Pocainta si lacrimi duhovnicesti

Pocainta si lacrimi duhovnicesti Mareste imaginea.

Pocainta si lacrimi

Tema lacrimilor a fost tratata in general si de catre Sfintii Parinti si de catre alti exegeti, in stransa legatura cu pocainta. Cei mai mari dintre Sfintii Parinti considerau pocainta ca unica lor grija. Fiind consacrati acesteia, ii dadeau din ce in ce mai multa importanta in viata lor, caci pocainta nu numai ca te curateste de pacat, ci si stimuleaza atintirea privirii asupra propriei persoane. Atunci cand petele nenumarate, lasate de pacat pe vesmantul sufletului, sunt spalate prin pocainta, dintr-o data se vor descoperi si altele, mai putin grele dar nu fara importanta, si care pana atunci au ramas neobservate pentru ca lipsea o privire atenta si patrunzatoare, in final pocainta il va face, pe cel ce i s-a consacrat, sa urce pana la orizonturile duhovnicesti cele mai greu de inteles: pocainta il va face sa descopere propria stare de cadere, si a intregii omeniri; propria sa suferinta care este suferinta lumii intregi cazuta sub jugul stapanului lumii acesteia; pocainta il va ajuta sa descopere lucrarea minunata a mantuirii sale si alte taine ce pot fi patrunse numai prin traire.

Sfantul Arsenie cel Mare era mereu preocupat de pocainta insotita de lacrimi. O batista se afla intotdeauna pe genunchii sai; fara incetare, lacrimile cadeau pe acea batista, in timp ce Sfantul isi concentra mintea la rugaciunea de pocainta, iar cu mainile lucra.

Cei care au dobandit o adevarata intelegere a pocaintei, adica o intelegere duhovniceasca, includ in aceasta toate nevointele ascetice, si considera ca si pierduta ziua in care nu s-au plans pe ei insisi, chiar daca in ziua aceea au facut multe alte fapte bune.

Totusi, cei ce s-au curatit prin lacrimi lor continua sa se considere necurati.

Pocainta adevarata si lacrimile duhovnicesti sunt imposibile atata vreme cat subzista legaturile patimase. Trebuie ca inima sa fie detasata de toate si nimic sa n-o tulbure. Numai atunci se poate face sa urce la Dumnezeu tanguirea noastra, si sa ne afundam in plans ca intr-un adanc al existentei.

Nici cultura, nici inteligenta, nici nobletea, nici frumusetea nu-l reinnoieste pe om, ci numai pocainta adevarata, rusinea si regretul pentru tot pacatul savarsit in trecut.

Sfantul Ierarh Nectarie al Eghinei - un foarte iubit sfant al zilelor noastre - scrie despre pocainta urmatoarele: "Dupa cuvantul Sfantului Ioan Damaschin, pocainta este intoarcerea de la viata impotriva firii, de la diavol la Dumnezeu prin asceza si nevointa; mai mult, ea este o intoarcere de buna voie de la pacate la virtutile opuse acestora. Semnele pocaintei sunt parerea de rau si schimbarea mintii, in vreme ce insusirile mintii sunt zdrobirea inimii, lacrimile, respingerea pacatului si iubirea virtutilor".

Focul pacatelor se stinge nu cu multa apa, ci cu putine lacrimi. Focul pacatului este mare si se stinge cu putine lacrimi, pentru ca lacrima stinge focul pacatelor si alunga duhoarea lor.

Ideea ca pocainta este strans legata de lacrimi ne este intarita si de catre marturia Cuv. Efrem Sirul care, in "Cuvinte si invataturi" ne pune in fata urmatoarele cuvinte: "Doctorul asteapta sa vada lacrimile tale. Apropie-te! Sa nu te temi! Arata-i Lui rana, aducandu-i si doctoria, lacrimi si suspine, ca iata s-a deschis usa pocaintei! Sarguieste-te, pacatosule, mai inainte de a se inchide." De asemenea, P. Staniloae - steaua cea cu dumnezeiasca mergere a Teologiei romanesti - afirma ca nu e gresit ca lacrimile sa fie considerate ca stand intr-o legatura speciala cu pocainta. Ele (lacrimile) nu trebuie sa lipseasca nici din pocainta incepatoare, desi e mare deosebire intre lacrimile fricii de la inceput si lacrimile iubirii, de pe treptele superioare.

Acestea sunt pentru literatura duhovniceasca, cele doua limite ale existentei: caderea si ridicarea. Numai ingerilor - spune Sfantul Ioan Scararul - le este propriu sa nu cada. Oamenilor le este propriu sa cada si sa se ridice iarasi de cate ori s-ar intampla aceasta.

Aflat intre aceste limite, intre cadere si ridicare, crestinul are ca mijloc haric deosebit de important pocainta, prin care se redobandeste starea de har. Curatia sau nepatimirea crestina se dobandeste prin Taina Sfantului Botez, iar apoi prin actualizarea acestuia prin "botezul lacrimilor" sau pocainta.

Pocainta este impacarea cu Dumnezeu prin lacrimi si prin lucrarea cea buna a celor potrivnice pacatelor. Pocainta este rabdarea de buna voie a tuturor necazurilor. Cel ce se pocaieste este pricinuitorul pedepselor sale. Pocainta este asuprirea tare a pantecelui si lovirea sufletului printr-o simtire adanca.

Pocainta este un mijloc de restaurare a legaturii cu Dumnezeu si cu aproapele. Pentru acest motiv, ea este considerata "al doilea Botez" si precede Taina Sfintei impartasanii, a comuniunii depline cu Hristos. Pocainta este Taina impacarii cu Dumnezeu si cu semenii, fiindca aduce in sufletele credinciosilor acea armonie care vine de la Dumnezeu.

Sfantul Ioan Scararul considera ca "botezul lacrimilor" este foarte pretios si il leaga de Taina Botezului celui dintai, pentru ca ne iarta pacatele personale de dupa acesta. El numeste pocainta aducerea aminte (reimprospatare) a Botezului si impacarea cu Dumnezeu prin lacrimi. Pocainta este "har peste har", "a doua nastere din Dumnezeu" si "usa milei", prin care intram la Dumnezeu.

Metanoia sau pocainta este angajarea si lupta noastra impotriva pacatului si patimilor care, dupa expresia Sf. Maxim Marturisitorul, produc "sfasierea firii" si o ruineaza. Parintii filocalici subliniaza valoarea pocaintei in lucrarea de restaurare a adevaratei vieti, cea harica.

Pocainta este "intristarea cea dupa Dumnezeu", care "lucreaza pocainta spre mantuire, fara parere de rau", dupa cuvantul Apostolului. Lacrimile, plansul si suspinarea sunt semne ale intristarii inimii, prin care inima este ranita ca de o sageata si astfel izvoraste lacrimi. Buretele plin cu apa, atunci cand este strans, sloboade din sine apa. Asa si inima plina de intristare, cand este stramtorata de o intristare si mai mare, izvoraste lacrimi, prin care se usureaza de intristare, caci plansul si lacrimile usureaza intristarea, si asa cum racoreste ploaia vazduhul, si ele racoresc sufletul tanguitor si necajit.

Constientizarea pacatoseniei proprii conduce pe om la exersarea unui sentiment de pocainta autentic si neincetat.

In cugetarea Sfantul Isaac Sirul, vederea pacatelor proprii e mai importanta decat harisma invierii mortilor. Cel ce suspina un ceas, considera Sfantul Isaac, e mai bun decat cel ce foloseste lumii intregi prin gandirea sa, dupa cum cel ce s-a vazut pe sine si pacatele sale e mai bun decat cel ce a vazut ingeri.

In Sfanta Scriptura intalnim nenumarate pilde de pocainta si de intoarcere cu lacrimi la Parintele Ceresc. Dam exemplul desfranatei care a spalat cu lacrimile sale picioarele lui Hristos, stergandu-le cu parul capului sau si sarutandu-le. De asemenea, fiul risipitor, care s-a intors la tatal sau marturisind ca nu este vrednic a fi numit fiul lui zicand: "Parinte, am gresit la cer si inaintea ta si nu mai sunt vrednic sa ma numesc fiul tau: fa-ma ca pe unul din argatii tai!" este de crezut ca aceasta marturisire smerita a fost insotita de lacrimi. si Apostolul Iacob rosteste urmatorul indemn catre cei pacatosi: "Curatiti-va mainile, pacatosilor, si sfintiti-va inimile voi, cei indoielnici. Patrundeti-va de durere. intristati-va si va jeliti. Rasul intoarca-se in plans si bucuria voastra in intristare. Smeriti-va inaintea Domnului si El va va inalta". (Iac. 4, 8-10)

In Vechiul Testament avem marturia Prorocului David care graieste: "Izvoare de apa s-au pogorat din ochii mei, pentru ca n-am pazit legea Ta"(Ps. 118, 139), si iarasi: "Pacatul meu l-am cunoscut si faradelegea mea n-am ascuns-o. Zis-am: Marturisi-voi faradelegea mea Domnului". Iar Prorocul Ieremia, in numele intregului sau popor care pacatuise, plange inaintea Domnului zicand: "Vai noua, ca am pacatuit! Pentru aceasta s-a tulburat inima noastra si ochii nostri s-au intunecat" (Plang. 5, 16-17).

Ca pocainta e insotita de lacrimi ne arata si tanguirea stramosului Adam care suspina dupa Dumnezeu, Cel iubit al sau, chinuit de gandul: "Am intristat pe Dumnezeu pe care il iubesc", neparandu-i atat de rau de rai si de frumusetea acestuia ci de faptul ca a pierdut iubirea lui Dumnezeu.

Sfantul Siluan Athonitul - sfant cu o bogata experienta duhovniceasca, recunoscut de catre P. Iustin Popovici drept cel mai autentic monah al secolului XX - ne infatiseaza faptul ca Adam tanjea pe pamant si suspina cu amar, si pamantul nu-i mai era drag. Suspina dupa Dumnezeu si graia: "Sufletul meu tanjeste dupa Domnul si il caut cu lacrimi. Cum sa nu-L caut? Cand eram cu El, sufletul meu era vesel si linistit, si vrajmasul nu avea intrare la mine; dar acum duhul cel rau a pus stapanire pe mine, si el tulbura si chinuie sufletul meu, de aceea sufletul meu tanjeste dupa Domnul pana la moarte; duhul meu se avanta spre Dumnezeu si nimic de pe pamant nu ma poate veseli, si sufletul meu nu vrea sa se mangaie cu nimic, ci vrea sa vada din nou pe Domnul si sa se sature de El. Nu-l pot uita nici macar pentru un singur minut si sufletul meu se chinuie dupa El, si de multimea intristarii plang cu suspine: Miluieste-ma, Dumnezeule, pe mine zidirea ta cea cazuta!"

Tot Sfantul Siluan Athonitul pune in gura parintelui Adam plangerea aceasta aratand profunzimea sentimentului de pocainta ce il cuprinsese pe Adam dupa savarsirea pacatului: "Nu-mi mai este draga pustia. Nu-mi mai sunt dragi muntii cei inalti, nici campiile, nici codrii, nici cantecul pasarilor; nimic nu-mi mai este drag. Sufletul meu e intr-o mare mahnire pentru ca am intristat pe Dumnezeu. si daca Domnul m-ar aseza din nou in rai, chiar si acolo as suferi si as plange pentru ca am intristat pe Dumnezeu pe care il iubesc."

Analogia intre apa scaldatorii baptismale si apa lacrimilor s-a impus totdeauna autorilor duhovnicesti, pe urmele carora Triodul ne invata ca prin curatirea de pacatele savarsite dupa Botez, lacrimile ne fac sa regasim curatia pe care o are neofitul iesind din apa botezului, si spala haina de lumina pe care acesta a imbracat-o atunci "Cu tina mi-am amestecat mintea eu, ticalosul. Ci spala-ma, Stapane, in baia lacrimilor mele, ma rog tie, alba ca zapada facand haina trupului meu!"

Strapungerea, ca si cainta e o restaurare a harului botezului. Dar mai exact decat acesta, ea este un adevarat "al doilea botez", un "botez al lacrimilor" indispensabil mantuirii.

Crestinismul nu cunoaste lacrimi fara nadejde. Asadar nu se poate spune despre crestinism ca este exclusiv religia lacrimilor, si ca ea sileste pe om numai sa-si planga pacatele. El - crestinismul - este bucuros de viata, el este religia luminii si a bucuriei sufletesti. Crestinul nu se leapada de nici o bucurie curata pamanteasca, dar pe toate le sfinteste cu binecuvantarea lui Dumnezeu. Inima lui raspunde curatelor bucurii ale iubirii, ale prieteniei; gaseste placere in frumusetile fapturii, in lucrarile de arta, care sunt oglindiri ale vesnicelor bucurii netrecatoare din viata viitoare. Iar lacrimile pocaintei, care nu pot fi inlaturate din calea pamanteana a crestinului, il duc la fericirea vesnica."

Incheiem acest scurt cuvant despre lacrimi, cu urmatorul indemn rostit de catre Pr. Prof. Dumitru Staniloae: “Noi, insa, scuturandu-ne de toate prin frica de Dumnezeu, sa ne castigam lacrimile curate si neviclene ale gandului la moarte, caci nu este in ele inselare sau inchipuire de sine, ci ele aduc mai degraba curatirea si propasirea in iubirea de Dumnezeu, spalarea pacatelor si eliberarea de patimi."

Iulian Predescu

Despre autor

Teodor Danalache Teodor Danalache

Senior editor
718 articole postate
Publica din 30 Iulie 2009

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 3147

Voteaza:

Pocainta si lacrimi duhovnicesti 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE