca aceea (arta oratoriei) nu este, nu-i nici o paguba; dar daca aceasta (arta filosofiei practice) lipseste, nu va putea avea nici un castig din mii de cuvantari. De purtari (bune) este nevoie, nu de cuvinte; de obiceiuri [bune], nu de iscusinta (in cuvant); de fapte, nu de vorbe. Acestea (faptele) pricinuiesc [castigarea] Imparatiei, acestea daruiesc si lucrurile cu adevarat bune. Nu ascuti limba, ci sufletul curateste-l. Nu spun [acestea] impiedicandu-te sa primesti invatatura in acestea, ci impiedicandu-te sa iei aminte numai la ele (cele ale educatiei lumesti). Sa nu crezi ca numai celui ce vietuieste in manastire ii sunt de trebuinta acestea invataturi din Scriptura; caci acestea sunt de trebuinta mai cu seama copiilor, care urmeaza sa intre in viata aceasta.” (La Efes. XXI 2: PG 62, 152)

Prin urmare, intaietate trebuie sa aiba studierea Scripturii, care aduce intelepciune deplina si, in cele din urma, Imparatia cerurilor. Si, deoarece a accentuat in toate felurile superioritatea absoluta a studierii Scripturii fata de studierea retoricii, Hrisostom explica lamurit ca nu opreste pe cineva de la studierea celei din urma, ci opreste dedicarea cu exclusivitate acesteia. In pasajul de mai sus avem si declaratia ca sfaturile sale nu ii privesc numai pe tinerii care urmeaza sa devina monahi, ci si pe cei care vor trai in societate, societate pe care sunt datori sa o ajute cu modul de vietuire (ethosul) si de gandire invatate de Scriptura. Si, avand in vedere faptul ca vorbeste despre educarea tinerilor prin Scriptura, inseamna ca in Antiohia Biserica avea o anumita grija pentru catehizarea tinerilor, a copiilor, avea anumite scoli in care copiii crestinilor studiau sau trebuiau sa studieze.

Ethosul este suficient

Faptul ca grija pentru educatia greaca este acceptata ca pogoramant, cu conditia ca respectivul sa studieze totodata si Scriptura, precum si faptul ca Hrisostom subliniaza adeseori paguba retorului lipsit de buna-cucernicie, de unde rezulta suficienta celui cucernic, dar lipsit de arta oratoriei, isi au o explicatie mai adanca. De vreme ce pentru Hrisostom criteriul si scopul ultim al tuturor lucrurilor este mantuirea, oratoria nu-i mai aduce nimic in plus celui care dobandeste buna-cucernicie. Insa cel care detine arta oratoriei, are neaparat nevoie pentru mantuire si de buna-cucernicie. Exemplul multor monahi nestiutori de carte, care erau pe deasupra si daruiti cu o harisma si facatori de minuni, intarea aceste pareri ale lui. Iar viata morala dezordonata a filosofilor-sofisti din vremea sa il duce la caracterizari dure: „lepadaturi cainesti” (κυνικά καθάρματα) (filosofii cinici), τριωβολιμαῖοι triobolimei/de trei parale (care erau, ei si opera lor, in valoare de trei oboli). Acesti filosofi nu numai ca nu ajutau la insanatosirea moravurilor, ci ii atrageau pe copiii crestinilor in conceptiile lor si in modul lor de viata.

In ce termeni ii lauda pe filosofi si ideile lor

Hrisostom lauda totusi pe Socrate si un numar foarte mic de filosofi, cum ar fi Crates Tebanul si cinicul Diogene (PG 61, 37 si 301; PG 47, 336-337 si 367; PG 50, 546). Acest lucru se intampla atunci cand constata in viata lor un comportament moral sau dispretuirea bunurilor materiale, niciodata insa pentru conceptiile metafizice, pe care le infiereaza (PG 59, 34; PG 60, 48; PG 61, 34). La fel le infiereaza si pe cele ale lui Platon, pe care pe deasupra il condamna si pentru spiritul sau materialist, pentru legile rusinoase din Politeia despre casatorie, femei s.a. si bineinteles pentru pederastie (PG 50, 546; PG 47, 337; PG 57, 19).

Desigur, in curgerea navalnica a discursului sau, creand punti de legatura cu ascultatorii crescuti in paganism si facand pogoramant (PG 62, 677-678), dupa modelul Apostolului Pavel, Sfantul Ioan aminteste ziceri filosofice, fara a le lega insa de premizele lor. Astfel, face trimitere si la Platon: „Caci Platon zice ca bun era Cel ce a alcatuit totul si ca binele nu pizmuieste pe nimeni” (PG 48, 538). Aceasta fraza a filosofului, care pare sa nu fie impotriva invataturii crestine, este folosita insa pentru ca va provoca interesul ascultatorilor fara vreun pericol, nu pentru ca Hrisostom intelege binele asa cum il intelege Platon. Si semnificatie are semnificatul – continutul cuvantului, nu cuvantul in sine. De exemplu: Platon si Apostolul Petru vorbeau amandoi despre Dumnezeu Cel bun; dar Hrisostom staruie asupra faptului ca Petru a fost mai filosofic, fiindca el a devenit primitor al adevarului despre Dumnezeu, nu Platon sau Pitagora, care erau cu adevarat copii si nu au dobandit adevarul, nici obiceiurile/purtarile (ἤθη) corecte (PG 60, 47-48). Pornind de la astfel de premize, Hrisostom sustine ca si Dumnezeu a folosit pe magi atunci cand S-a nascut Cuvantul dumnezeiesc, fiindca ei cunosteau atunci cele referitoare la miscarea astrelor (PG 62, 677-8).

Oamenii „au dat la o parte” posibilitatea cunoasterii lui Dumnezeu

Atitudinea in general negativa fata de filosofia greaca a lui Hrisostom are o ratiune adanca, pe care el o explica in comentariul sau la Romani (Omil. III 1-3). Oamenii au primit de la Dumnezeu cunostinta si adevarul, dar le-au acoperit de tot – mai ales grecii – cu lemne si cu pietre, aceasta avand ca rezultat o abatere de la credinta adevarata. Cuvintele lui Pavel „cunoscutul lui Dumnezeu/ceea ce se poate cunoaste despre Dumnezeu (τὸ γνωστόν τοῦ Θεοῦ) este aratat in ei insisi (= in oameni)” (Rom. 1, 19), inseamna ca Dumnezeu S-a aratat pe Sine prin intermediul zidirii si al armoniei ei. Lumea in general tine loc de „invatatura”, iar Dumnezeu a dat pentru intelegerea ei „minte si cuget” (PG 60, 415), puteri pe care oamenii nu numai ca nu le-au folosit pentru adevarata cunoastere si „pentru mantuire”, ci le-au intors in directia contrara (Ibidem). De aceea filosofii, pentru ca nu recunosc in zidire vesnica putere si dumnezeire, sunt fara cuvant de aparare (Rom. 1, 20) si seamana cu cineva care vrea sa paseasca intr-o noapte foarte intunecoasa pe un taram necunoscut si sa ajunga orbecaind la scopul lui. Parasind lumina, filosofii au experimentat intunericul rationamentelor, motiv pentru care nici nu au cunostinta adevarata si esueaza: „Cunostinta despre El a pus-o Dumnezeu de la inceput in oameni. Dar elinii, acoperind aceasta cunostinta cu lemne si pietre, au nedreptatit adevarul – bineinteles [aceasta] numai din partea lor; caci aceea (= cunostinta) ramane neschimbata.” (La Rom. Omilia III 2: PG 60, 412).

„Aruncand de la ei insisi lumina, apoi, in locul aceleia, lasandu-se pe ei insisi prada intunericului rationamentelor si cautand in trup pe Cel netrupesc (= Dumnezeu) si in chipuri pe Cel neinchipuit, au patimit cel mai cumplit naufragiu” (op. cit. PG 60, 413).

Ca aproape toti scriitorii bisericesti, si Hrisostom subliniaza apologetic ca filosofii, prin teoriile lor, se combat unul pe celalalt. Staruie insa sa lege acest fapt de dorinta lor de „inovatii”, de a inova. Acest lucru este foarte rau si se datoreaza tendintei vechi si pacatoase a omului de a schimba „termenii”, de a schimba ceea ce a primit initial de la Dumnezeu drept cunostinta si adevar: „Caci voiau sa afle ceva in plus si nu se multumeau cu hotarele date [lor]; de aceea au cazut si din acestea, caci erau doritori de invataturi noi (= inovatii). Caci toate cele elinesti sunt de felul acesta. De aceea s-au ridicat si unii impotriva altora; si Aristotel s-a impotrivit lui Platon, iar stoicii scrasneau din dinti impotriva acestuia si s-au facut vrajmasi unul altuia” (La Rom. Omilia III 3: PG 60, 414).

Hrisostom lasa clar sa se inteleaga ca odinioara, in vremurile de demult, purtarile oamenilor erau mai bune, dar filosofii, inovand continuu, le-au inrautatit. Nu explica insa cand mai exact au fost mai buni si in ce anume erau mai buni.

Ratiunea cea mai adanca pentru care Hrisostom nu apreciaza pozitiv filosofia greaca consta in faptul ca din timpuri stravechi oamenii, desi aveau cunostinta „despre Dumnezeu” chiar de la Dumnezeu, au refuzat sau au stricat aceasta cunostinta, ori au eliminat singuri lumina prin care vedeau-cunosteau si s-au intors - s-au aflat sub puterea rationamentelor lor, care sunt insa intuneric, motiv pentru care nu sunt in stare sa-L cunoasca pe Dumnezeu.

Etica stoicilor?

Cu toate ca numai acestea au fost parerile lui Hrisostom despre filosofia greaca in general si despre „paideia” in special, un scurt text de la sfarsitul vietii sale (Ca pe cel ce nu se nedreptateste pe sine nimeni nu-l poate vatama cu ceva, PG 52, 459-480[ Text tradus in limba romana de diac. Ioan I. Ica jr. in volumul Ioan Gura de Aur, Scrisori din exil, Ed. Deisis, Sibiu 2003, p. 235-262 (n. tr.).]) a provocat intre cercetatori discutii si pareri diferite. In aceasta mica lucrare, in mod neprevazut desigur, Hrisostom dezvolta, avand ca baza morala platonica si stoica, ideea ca pe omul intelept, adica pe cel virtuos si moral, nimeni nu-l poate vatama, pentru ca el intampina nedreptatile cu vitejie si le exploateaza pentru desavarsirea sa. Cel care este nedreptatit este nedreptatit de sine insusi. Abundenta eticii stoice este foarte vizibila aici, timp in care pana si numele lui Hristos aproape ca lipseste din lucrare (exceptand o singura referire). Observam insa urmatoarele: Fara sa se stie de ce, lucrarea a fost alcatuita ca o „disputa” in cuvant (PG 52, 461/2), adica pornind de la datele intrecerilor oratorice, fapt care presupune destinatari ce trebuiau convinsi mai ales prin argumentele eticii filosofice. Cercetatorii n-au luat in seama faptul ca aici nu numai ca se condamna „parerile ratacite”, ci se accentueaza faptul ca virtutea omului cere si „acrivia invataturilor adevarate” si „corectitudinea vietii” (PG 52, 462/3). Iar invataturi adevarate au numai crestinii. De asemenea, nu s-a luat in seama faptul ca omul virtuos ideal isi atinge scopul cata vreme sufera nedreptatea, cata vreme sta treaz si privegheaza, adica prin trezvie si priveghere. Desigur, aceste idei nu sunt straine nici filosofiei. Insa Hrisostom face deosebirea clara ca acestea se reusesc „in Domnul”: „catusi de putin nu-l vor putea vatama pe cel ce in Domnul privegheaza si sta treaz (Ibidem, 480 si 477).

Lucrul cel mai important aici este ca Sfantul Ioan staruie asupra realitatii harului dumnezeiesc. Cei trei tineri „in cuptor” au savarsit ceea ce au savarsit prin harul dumnezeiesc. Tot asa si oamenii virtuosi care sunt nedreptatiti primesc acelasi har.

Prin urmare, aceasta mica lucrare foarte stoicizanta cuprinde in sine acele supape de siguranta care ii asigura calitatea crestina. In adancul sau, discursul lucrarii este crestin si hrisostomic. Si aici, asa cum face deseori si in mod constient in alte situatii, Hrisostom incarca termenii si formele cu un continut nou, imitandu-l pe Apostolul Pavel. Pornind de la o astfel de premiza, explica folosirea in Areopag a epigrafiei „Dumnezeului necunoscut” (FA 17, 23), explicand ca Pavel „a robit inscrisul” pe care atenienii „intr-un anume fel l-au scris, iar el a putut in alt fel sa-l schimbe” (PG 51, 73). Atenienii au scris acele cuvinte pentru un anume motiv si cu un alt inteles, iar Pavel a dat acelora alt continut. Aceasta tactica s-a generalizat si a devenit ceva obisnuit la toti marii Parinti.

Stylianos Papadopoulos

Extras din lucrarea "Gandirea teologica a Sfantului Ioan Hrisostom", Ed. Bizantina

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 597

Voteaza:

Filosofia greaca si paideia la Ioan Hrisostom 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE