Duminica a XI-a dupa Rusalii - Pilda datornicului nemilostiv

Duminica a XI-a dupa Rusalii - Pilda datornicului nemilostiv Mareste imaginea.

Duminica a XI-a dupa Rusalii - Pilda datornicului nemilostiv

Să ne iertăm unii pe alţii.

Dreptmăritori creştini,

În cuvintele: „Şi ne iartă nouă, precum şi noi iertăm”, noi condiţionăm iertarea lui Dumnezeu de iertarea noastră. Dar şi Dumnezeu condiţionează iertarea Sa de iertarea noastră, când zice: „De veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc; iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu va ierta greşelile voastre” (Mt. 6, 14-15).

Când datornicul cu zece mii de talanţi, o sumă enormă, cere îngăduinţă spre a putea plăti datoria, Dumnezeu îi dă mai mult decât cere: îi iartă şi datoria. Iar când datornicul cu o sută de dinari, o sumă foarte mică, cere îngăduinţă de la datornicul iertat, acesta nu numai că nu-l îngăduie, dar îl şi pedepseşte, aruncându-l „în închisoare până ce va plăti datoria” (Mt. 18, 30).

Văzând Dumnezeu purtarea neomenească a datornicului iertat, îl pedepseşte, dându-l „pe mâna chinuitorilor, până ce va plăti toată datoria” (Mt. 18, 34). Aceasta este pedeapsa celor ce nu iartă.

Iubiţi credincioşi,

Iertarea greşiţilor noştri e posibilă. Ea cuprinde şi iertarea duşmanilor. Avem cel mai puternic exemplu pe Domnul nostru Iisus Hristos, Care, în timpul răstignirii pe cruce, a spus: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” (Lc. 23, 34).

Iar primul mucenic creştin, Sfântul Arhidiacon Ştefan, când duşmanii îl ucideau cu pietre, a spus: „Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta” (Fapte 7, 60).

Avva Agaton din Pateric zice: „Mâniosul, măcar de va scula vreun mort, nu este primit la Dumnezeu”. Tot el grăieşte: „Niciodată nu m-am culcat să dorm având (ceva) asupra cuiva, nici am lăsat pe cineva să se culce să doarmă având (ceva) asupra mea”. Cuvintele lui Avva Agaton ne amintesc de cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Mâniaţi-vă, dar nu păcătuiţi; soarele să nu apună peste mânia voastră” (Efes. 4, 26).

Fără iertarea aproapelui, rugăciunile noastre nu sunt primite la Dumnezeu: „Când vă rugaţi, iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşelile voastre” (Mc. 11, 25).

Fără iertarea aproapelui, nu este primit nici darul adus la altar: „Dacă vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul acolo, înaintea altarului şi mergi întâi şi te împacă cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău” (Mt. 5, 23-24).

Sfântul Ciprian ne spune că Dumnezeu nu primeşte jertfa făcătorilor de vrajbă. El le spune să plece de la Altar şi să se împace mai întâi cu fraţii lor. Dumnezeu vrea să fie împăcat prin rugăciuni ce se înalţă din inimi împăcate.

Cel ce nu îl iartă pe aproapele său, nu se poate împărtăşi cu Sfintele Taine! Biserica învaţă: „Trupul Stăpânului vrând să-l primeşti spre hrană, fii cu frică să nu te arzi, că foc este; Sângele Lui vrând să-l bei spre împărtăşire, mergi şi cu cei ce te-au mâhnit te împacă şi aşa îndrăzneşte de ia hrană sfântă” (Canonul Sfintei Împărtăşanii).
Regele Saul îl pizmuia foarte mult pe tânărul David, fiul lui Iesei, pentru că acesta era viteaz şi se bucura de dragostea poporului. Pentru aceasta îl prigonea pe cel ce biruise pe Goliat, îl urmărea ca un lup fioros şi căuta să-l omoare.

Dar Dumnezeu îl ocrotea pe David şi nu numai că-l scăpă de multe ori din mâna prigonitorului, ci făcu aşa ca însuşi regele să cadă într-o cursă care putea să-l coste viaţa. Într-o seară, Saul cu oştenii lui, pe când îl „vâna” pe cel ce nu-i făcuse nici un rău, se adăposti într-o peşteră, fără să ştie că în fundul ei se afla David pe care-l căuta. Atunci au zis către David oamenii lui: „Iată, Domnul ţi l-a dat în mână pe vrăjmaşul care te prigoneşte. Ucide-l şi scapi de năpastă”.

Însă David a răspuns: „Niciodată nu-mi voi ridica mâna mea împotriva regelui, unsul Domnului”. Apoi, strecurându-se uşor până la locul unde dormea regele, îi tăie o bucată de stofă din poala mantiei şi o luă cu el.

A doua zi, după ce ieşiră toţi din peşteră, David se aruncă la pământ înaintea regelui şi zise: „Stăpâne, Dumnezeu te-a dat în mâinile mele în peşteră. Iată, că am în mâini poala hainei tale, am putut să te ucid, dar n-am făcut-o. Încredinţează-te că nici o răutate nu-i în inima mea. Judece Domnul între noi, dar eu n-am greşit cu nimic împotriva ta; tu însă cauţi să-mi răpui viaţa”.

Atunci Saul, ruşinat, a declarat: „Tu eşti mai drept decât mine, căci m-ai răsplătit cu bine, iar eu te-am răsplătit cu rău. Domnul să-ţi răsplătească cu bine pentru ceea ce ai făcut tu astăzi cu mine!”. Şi ridicându-şi regele glasul, a plâns. Iertarea lui David a fost ca un foc care i-a topit ura. Iar lacrimile lui Saul erau mărturii despre puterea iertării (I Regi 24).

Noi, oamenii, suntem făcuţi să trăim în societate. Precum albinele se adună în roiuri şi-şi duc viaţa în cea mai strânsă conlucrare, aşa şi noi suntem zidiţi ca să alcătuim o singură familie, compusă din fraţi, indiferent de culoarea feţei, de vârstă, de rasă, avere sau religie.

De aceea, avem nevoie unii de alţii. Însă un cuvânt supărător, o nedreptate, o ocară sau pagubă poate duce la mânie şi la dezbinare, la certuri şi duşmănii chiar între fraţii de sânge. În această situaţie, ar trebui să ne trezim din somnul neiubirii, conştienţi că nu putem să-L iubim pe Dumnezeu, pe Care nu-L vedem, dacă nu ne iubim fratele şi sora pe care-i vedem (cf. I In. 4, 20).

În refuzul de a-i ierta pe fraţii şi pe surorile noastre, inima ni se închide, iar împietrirea ei o face impermeabilă la iubirea îndurătoare a Tatălui ceresc.

Religia creştină ne îndeamnă să fim buni şi să trăim în dragoste frăţească şi să iertăm celor ce ne-au greşit. Căci de această atitudine a noastră faţă de semeni atârnă îndurarea lui Dumnezeu faţă de noi.

Patericul spune: „Căci precum este Dumnezeu acoperind lumea, aşa a fost şi Avva Macarie, acoperind greşelile pe care le vedea, ca şi cum nu le-ar fi văzut şi pe care le auzea, ca şi cum nu le-ar fi auzit”.

Iar Avva Pimen zice: „In ce ceas vom acoperi greşeala fratelui nostru şi Dumnezeu o acoperă pe a noastră; şi în care ceas o arătăm pe a fratelui şi Dumnezeu ne-o arată pe a noastră”.

Iertarea dă mărturie că, în lumea noastră, iubirea e mai tare ca păcatul. Martirii de ieri şi de azi dau mereu această mărturie lui Hristos. Iertarea este condiţia fundamentală a împăcării (cf. II Cor. 15, 18-21) fiilor lui Dumnezeu cu Tatăl lor şi a oamenilor între ei.

Se spune despre un dregător din vechime că excela prin frumuseţea sa; avea doar un mic defect la ochiul stâng. Un pictor iscusit l-a portretizat şi a reuşit să-i zugrăvească chipul fără acest defect.

Aşa se cuvine să procedăm şi noi, să nu născocim cusururi aproapelui nostru sau să le potenţăm pe cele mici, inerente oricărui pământean, ci să le trecem sub tăcere sau să le corectăm, dacă e cu putinţă.

Înspre aceasta trebuie să tindem, încât „ocărâţi fiind, să binecuvântăm, prigoniţi fiind, să răbdăm, huliţi fiind, să mângâiem” (I Cor. 4, 12-13). Domnul Însuşi ne-a poruncit să iertăm oricând şi ori de câte ori va fi nevoie, fără limite, fără măsură.

El îi spune Apostolului Petru să iertăm „de şaptezeci de ori câte şapte” (Mt. 18, 21-22), adică de infinit de multe ori. Dacă e vorba de „greşeli” (cf. Mt. 6, 12) sau de „datorii” (cf. Lc. 11, 4), în realitate suntem mereu datornici, precum zice Sfântul Apostol Pavel: „Nimănui cu nimic nu-i fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul; fiindcă cel care îl iubeşte pe aproapele a împlinit Legea” (Rom. 13, 8).

Iubiţii mei,

Pilda slujitorului nemilostiv nu este un tablou, ci o oglindă pe care Iisus o ţine sus în faţa noastră, încât să putem vedea cine suntem cu adevărat. Noi, cărora Dumnezeu ne-a iertat o datorie pe care n-o puteam plăti niciodată, întoarcem spatele şi refuzăm să iertăm pe cei ce ne-au vătămat.

Se cade să ne iertăm unul pe altul, nu pentru că altă persoană este vrednică de a fi iertată, nici pentru a arăta că suntem oameni atât de mărinimoşi. Trebuie să ne iertăm pe motivul că Dumnezeu ne-a iertat pe noi, risipind vrăjmăşia păcatului şi oferindu-ne cetăţenie cerească.

Doresc să închei cu un exemplu de iertare, adevărat şi dureros. Un soldat britanic scria unei mame din Germania despre flăcăul ei pe care el fusese forţat să-l ucidă în timpul războiului. „Ca membru al echipei comandoului ce invada un sat din Franţa, a devenit sarcina mea să-l ucid pe fiul dumneavoastră. Eu vă cer iertare din tot sufletul, pentru că sunt creştin. Sper ca, într-o zi, după ce războiul se termină, să pot vorbi cu dumneavoastră faţă către faţă”.

Iar mama germană i-a răspuns astfel: „Inima mea îmi spune că trebuie să te iert chiar pe tine care l-ai ucis pe băiatul meu, pentru că şi eu sunt creştină. Dacă vom trăi după ce războiul se va sfârşi, nădăjduiesc că vei veni în Germania să mă vizitezi, ca, în casa mea, chiar pentru puţin timp, să poţi lua locul fiului pe care tu l-ai ucis”.

Să aprindem focul dragostei creştine în inimi şi să ardem cu el toată ura, toată răutatea şi toată vrăjmăşia care este între noi. Făcând aşa, vom primi harul Duhului Sfânt Care transformă rana în compătimire şi ne ajută să uităm ofensa.

Fiind buni şi iertându-ne unii pe alţii precum şi Dumnezeu ne-a iertat nouă întru Hristos (cf. Efes. 4, 32), ne vom bucura de armonia cerească şi vom cânta cu psalmistul: „Cât e de bine şi cât e de frumos să locuiască fraţii împreună” (Ps. 132, 1). Amin.

Înaltpreasfinţitul Irineu Pop-Bistriţeanul

 

02 Septembrie 2016

Vizualizari: 1552

Voteaza:

Duminica a XI-a dupa Rusalii - Pilda datornicului nemilostiv 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE