Talcuire la ziua a doua a creatiei - Sfantul Vasile cel Mare

Talcuire la ziua a doua a creatiei - Sfantul Vasile cel Mare Mareste imaginea.


Despre taria

1. Lucrarile zilei celei dintai, dar mai vartos cele ale zilei una. Sa n-o lipsim pe ea de cele vrednice care le are in fire de la Ziditorul de vreme ce au iesit la iveala de la sine si nu s-au numarat cu celelalte. Iar dupa ce am povestit ieri cuvantul despre cele ce s-au facut in acea zi si am impartit ascultatorilor talcuirea care este dimineata hrana sufletelor, iara seara facandu-se veselie, sa trecem acum la minunile zilei a doua.

Si zic aceasta nicidecum gandind la puterea talcuitorului, ci la darul celor scrise in Scriptura, care in chip firesc sunt lesne primite, si de toata inima gustate si iubite, de cei ce cinstesc mai vartos adevarul decat cuvintele cele amagitoare.

Precum si psalmistul graieste din dulceata adevarului prea aratat: "Cat sunt de dulci, zice, gatlejului meu cuvintele tale, mai mult decat mierea gurii mele."

Deci ieri, pe cat a fost cu putinta, veselindu-se sufletele noastre cu zabovirea la cuvintele lui Dumnezeu, am venit astazi iarasi in a doua zi ca sa vedem minunile lucrarilor celei de a doua zi. Pentru ca nu-mi este nestiut ca multi mesteri cu mestesuguri grosolane isi agonisesc cu osteneala din lucrarea zilnica hrana lor, care sunt de fata, si scruteaza cuvantul nostru, ca nu multa vreme sa se pagubeasca de lucru. Catre care ce sa zic? Ca vremea imprumutata lui Dumnezeu nu piere, ci este platita de El cu mare adaugire. Caci oricate intamplari facatoare de griji ar fi, acestea Domnul le va trimite, si trupului putere si sufletului osardie si negoturilor inlesnire, si in toata viata celor ce cinstesc si cauta cele duhovnicesti daruindu-le izbanda. Si desi acum nu dupa cum nadajduim ni se intampla cele pentru care ne sarguim, dar in veacul ce va sa fie buna comoara ne va fi invatatura duhului. Alunga asadar de la inima toata grija vietii si aduna-te cu totul pe sine-ti mie aici. Ca nici un folos nu este sa fii de fata cu trupul, iar inima ta pentru comoara cea pamanteasca sa se osteneasca.

2. Si a zis Dumnezeu sa se faca tarie in mijlocul apei si sa fie despartirea apelor de ape. Si ieri am auzit cuvinte ale lui Dumnezeu: Sa se faca lumina. Si astazi: Sa se faca taria. Pare-se ca cele de acum au ceva mai mult, ca nu s-a oprit cuvantul la porunca goala, ci a lamurit si pricina pentru care se cauta facerea tariei: ca sa desparta apa de apa.

Deci, luand cuvantul cel dintai, sa cercam in ce chip Dumnezeu vorbeste. Oare, dupa chipul nostru? Mai intai facandu-se in gandire intiparirea cea din lucruri, apoi dupa ce s-ar fi inchipuit, alegand semnele potrivite si cuvenite fiecarui lucru din cele ce sunt de fata le vesteste afara; apoi incredintand slujirii organelor glasuitoare cele cugetate, astfel gandirea cea ascunsa o limpezeste prin intiparirea aerului in miscarea glasului cea deslusita? Si cum nu va fi basmuire sa zici ca Dumnezeu are trebuinta de atata inconjur spre aratarea celor ce s-ar fi gandit de El? Sau mai cucernic lucru este a zice ca vointa cea dumnezeiasca si aceasta intai pornire a miscarii ganditoare este Cuvantul lui Dumnezeu?

Scriptura il inchipueste pe El mai larg, ca sa arate ca nu numai a voit ca sa se faca zidirea, dar a adus-o pe aceasta la existenta inca si prin impreuna lucrare cu cineva. Caci putea despre toate a spune la fel precum a spus la inceput: La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul, apoi a facut lumina, apoi a facut taria. Iar acum aratandu-l pe Dumnezeu ca porunceste si vorbeste, ne descopera in tacere pe cel caruia ii porunceste si ii vorbeste, nepizmuindu-ne noua cunostinta, ci aprinzandu-ne pre noi spre dorire pentru acele lucruri care sunt urme si insemnari ale celor de taina. Pentru ca lucrul dobandit cu osteneala, se primeste cu bucurie si se pazeste cu grija; iar cei ce dobandesc lesne, acestora de dispretuit le este pastrarea. Pentru aceasta cunoasterea Celui Unul Nascut cu oarecare cale si randuiala nu este adusa.

Cu adevarat nici nu era cu trebuinta firii celei netrupesti cuvantul cel rasunator, devreme ce insesi lucrurile ce s-ar fi gandit, de la sine puteau fi incredintate celui impreuna lucrator. Oare, ce trebuinta de cuvant au cei ce pot sa-si impartaseasca unii altora voirile numai cu gandul?

Pentru ca glasul este pentru auz si auzul pentru glas. Caci unde nu e vazduh nu e nici limba, nici ureche, nu e gaura invartita care aduce sunetele in simtirea capului, acolo nici trebuinta nu e de graiuri, ci precum ar putea zice cineva, impartasirea vointii se face prin insesi gandurile sale din inima.

Deci, ceea ce am zis a fost ca sa se trezeasca mintea noastra spre cercarea fetei celui catre care sunt cuvintele, de aceea cu intelepciune si cu iscusinta, chipul acesta de vorbire a fost asezat.

3. In al doilea rand se cuvine sa cercetam daca taria aceasta este altceva decat cerul facut la inceput, care si ea este numita cer, si intr-un cuvant, daca sunt doua ceruri.

Acest lucru, cei ce au filozofat despre cer ar fi voit mai vartos sa li se taie limbile decat sa-l primeasca ca un adevar. Caci ei presupun un singur cer si zic ca n-ar fi firesc pentru el un al doilea sau al treilea, sau multe a i se adauga, pentru ca dupa cum li se pare, toata fiinta trupeasca a cerului s-ar fi cheltuit pentru alcatuirea unuia singur. Pentru ca zic ca un singur trup este cel care se invarteste de jur imprejur, si acesta marginit, carele daca s-a savarsit cu cerul cel dintai nimic nu mai ramane pentru facerea celui de al doilea sau al treilea.

Deci acestea isi inchipuie cei care ingramadesc materia nezidita la Facatorul, cei care de la intaia facere de basme sunt purtati in inselaciunea cea urmatoare a acestora; iar noi cerem inteleptilor elinilor ca sa nu ne batjocoreasca pe noi mai inainte de a se invoi unii cu altii. Ca sunt unii dintre dansii care zic ca exista nenumarate ceruri si lumi, al caror neadevar dupa ce-l vor vadi cei care aduc dovezi mai grele si dupa ce vor intari prin legaturile geometrice cum ca nu este firesc sa se faca alt cer fara numai unul, atunci mai mult vom rade de flecareala lor scolareasca si nemestesugita. De vreme ce vazand ca se nasc din aceeasi pricina una si mai multe basici de apa, inca se mai intreaba pentru mai multe ceruri, daca este indestulata puterea cea ziditoare ca sa le aduca pe acestea la fiinta. Pentru ca atunci cand privim la covarsirea puterii lui Dumnezeu socotim ca intru nimica nu se deosebeste taria si marimea acestora de umezeala gaunoasa care se umfla in curgerea siroaielor.

De aceea de ras este cuvantul neputintii lor. Iara noi atat de departe suntem de a nu crede in al doilea cer, incat si pe al treilea il catam, de a carui vedere fericitul Pavel s-a invrednicit.

Iar psalmul numind ceruri ale cerurilor, ne-a dat noua intelegerea si mai multor ceruri.

Iar acestea nu sunt mai de mirare intr-adevar decat cele sapte cruguri de care intr-un glas se marturiseste de aproape toti ca poarta cele sapte stele care si zic ei sunt varite una intr-alta in chipul in care sunt puse una intr-alta vasele. Iar acestea manate de o miscare potrivnica, miscarii totului, de ele despicandu-se eterul, dulce glas si rasunator aduc, incat covarsesc dulceata oricarei melodii. Apoi cand se cere de la cei ce graiesc incredintarea cea care vine prin simtire, ce zic cei ce graiesc acestea? Ca obisnuinta cea dintru inceput cu sunetul acela, fiind obisnuiti de la intaia nastere cu el, din multa deprindere a auzului am fost lipsiti de simtire; precum urechile, celor din fierarie sunt asurzite de acelasi sunet. Iar a mustra amagirea si putreziciunea acelora care atat de vadit se arata tuturor la simpla auzire, nu este cu cuviinta barbatului, nici celui ce stie a cruta vremea, nici celui ce ia aminte la priceperea ascultatorilor. Dar cele din afara, afara lasandu-le, noi sa ne intoarcem la cuvantul cel bisericesc.

Deci s-a zis de unii din cei dinaintea noastra ca aceasta nu este facerea unui al doilea cer, ci talcuirea celui dintai, pentru ca acolo s-ar fi aratat in chip cuprinzator facerea cerului si a pamantului, iar aici Scriptura ne da noua mai lamurit chipul in care fiecare lucru s-a facut.

Dar, noi zicem ca de vreme ce si un alt nume este dat si o trebuinta deosebita a cerului al doilea, pentru aceasta el este altul decat cel facut la inceput, mai tare cu firea, si o trebuinta mai aleasa dand lumii.

4. Si a spus Dumnezeu: Sa se faca tarie in mijlocul apei si sa se desparta apa de apa. Si a facut Dumnezeu taria, si au despartit Dumnezeu apa care era dedesuptul tariei si apa de deasupra tariei.

Si inainte de a ne atinge de intelesul celor scrise in Scriptura, sa incercam a dezlega ceea ce ni se aduce noua impotriva de la altii, pentru ca ne intreaba pe noi: Daca trupul tariei este rotund, precum arata vederea, iar apa este curgatoare si alunecatoare imprejurul locurilor celor inalte, cum a putut sa stea pe fata incovoiata a tariei? Ce vom raspunde asadar la aceasta? Pentru ca nu orice lucru, care cu adevarat se vede de noi rotund dupa scobitura cea dinauntru de nevoie este acestuia sa-si arate fata cea dinafara rotunda, si cu deadinsul sa fie in intregime ca si turnat si cu netezime rotunjit; de vreme ce vedem boltile de piatra ale bailor si alcatuirilor zidirilor in chip de pestera, care la vederea cea dinauntru in chip de semicerc este rotunjit, iar deasupra acoperamantului avand adeseori fata neteda. Deci pentru aceasta neputand sa tinem noi apa in cele de sus, sa nu fie prilej ca ei sa se supere nici ca noi sa fim suparati. S-ar cuveni sa zicem de aici care este firea tariei si pentru care pricina s-a randuit a fi mijlocul apelor. Numele tariei pentru Scriptura este obisnuit a-l randui pentru cele ce covarsesc cu puterea, precum atunci cand zice: Domnul este taria mea; si: Eu am intarit stalpii lui; si: Laudati-l pre El intru taria puterii Lui.

Pentru ca cei din afara numesc trup tare ceea ce este asemenea cu desul si plinul, care se zice pentru deosebirea de ceea ce este matematic. Si este corpul matematic numai acela care are fiinta in departari: in latime, in adancime si in inaltime. Iar trupul tare are pe langa departari si invartosare. Iar Scripturii obisnuit ii este sa numeasca taria lucrul cel tare si neinfrant, precum si pentru vazduh adeseori cand el se face vartos foloseste acest cuvant precum atunci cand zice: Cel ce intareste tunetul. Pentru ca Scriptura a numit taria tunetului intarirea si invartosarea vantului cand se opreste in scobiturile norilor si pentru aceea ca izbucnesc cu silnicie zgomotele tunetelor care iau acolo nastere. Deci aici socotim ca s-a randuit acest cuvant la o oarecare fire tare, in stare a tine piept apei care aluneca si usor se risipeste.

Si neindoielnic, fiindca dupa socotinta cea de obste pare ca din apa si-a luat el obarsia, nu se cuvine sa socoteasca cineva cu adevarat ca este din apa inghetata sau din vreo materie de acest fel care-si ia inceputul din strecurarea umezelii, dupa cum ar fi, fie piatra cristalului, in care se zice ca se preface apa peste masura de inghetata, fie firea speclului care ia fiinta in metale.

Ea este o piatra stralucitoare, avand o lumina deosebita stravezie si prea curata, care de se va afla dupa a sa fire in starea cea mai deplina fara a fi roasa nici de vreo putreziciune, nici strabatuta in adancime de crapaturi, va fi aproape asemenea la limpezime cu vazduhul.

Deci cu nici una din acestea nu putem asemana taria. Pentru ca a avea asemenea socotinte despre cele ceresti ar fi o cugetare proasta si copilareasca.

Ba chiar daca toate ar fi in toate; focul in pamant, vazduhul in apa, Si celelalte asemenea, o stihie in alta si nici una din stihiile care cad sub simturi n-ar fi curata si neamestecata, fie prin impartasirea cu cea din mijloc sau cu cea potrivnica, pentru aceasta nici chiar atunci n-am putea primi sa gasim ca taria este una din stihiile cele simple, sau ca este din amestecul acestora fiind invatati noi de Scriptura a nu lasa mintea noastra sa naluceasca dincolo de cele ce ne sunt ingaduite.

Dar noi sa nu trecem nici acel lucru fara sa-l insemnam, ca dupa ce a poruncit Dumnezeu: Sa se faca taria, nu s-a zis numai: Si s-a facut taria, ci: Si a facut Dumnezeu taria; si iarasi: Au despartit Dumnezeu.

Cei surzi auziti, si cei orbi vedeti. Si cine este surd, fara numai cel ce nu aude duhul strigand cu atat de mare glas? Si cine este orb? Fara numai cel ce nu priveste la dovezile atat de vadite pentru Cel Unul Nascut.

Sa fie taria: Acesta este glasul pricinii celei intai incepatoare. Au facut Dumnezeu taria. Aceasta este marturie a puterii celei facatoare si ziditoare.

5. Dar sa intoarcem cuvantul, urmand talcuirea. Sa se desparta, zice, apa de apa. Dupa cum se pare nemarginita era varsarea apelor, din toate partile curgand pe pamant si revarsandu-se pe el, ca si cum ar fi intrecut in masura celelalte stihii. Pentru aceasta s-a zis mai sus ca adancul acoperea din toate partile de jur imprejur pamantul.

Iar pricina multimii apelor, in cele ce urmeaza o vom da. Ca intr-adevar nimenea dintre voi nici dintre cei foarte iscusiti la minte si ascutiti in a vedea firea aceasta curgatoare si pieritoare nu va privi parerea noastra ca si cum in cuvant am pune lucruri neputincioase si plasmuite, nici nu va cere de la noi raspuns pe ce anume este intemeiata firea apelor. Pentru ca pricina pentru care atarna pamantul cel mai greu decat apa, la mijloc, si il departeaza de margini, cu adevarat este aceeasi si pentru acea multime de apa care dupa fire are curgerea inspre cele de jos si care se cumpaneste din toate partile, neclatita stand in jurul pamantului. Asadar firea apei cea imbelsugata este revarsata in jurul pamantului, nepotrivindu-se in masura cu el, ci de multe ori intrecandu-l, dupa cum dintru inceput mai, inainte vazand ceea ce va sa fie, Marele Mester le-a asezat pentru trebuinta cea de pe urma pe cele dintai.

Deci, care trebuinta atat de nespus de mare a fost ca apa sa covarseasca? Deoarece nevoia lumii este fiinta focului, nu numai pentru iconomia lucrurilor pamantesti, ci si pentru implinirea totului. Caci ciung ar fi fost intregul fiind lipsit de o stihie atat de mare si de trebuitoare. Iar acestea sunt potrivnice intre ele si stricatoare una alteia; focul pentru apa cand birueste cu puterea; iar apa pentru foc cand covarseste cu multimea. Se cadea insa, sa nu fie nici impotrivire intre ele, nici din lipsa cu totul a uneia din ele sa se dea prilej totului spre stricare. Pentru aceasta iconomisind totul, mai inainte au pus atat de multa firea umezelei, incat cu puterea focului ce-i sta impotriva sa se mistuiasca putin cate putin, pana la marginile cele oranduite ale starii lumii. Deci, Acela care pre toate cu cumpana si masura le-au asezat, (pentru ca numarate sunt de El, dupa cum zice Iov, si picaturile ploii) stia cata vreme a oranduit pentru sederea lumii si cata cheltuiala mai inainte trebuie sa i se pastreze focului. Aceasta este pricina multimii apei in zidire.

De asemenea, pentru trebuinta focului in lume, nimeni nu este cu totul atat de strain de viata, incat sa aiba nevoie de cuvantul invataturii. Nu numai ca toate mestesugurile din viata noastra, au toate trebuinta de lucrarea cea prin foc, vreau sa spun tesatoria, si cismaria, si zidaria, si plugaria, dar nici odraslirile copacilor, nici coacerea fructelor, nici nasterea animalelor a celor de pe uscat sau din apa, nici hrana acestora, fie pentru a lua fiinta de la inceput, fie a dainui in timp, de nu ar fi fost fierbinteala. Deci, zidirea fierbintelii este de trebuinta pentru alcatuirea si starea fapturilor, dar de trebuinta este si indestularea umezelii, pentru aceea ca neincetat si necontenit se mistuieste de foc.

6. Priveste din toate partile zidirea si vei vedea ca puterea fierbintelii stapaneste in toate cate sunt intru nastere si stricaciune. Pentru aceasta multa este varsata apa pe pamant, si mai departe de cele ce se vad imprastiata, si semanata pana in toate adancimile pamantului. Din ea, multimea izvoarelor, siroaiele din puturi, si curgerile raurilor in suvoaie si nesecate, pentru ca se pastreaza umezeala in multe si felurite camari.

De la Rasarit, de unde rasare soarele iarna, curge raul Indus, curgere mai mare decat toate apele cele din rauri, dupa cum au povestit cei ce scriu calatoria in jurul pamantului; iar despre partile de mijloc ale Rasaritului, si Bactrus, si Hoaspis, si Araxis, din care se desface Tanais si care se arunca in balta Meotis. Si langa acestea raul Fasis, care curge din muntii Caucaz si multe altele nenumarate care din tinuturile Arctice se poarta spre Pontul Euxin.

Iar de la apusul soarelui cel de vara sub muntele Pirineu curge raul Tartisos si Istrul, din care cel dintai se sloboade in marea cea de dincolo de Stalpi; iar Istrul curgand prin Europa da in Pont.

Si ce trebuinta a mai numara celelalte rauri, pe care le nasc muntii Ripe, care sunt de cea parte de Scitia cea dinauntru? Din care este si Rodanos impreuna cu alte nenumarate rauri, si in acestea umbla corabiile, cari trecand prin partile Galatas si la Celti si pe la barbarii care sunt aproape de ei, toate se varsa in marea de apus. Altele din miazazi coboara prin Etiopia, unele vin catre marea noastra, iar altele se desarta in afara de marea cutreierata de corabii: Egonul si Nisis si cel ce se numeste Hremetis, inca si Nilul care nici ca se aseamana cu firea vreunui rau, cand se revarsa ca o mare peste Egipt.

Astfel, locul pamantului pe care-l locuim este de jur imprejur cuprins de apa si pururea brazdat de multimea raurilor, pentru negraita intelepciune a Celui ce a purtat grija, ca firea cea protivnica focului sa nu se mistuie.

Va fi insa vremea cand si toate vor arde prin foc precum zice Isaia in cele ce vorbeste catre Dumnezeul tuturor: Cel ce zice adancului, te voi pustii, si toate raurile tale le voi usca.

Drept aceea lepadand intelepciunea este nebuna primeste impreuna cu noi invatatura adevarului, care este proasta la cuvant, dar fara greseala in cunostinta.

7. Pentru aceasta sa se faca taria in mijlocul apei si sa se desparta apa de apa.

Am zis, ce insemneaza in Scriptura numele tariei: Nu firea cea tare si vartoasa care are greutate si asprime, nu acesteia ii zice tarie. Ca asa, mai potrivit ar fi fost pamantului sa se numeasca. Ci pentru ca firea celor ce sunt deasupra este subtire si rara si necuprinsa de nici o simtire, tarie aceasta s-a numit prin asemanare cu cele subtiri si necuprinse de simtire.

Si sa intelegi un loc oarecare despartind umezeala, care spre cele de sus face sa treaca ceea ce este usor si se strecoara, iar spre cele de jos lasa ceea ce este mai gros si pamantos, pentru ca de la inceput pana la sfarsit aceeasi buna intocmire a vazduhului sa se pazeasca cu toata imputinarea, celor umede.

Dar tu nu crezi in multimea apei, iar spre multimea fierbintelii nu privesti; care desi putina in marime, este mistuitoare prin puterea asupra multei umezeli. Pentru ca ea trage la sine umezeala care-i sta inainte, precum arata ventuza; apoi este mistuitoare a ceea ce a tras, dupa chipul focului lumanarii, care prin festila isi trage hrana pusa inainte prefacand-o degraba in cenusa. Iar pentru eter cine se indoieste ca nu este infocat si fierbinte? Care de nu s-ar fi pastrat in hotarul cel hotarnicit de Cel ce l-a facut pe el, ce l-ar fi impiedecat pe el sa nu mistuie totul in flacari si mistuind cele de care s-ar atinge si sa aprinda dintr-o data toata umezeala fapturilor? Pentru aceasta apa in vazduh se face, acoperindu-se cu nori locul cel de sus din ridicarea aburilor pe care raurile si izvoarele si lacurile si baltile si toate noianurile ii sloboade, ca nu cumva eterul sa le cuprinda pe toate in foc; inca si pe soarele acesta il vedem in vremea de vara ca adeseori si in scurta clipeala a vremii lasa cu desavarsire uscat locul umed si noroios. Dar unde este acea apa? Sa ne arate noua cei intru toate iscusiti. Oare nu este limpede fiecaruia ca prin fierbinteala soarelui prefacandu-se in aburi s-au mistuit? Desi aceia zic ca soarele nici n-ar fi fierbinte. De atata flecareala sunt in stare.

Si luati seama pe ce fel de dovezi se reazema ca sa se impotriveasca lucrarii.

Pentru ca ei zic ca este alb la culoare, iar nu rosu nici galben, pentru aceea nu este dupa firea lui fierbinte; si mai zic ca fierbinteala acestuia ii vine din grabnica invartire. Oare ce cistig au ei din aceasta? Ca si cum n-ar trebui sa para ca soarele ar mistui vreo umezeala. Dar eu, desi neadevarat este cuvantul lor, intrucat imi intareste mie cuvantul nu-l inlatur.

Pentru ca graiam mai sus ca este nevoie de multimea apelor ca sa se mistuiasca fierbinteala. Dar nimic nu inseamna ca fierbinteala este din fire sau ca infocarea o are din patima spre a naste aceleasi intamplari, in aceleasi materii.

Pentru ca ori va iesi foc si flacara prin frecarea a doua lemne unul de altul, ori vor arde din vapaia aprinsa, sfarsitul din amandoua este acelasi si aproape asemenea. Cu toate ca vedem marea intelepciune a Aceluia care pe toate le o carmuieste, care muta soarele dintr-un loc intr-altul ca sa nu zaboveasca mereu in acelasi loc, sa vatame cu multa caldura podoaba si randuiala fapturilor; ci acum indepartandu-l inspre miazazi unde este solstitiul de iarna, iar apoi mutandu-se la semnele crugului, il intoarce spre miazanoapte la solstitiul de vara, astfel ca prin mutarea lui cate putin sa se pazeasca buna intocmire in locul din jurul pamantului.

Insa sa socoteasca ei insisi ca impotriva lor se lupta, atunci cand zic ca marea nu se umple din apa raurilor din pricina mistuirii soarelui, iar ce ramane este sarat si amar, pentru ca ce este subtire si buna de baut din pricina fierbintelii s-a mistuit. Acest lucru mai mult se intampla din puterea de alegere a soarelui care ridica partea usoara, iar pe cea groasa si pamantoasa ca o tina si drojdie o lasa acolo; din care pricina, ii vine amaraciunea, saratura si uscaciunea marii. Deci, cei ce zic acestea pentru mare, iarasi prefacandu-se mai zic ca nici o scadere a umezelii nu se face de la soare.

8. Si au numit Dumnezeu taria cer. Aceasta ca si cum in chip potrivit altuia i s-ar cuveni numirea aceasta, insa taria se impartaseste de acest nume prin asemanare. Deci noi am luat aminte ca locul acesta vazut, vazduhul, se zice cer, pentru ca plinatatea si desimea lui cade sub privirea noastra si pentru aceea ca se vede, s-a invrednicit sa se cheme cer, ca in cele ce s-au zis "Pasarile cerului" si iarasi ",Cele ce zboara pe taria cerului". La fel si in cuvantul "Se suie pana la ceruri". Si Moise, binecuvantand semintia lui Iosif din hotarele cerului, si din roua, si din mutarile soarelui si intampinarile lunilor, si din varful muntilor si dealurilor celor pururea statatoare le da binecuvantarile; pentru ca prin randuiala cea buna a acestora sa se indestuleze locul dimprejurul pamantului. Chiar in blestemari ii zice lui Israil: "Si-ti va fi cerul de deasupra capului de arama". Ce vrea sa zica aici? Uscaciunea desavarsita si lipsa apelor din vazduh prin care in pamant se zamislesc roadele. Iar atunci cand zice Scriptura ca din cer se pogoara roua sau ploaia, noi intelegem apele randuite sa tina locul celor de sus. Ca dupa ce se aduna la un loc aburii in inaltime si se indeasa vazduhul din umflarea vanturilor, umiditatile care pana atunci erau subtiri ca aburul, semanate in nor, se apropie una de alta, facandu-se picaturi si de greutatea partilor laolalta adunate se coboara spre pamant; si aceasta este nasterea ploii. Iar cand umezeala taiata de puterea vanturilor s-a prefacut in spuma, iar apoi desavarsit strabatuta de raceala, va fi inghetat cu totul, norul spargandu-se, se coboara zapada. Si, intr-un cuvant, iti este cu putinta tie sa crezi, in acelasi chip, cum in vazduhul de deasupra capului nostru se alcatuieste toata firea umezelii.

Dar nimeni sa nu asemene cu iscodirea filozofilor care au grait despre cer, cuvintele duhovnicesti cele simple si nemestesugite. Ca, asa cum frumusetea femeilor preaintelepte este mai cinstita decat a curtezanelor, tot asa si deosebirea cuvintelor noastre fata de cele din afara. Caci aceia aduc incredintarea in chip silit in cuvinte, iar aici sta de fata, gol de orice mestesugire, adevarul. Dar de ce trebuie sa avem noi suparare ca sa mustram minciuna lor, in loc sa ne asezam si sa privim cu multa liniste razboiul lor, cercetand cartile acelora care, unii altora se impotrivesc. Ca nici cu numarul nefiind mai putini, nici cu vrednicia mai prejos, dar in limbutie deosebindu-se prea mult, in cuvant le stau impotriva, adica celor care zic ca va arde totul, si din nou va prinde viata din semintele cuvintelor cele ramase ale celor arse; de unde si aduc ideea nemarginitei stricari a lumii si a nasterii a doua oara. Acestia insa despartindu-se de adevar, intr-un fel sau altul isi descopera lor abaterile spre ratacire intr-o parte sau alta.

9. Dar noi avem un cuvant pentru deosebirea apelor si catre cei bisericesti care cu pricina ca merg la intelegerile cele mai inalte au alergat la alegorii spunand ca prin ape se insemneaza in chip tropic puterile duhovnicesti si netrupesti, ca sus in tarie au ramas cele mai bune, iar jos in locurile pamantesti si materialnice au ramas cele mai rele. Pentru aceasta zic ei si apele cele mai presus de ceruri lauda pe Dumnezeu, adica puterile cele bune se invrednicesc prin curatia mintii sa aduca cuvenita lauda Facatorului; iar apele cele de dedesuptul cerului sunt duhurile rautatii care au cazut din inaltimea cea dupa fire in adancul rautatii.

Acestea ca cele ce sunt tulburatoare, potrivnice si invaluite in galceava patimilor, s-au numit mare, din pricina mutarii si nestatorniciei pornirilor care se fac din alegerea voii. Deci lepadand aceste cuvinte ca pe niste nascociri de visuri si basme babesti, sa intelegem apa ca apa si despartirea apelor ce s-a facut de tarie sa o primim dupa pricina pe care am aratat-o. Si chiar daca sunt aduse vreodata apele cele de deasupra cerului spre proslavirea stapanului a toate, nu le putem socoti numai din aceasta drept fire cuvantatoare. Caci nici cerurile nu sunt insufletite numai fiindca povestesc marirea lui Dumnezeu, nici taria nu este lucru viu simtit pentru ca vesteste facerea mainilor Lui.

Iar daca zice cineva ca puterile cele intelegatoare sunt ceruri si cele lucratoare si facatoare ale slujirii sunt taria, primim cuvantul ca pe unul prea impodobit, dar nu-l vom pastra ca fiind intru totul in adevar.

Astfel daca roua, bruma, raceala, si fierbinteala au primit porunca la Daniil sa laude pe Facatorul a toate, fi-vor ele pentru aceasta fire cugetatoare si nevazuta? Dar cuvantul Scripturii pentru cei ce au mintea ascutita sa-l priceapa este deplin intru proslavirea Facatorului. Ca nu numai apei care este deasupra cerului i se cuvine cinstea pentru insusirea ei deosebita a aduce lauda deplina lui Dumnezeu, ci dupa cum zice: Laudati-L pe El cele de pe pamant, balaurii si toate adacurile. Inca si adancul pe care alegoricii l-au azvarlit sortii celei mai rele, nici pe el psalmistul nu l-a socotit lepadat, fiind primit el in hora de obste a fapturii ca sa umple cu glasuirea sa osebita armonia cantarii adusa Ziditorului.

10. Si a vazut Dumnezeu ca era frumos. Dar nu asa ca si cum lucrarea lui Dumnezeu ar fi o desfatare ochilor Sai sau ca pentru El primirea celor frumoase ar fi asemenea ca pentru noi; pentru ca frumosul este acel lucru care dupa stiinta mestesugului este ispravit si care impreuna lucreaza la incheierea desavarsita. Deci Cel care a vazut mai inainte sfarsitul fapturilor, al fiecareia in parte si toate laolalta, a incuviintat cele cerute de insusi mestesugul.

O mana care zace de o parte, un ochi singur si oricare madular despartit de trunchi n-ar putea vadi mestesugita frumusete; dar asezandu-le pe fiecare dupa randuiala frumusetea care purcede din buna masura, abia zarita putin mai inainte, se recunoaste si de cei slabi la minte. Iar, Mestesugarul si inainte de a le intocmi laolalta a cunoscut frumusetea fiecaruia si laudand-o pe fiecare isi duce gandul la sfarsitul lor.

Asadar, Dumnezeu este scris ca Mestesugar vestit care pe fiecare parte din lucrarile Lui o lauda; si alcatuindu-se toata zidirea o va umple dupa cuviinta cu lauda. Iar acum sa parasim cuvantul despre a doua zi, pentru ca ascultatorii ostenitori sa aiba vremea cercetarii celor auzite si de este vreun lucru de seama in el, sa-l tina pe acesta in amintire si sa astepte printr-o grija sarguincioasa asemenea unei digestii raspandirea celor folositoare; iar cei care au indeletnicirile vietii, puindu-si randuiala in acest ragaz in treburi si curati cu sufletul de orice grija, sa raspunda la ospatul duhovnicesc din asta seara.

Iar, Dumnezeu, Cel ce este Facatorul celor mari si care S-a randuit Iconom al acestor mai mici, sa va dea toata intelegerea din adevarul Lui, ca sa cugetati din cele vazute pe cele nevazute si sa aflati din maretia si frumusetea zidirilor slava ce I se cuvine Ziditorului nostru. Ca cele nevazute ale Lui s-au lasat de la zidirea lumii cugetarii mintii ca si puterea cea din veci si Dumnezeirea, in asa fel ca si pe pamant si in vazduh, in ceruri si pe ape, noaptea si ziua si in toate cele vazute sa aflam in chip vadit pomenirea Binefacatorului.

Pentru ca nu vom da nici un prilej pacatului, nici vom face loc vrajmasului in inimile noastre, avand prin necontenita pomenire pe Dumnezeu locuitor in noi, Caruia I se cuvine toata slava si inchinaciunea, acum si in vecii vecilor. Amin.

Sfantul Vasile cel Mare

.

24 Mai 2007

Vizualizari: 2459

Voteaza:

Talcuire la ziua a doua a creatiei - Sfantul Vasile cel Mare 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE