Predica la Duminica Sfintei Cruci

Predica la Duminica Sfintei Cruci Mareste imaginea.

Duminica Sfintei Cruci este a treia duminica din Postul Sfintelor Pasti.

„Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie" (Marcu VIII, 34).

Cu acest cuvânt dumnezeiesc începe Sfânta Evanghelie ascultată astăzi.

Şi cel dintâi gând pe care ni-l inspiră e icoana unei vieţi vii, în mers. Mântuitorul spune: „Cel ce voieşte să vină după Mine". Cum le spusese şi ucenicilor: „Veniţi după Mine". Viaţa în Hristos este cale; e mersul nostru împreună cu El, către acelaşi ţel.

Şi Biserica numeşte zilele, săptămânile pe care le parcurgem în acest timp, „calea Postului”. Iar în această cale a rânduit popasuri, răspântii, pe care înaintăm, suim duhovniceşte, ca pe nişte „temeiuri şi trepte”, cum zice Sfântul Andrei Criteanul. Şi, în şiragul acestor popasuri duminicale, Biserica ne cheamă să medităm la Cruce, temă fundamentală a vieţii creştine. Să cugetăm la Cruce împreună cu Mântuitorul, cu cuvintele Lui. Căci creştinul gândeşte, vorbeşte, poartă Crucea în Hristos, împreună cu El.

Şi a zis Mântuitorul: „Oricine voieşte să vină după Mine”. Cuvântul Lui cheamă, nu sileşte: deşi El se descoperă pe Sine: „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan XIV, 6). Face apel însă la voinţă, la conştiinţă. De altfel, fără conştiinţa şi voia noastră, umblarea pe această cale nu ar avea, spiritual, valoare, rod; nu ar fi un „mers”, o înaintare.

Iisus Hristos ne arată calea prin cuvântul şi prin pilda vieţii Lui, zicând: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine”. „Greu e cuvântul acesta”, spunem şi noi adesea, împreună cu unii dintre ucenicii Lui (Ioan VI, 5). Să te lepezi de „sine", când atâţia dintre noi nimic nu iubim mai mult decât acest „sine". Cuvântul Mântuitorului se adresează însă celor ce voiesc să-I urmeze şi trebuie pătruns, înţeles în duhul lui, în duhul în care a fost conceput, grăit şi împlinit de Domnul însuşi. Iar în acest duh şi înţeles dumnezeiesc, să mă lepăd de mine înseamnă: să mă lepăd de acea „iubire de sine” egoistă, care face din „şinele meu” idol. „Eu însumi idol m-am făcut”, zice iarăşi Sfântul Andrei Criteanul. Ceea ce înseamnă, nu jertfire de sine pentru alţii, ci jertfirea altora pentru sine. O inversiune şi pervertire a jertfei adevărate.

Altfel spus, lepădarea de sine înseamnă izbăvirea de adorarea de sine, de egocentrism, această boală a existenţei noastre, care e izvor şi reazem a tot păcatul: lăcomie, desfrâu, trândăvie sau pismuire, mânie, nedreptate. şi mai ales mândrie, slavă deşartă, care mă închide în mine, în sinea mea, mă îndepărtează de semeni şi aşa mă osândeşte la izolare, opacitate spirituală, nerodire, sărăcie sufletească. „Mândria e dovada unei minţi sărace”, zice Sfântul Ioan Hrisostomul. Într-adevăr, făcând un pas şi mai adânc în înţelegerea lepădării de sine, observăm: când eu mă văd, mă preocup numai de mine, când sunt plin de mine, nu mai las loc să pătrundă în suflet, în inima mea nici o rază din lumina şi iubirea lui Dumnezeu şi a semenilor mei. În schimb, când eu reuşesc să mă golesc de mine, „să mă lepăd”, cum zice Mântuitorul, golul acesta nu înseamnă vid, ci un negrăit plin; e deschidere şi plinire nesfârşită din plinătatea lui Dumnezeu şi bogăţia zidirii. Aceasta e taina şi dezlegarea, cel puţin în parte, a chemării la lepădarea de sine. în esenţă: plin de mine, rămân gol de restul celorlalţi, rest infinit; gol de mine, mă umplu din plinătatea tuturor. Apostolul era fericit să spună: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine” (Gal. VI, II).

Dar, se înţelege, pilda, icoana acestei „lepădări” ne este Mântuitorul însuşi. El mai întâi s-a lepădat de Sine. Cum învaţă Sfântul Pavel: „Hristos Iisus, care Dumnezeu fiind în chip [.] S-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându-se asemenea oamenilor [.] S-a smerit pe Sine, ascultător făcându-Se până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filip. II, 6-8). Pentru a ne primi cu toate ale noastre, cu firea noastră omenească, fire rănită de păcat; pentru a se face om, mai mult, chip de rob, s-a golit de Sine, s-a smerit pe Sine. N-a venit la noi cu strălucirea, în „lumina neapropiată” a Dumnezeirii Sale, ci s-a apropiat şi s-a unit cu noi, luând chipul nostru smerit, îmbrăcând veşmântul, haina smereniei noastre. De aceea Sfântul Isaac Şirul zice: „Smerenia este veşmântul lui Dumnezeu”. Şi atunci, dacă El, Dumnezeu fiind, s-a golit pe Sine pentru a ne primi pe noi, în chip firesc, aceasta e şi calea noastră: ne golim, ne lepădăm de noi înşine, pentru a-L primi în noi pe Dumnezeu, pe aproapele nostru, lumea. Acesta e primul pas al celui chemat să vină după Hristos. Dar, în chip firesc, îi deschide calea celuilalt.

Zice Domnul mai departe: „Să-şi ia crucea sa”. Fiecare să-şi ia crucea sa şi chiar „în fiecare zi” (Luca IX, 23). Deodată, cuvântul ne spune că fiecare avem de purtat o cruce proprie, întemeiată pe o chemare şi un dar, pe o nevoinţă şi un rod propriu. Dar totodată creştinul ştie că această cruce a lui e răsădită în Crucea lui Hristos.

În mod obişnuit, când noi vorbim de cruce, înţelegem mai întâi: nevoinţă şi încercări; sau boală, suferinţă, moarte. Dacă însă în toate acestea, care alcătuiesc crucea mea, rămân singur, le port singur, cu puterea şi orizontul meu mărginit, în care dincolo de suferinţă şi moarte nu mai văd nimic decât sfârşitul, atunci, lipsit de „harul şi adevărul” (Ioan I, 17), de lumina şi puterea lui Hristos, lesne mă pătrunde neliniştea, descurajarea, cu întrebări fireşti, ca, de pildă: în lumea aceasta a Ziditorului, în care pentru creştin fapta ziditoare justifică existenţa, viaţa, binele însuşi, ce rost are o suferinţă oarbă? Nu e absurdă, „nebunie”, cum spune.

Sfântul Pavel (I Cor. I, 18), ce sens ziditor are moartea? Dar când crucea mea e prinsă în Crucea lui Hristos, ca mlădiţa în viţă, ca raza în soare, atunci se luminează întreg sensul şi orizontul ei. În Hristos Crucea nu e punct final, nu e sfârşit, ci cale; cale luminoasă spre înviere. Crucea poartă asupra ei Soarele dreptăţii, pe Hristos. Şi crucea noastră este şi crucea Lui, Care „a luat asupra Sa durerile noastre” (Isaia LIII, 4). Şi atunci osteneala, nevoinţa, suferinţa noastră, moartea însăşi, totul e săvârşit, suportat în Hristos. Şi totul devine în El jertfă luminoasă, iubire, dăruire.

Şi, privind astfel, ni se deschide un înţeles tot mai adânc, mai cuprinzător al crucii, al purtării ei. Şi anume, fundamental: crucea este iubire. Nu este numai nevointă, încercare, suferinţă a mea, pentru mântuirea mea. E şi aceasta; dar şi ceva cu mult mai mult. Mântuirea mea este inseparabil legată de Hristos. Iar în Crucea lui Hristos e prezent aproapele meu. Biserica, lumea. In cruce eu mă întâlnesc deodată cu Hristos, cu semenii mei. Hristos nu poate fi conceput, fără aceştia. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe singurul Său Fiu l-a dat.” (Ioan III, 16). Pentru ea, pentru noi. Crucea e fapta cea mai revelatoare a iubirii Lui. Aşa cum „cerurile spun slava lui Dumnezeu” (Ps. XVIII, I), crucea spune, descoperă iubirea lui Dumnezeu.

Dar în Hristos şi crucea noastră trebuie să descopere iubirea noastră. Crucea ne vădeşte atunci iubirea, suferinţa noastră din iubire pentru ceilalţi, pentru aproapele, şi manifestată în diverse chipuri: osteneală, purtare de grijă, purtare a poverii lui la nevoie, rugăciune, răbdare pilduitoare, ajutor, salvare, sacrificiu. Acestea şi altele asemenea acestora poartă pecetea crucii. Şi toate sunt dovada acelei realităţi, că eu nu pot să nu fiu solidar cu semenii, cu aproapele meu, atât timp cât port numele lui Hristos, Cel ce a pătimit pentru el. Iubirea adevărată nu poate fi străină vieţii celuilalt. Altfel nu e iubire. Cum ai putea suporta căderea cuiva şi să nu simţi răspundere pentru el, când eşti de o obârşie cu el; şi Hristos s-a jertfit şi pentru tine şi pentru el. De aceea Apostolul spune: „Cine este slab şi eu să nu fiu slab, cine se sminteşte şi eu să nu ard?” (II Cor. XI, 24).

Crucea înseamnă schimbul de iubire între Hristos şi mine, între mine şi aproapele; este un schimb de euri, de vieţi, în care îl înţeleg, îl cunosc; simt că trăiesc aspiraţia sau durerea, destinul semenului meu ca pe ale mele, aşa cum simte mama, ca pe ale ei, bătăile inimii, dorurile şi durerile copilului său.

Crucea este revelaţia însăşi a iubirii şi vieţii Prea Sfintei Treimi, în inimile noastre. E locul de întâlnire, comunicare şi unire cu Dumnezeu şi întreolaltă. înainte de pătimirea Sa, Iisus se ruga: „ Părinte, toţi să fie una, după cum Tu eşti întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una" (Ioan XVII, 21). Aşa cum ne poartă Dumnezeu în iubirea Lui, şi noi să ne purtăm în inimă, „să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită", cum rostim în Sfânta Liturghie.

Fireşte, nu trebuie pierdut din vedere că această iubire implică suferinţă; e cruce. „A te ruga pentru alţii e a-ţi dărui sânge pentru ei”, zicea un suflet credincios. Se poate spune că iubirea e sângele de viaţă dătător al sufletului. în iubire transmiţi celuilalt energie, putere din puterea ta, care izvorăşte din puterea iubirii, a Crucii lui Hristos. De aceea e şi transformatoare, mântuitoare; şi pentru noi şi pentru cei pe care îi iubim.

Şi aceasta mai ales pentru că iubirea se manifestă şi creşte paralel cu scăderea păcatului. Crucea creşte deodată cu lepădarea de sine. Scade iubirea de sine, creşte iubirea jertfelnică. Biruindu-mă pe mine mă dăruiesc altuia. Şi câtă înfrânare am, atâta iubire am. în purtarea crucii se descoperă astfel o legătură strânsă între răstignirea păcatului: „ Cei ce sunt ai lui Hristos şi-au răs-tignit patimile, poftele” (Gal. V, 24) şi manifestarea iubirii. Iar în acest fel, crucea nu îngăduie nici un ascetism sau o sfinţenie egoistă, de dragul sfinţeniei, doar al desăvârşirii proprii. Aici, sfinţenia, desăvârşirea creştinului se încrucişează cu iubirea, ca înseşi braţele Crucii; aici sunt şi tindere spre cer, şi îmbrăţişare a lumii. Crucea e iubire a lumii cu iubirea lui Dumnezeu.

În această cuprindere stă şi puterea ei, pe care o mărturiseşte Sfântul Pavel când zice: „Cuvântul crucii [.] pentru cei ce ne mântuim este puterea lui Dumnezeu” (I Cor. I, 8). Crucea este putere. Şi este putere pentru că e iubire. Iar în iubire e putere pentru că în ea e viaţă. Iubirea salvează, dă viaţă. Şi aşa cum din iubire naşte viaţa, din Crucea Domnului naşte noua viaţă: învierea.

În Hristos, aminteam şi mai înainte, crucea, moartea, nu reprezintă ultimul cuvânt în existenţă. Crucea poartă în ea lumina şi puterea vieţii. Zice o cântare a Bisericii: „Dacă Te-a văzut Mieluşeaua pe Tine pe Cruce răstignit, Hristoase. cu amar s-a tânguit: Fiule prea iubite! Ce minune este aceasta ce se vede? Iar Tu ai răspuns: Maică Prea Curată, întru aceasta se va cunoaşte viaţa a toată lumea" (Şi acum. a Crucii. Miercuri, a Il-a săptămână din Postul Mare, stihiră la Utrenie). Aşa precum noaptea poartă în ea zorile dimineţii; precum bobul de grâu pus în pământ poartă spicul, „grăuntele de grâu dacă moare, multă roadă aduce” (Ioan XII, 24); după cum lumânarea mistuindu-se poartă în vârful ei lumina, Crucea poartă în ea viaţa, învierea.

Mai mult, unifică în ea prin Hristos, care unifică totul, taina şi sensul către tot mai multă viaţă, ale întregii zidiri. Când noi citim primul capitol al Cărţii Facerii, ne izbeşte dintr-o dată faptul că zilele creaţiei nu încep cu „dimineaţa", ci cu „seara"; de la seară la dimineaţă. „Şi a fost seară şi a fost dimineaţă, ziua întâi”. Şi a fost o seară şi o dimineaţă, ziua a doua. Şi apoi. ziua a treia. şi celealte. Şi în fiecare dimineaţă a creaţiei apărea ceva nou, începând cu lumina, apele, pământul, plante, vieţuitoare. Iată aşadar calea creaţiei: de la seară la dimineaţă; de la întuneric la lumină, de la nefiinţă la fiinţă, de la osteneală la rod, de la Cruce la înviere.

Crucea poartă astfel în ea condiţia şi puterea zidirii; a începuturilor ei şi a naşterii ei din nou. Sfântul Evanghelist Ioan vede „Mielul jertfit încă de la întemeierea lumii” (Apoc. XIII, 8). Jertfa este temeiul ei.

Şi, dacă orice viaţă, după un rost proniator, poartă în ea moartea, căci se şi sacrifică pentru o altă viaţă, atunci şi moartea, moartea în Hristos ca Jertfă, poartă în ea viaţa, ilustrată, cum s-a spus, şi de pilda bobului de grâu: Hristos, primind fără de păcat şi de bunăvoie moartea, El moare morţii. Şi, „cu moartea pre moarte călcând”, descoperă o nouă viaţă: învierea.

Iar creştinul îi urmează pe acest drum al vieţii. „Mie să-mi urmeze”, zice Mântuitorul, în cea de a treia chemare a Evangheliei Sale. Şi care sunt dovezile, semnele prin care creştinul arată că răspunde acestei chemări, că Ii urmează lui Hristos? Acestea sunt vădite de întreaga lui viaţă în Biserică. Prin Botez suntem membre ale Trupului lui Hristos Cel Răstignit şi înviat, şi prin Hristos şi în noi trebuie să simţim cum se răstigneşte şi moare păcatul de orice fel, mândrie, răutate sau patimi stricăcioase, şi cum se înnoieşte şi înviază sufletul, conştiinţa noastră, în gândire, cuvinte, fapte bune, ziditoare, de tot felul. Acestea sunt dovada vie că lucrează în noi harul Botezului şi puterea învierii; pentru care a şi fost numită această taină începătoare: mica înviere. De asemenea şi celelalte Sfinte Taine: pecetluirea cu darul Sfântului Duh al lui Hristos; împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, cum a zis Domnul: „Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi” (Ioan VI, 54); precum şi pocăinţa, preoţia, nunta. Şi pe toate le susţine şi le pune în lumină iubirea. „Cunoaştem că am trecut din moarte la viaţă pentru că iubim pe fraţi”, zice Sfântul Evanghelist Ioan (I Ioan III, 14). Iubirea, izvor al întregii vieţi creştine, este semnul şi arvuna învierii, rod al Crucii.

Şi acum, în această zi sfântă, privind la Cruce, la Mântuitorul Care s-a răstignit pe ea, aşa cum El, cu o iubire cuprinzătoare se încredinţa atunci Tatălui, se ruga să-i ierte pe răstignitorii Săi, purta grijă dumnezeiască Mamei Sale - Prea Curatei Fecioare - şi ucenicului, iar prin aceştia Bisericii înseşi, primea pocăinţa tâlharului şi îl lua cu Sine în raiul iubirii Sale şi al învierii; la fel creştinul, chemat şi el să-şi poarte crucea lui, pentru care se şi însemnează cu ea la orice rugăciune, lucru şi drum al vieţii sale, ca şi cu o pecete, trebuie să arate acea iubire a Domnului său, în orice loc, în orice timp sau situaţie şi faţă de oricine. Şi atunci, cu credinţă şi nădejde vrednic este să se roage, să rostească: „ Crucii tale ne închinăm, Hristoase şi Sfântă învierea Ta o lăudăm şi o mărim”. Amin!

Pr. prof. Constantin N. Galeriu,

(Glasul Bisericii, nr. 3-4, 1979)

.

10 Martie 2015

Vizualizari: 1773

Voteaza:

Predica la Duminica Sfintei Cruci 5.00 / 5 din 3 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE