Pomenirea Cuviosului Tit, facatorul de minuni

 Fericitul si Sfintul Parintele nostru Tit a iubit din tinerete pe Hristos si, plecind din lume, s-a dus intr-o viata de obste. Luindu-si asupra sa ingerescul chip, mergea pe calea cea strimta si anevoioasa a vietii monahicesti, cu multa rabdare pentru Dumnezeu. Si avea atita smerenie si ascultare, incit nu numai pe frati, ci si pe toti oamenii i-a covirsit cu acele fapte bune.

 

Dupa aceasta a fost pus pastor al oilor cele cuvintatoare ale lui Hristos. Si avea atita blindete, dragoste si mila catre toti, incit intr-acea vreme nu se afla intre acei barbati altcineva de acest fel.

Pazindu-se curat cu trupul si cu sufletul din tinara virsta, era ca un inger al Domnului. Drept aceea a fost si facator de minuni, stilp insufletit si nemiscat s-a aratat Sfintei Biserici, care era tulburata de eresul luptarii de icoane. Si lasind ucenicilor sai exemplu de viata pustniceasca, s-a dus catre Domnul.

Patimirea Sfintului Mucenic Amfian si a fratelui sau Edesie

 

Sfintii mucenici Amfian si Edesie au fost frati dupa trup, nascuti dintr-un tata in paginatatea elineasca, iar patria lor a fost cetatea Patara din tara Lichiei. De acolo au fost trimisi de parintii lor la Virit (Beirut), pentru invatatura intelepciunii celei din afara, unde, cu cinste, cu blindete si cu toata intelepciunea petrecind zilele lor din tinerete, erau in mirarea tuturor, pentru viata lor cea fara de prihana. Caci, lepadind naravurile cele obisnuite ale tinerilor, se asemanau batrinilor celor cinstiti, avind drept caruntete, intelepciunea - dupa Scriptura - si in loc de virsta batrinetilor, viata cea curata.

 

Pentru aceasta nu s-au lipsit de darul lui Dumnezeu, pentru ca a rasarit in inimile lor lumina cunostintei adevarului si au inceput a vedea ratacirea inchinatorilor de idoli si a cunoaste calea cea dreapta a bunei credinte celei crestinesti. Apoi, doreau ca mai desavirsit sa stie cele despre Domnul nostru Iisus Hristos, adevaratul Dumnezeu si sa se faca robi ai Aceluia. Intorcindu-se de la Virit acasa, au gasit pe tatal lor avind boierie in Patara, dar paginatatea elineasca nu o lasase; asemenea si pe toate rudeniile, care nu voiau sa se destepte din intunericul inchinarii idolesti. Deci, nesuferind sa se impartaseasca cu paginii si sa petreaca in loca-surile pacatosilor, au plecat in taina de la ai lor, lasindu-si parintii, casa, averile si desfatarea vietii pentru Hristos.

 

Purtindu-se cu duhul lui Dumnezeu, au mers in Cezareea, cetatea Palestinei, unde au aflat pe placutul lui Dumnezeu, Sfintul Pamfil, prezbiterul crestinesc, care dupa aceea s-a facut mucenic al lui Hristos si s-au incredintat lui spre invatatura duhovnicestii intelepciuni. De la el invatind sfinta credinta si deprinzind toate crestinestile taine, s-au luminat cu Sfintul Botez si vietuiau impreuna cu dascalul lor Pamfil, spre lauda lui Dumnezeu. Apoi se indeletniceau cu citirea cartilor si in legea Domnului invatau ziua si noaptea.

 

Intr-acea vreme, Maximian, al doilea imparat cu acelasi nume, a luat partea Rasaritului de la Maximian Galeriu, unchiul sau, fiind foarte cumplit asupra crestinilor. Pentru ca, aratindu-si paginatatea dupa neamul sau si ura impotriva adevaratului Dumnezeu, prigonea Biserica lui Hristos mai amar decit imparatii care au fost inaintea lui. Si a fost tulburare mare in toate partile Rasaritului, pretutindeni fiind ucisi robii lui Hristos. Multi, sirguindu-se sa scape de primejdiile ce veneau asupra lor, isi lasau casele si cetatile si fugeau, ascunzindu-se de frica muncitorilor; iar multi se dadeau in miinile paginilor si in nevointa patimirii intrau, pentru dragostea lui Hristos.

 

Unul ca acesta a fost Sfintul Amfian, viteazul tinar cu virsta trupeasca abia fiind de douazeci de ani, iar de o suta de ani cu intelegerea si cu marirea de suflet. Cind in toata Cezareea, precum si prin celelalte cetati si tari, propovaduitorii chemau pe nume pe fiecare dintre cetateni la diavolestile locasuri, prin porunca boierilor, si toti crestinii erau in mare primejdie, atunci viteazul Amfian, urmarind scopul sau, a iesit din acel loc in care se ascundeau crestinii, tainuit de toti, si s-a dus la necurata capiste idoleasca, in care Urban ighemonul in acel ceas aducea idolilor jertfa. Fara frica apropiindu-se de el, a apucat de dreapta lui cea cu jertfa si cu indrazneala, cu mare glas, printr-o dumnezeiasca stapinire il sfatuia ca sa inceteze de la o ratacire ca aceea, iar pe diavolii si idolii cei facuti de miini omenesti sa nu-i socoteasca zei, defaimind pe Unul adevaratul Dumnezeu.

 

Acea indrazneala a lui pe multi crestini i-a intarit in credinta, iar pe necredinciosi si mai ales pe insasi ighemonul, l-a pornit spre minie si urgie. Si indata ostasii care erau cu ighemonul s-au napustit ca lupii asupra oilor, i-au dat lovituri peste gura, peste fata si peste tot trupul, apoi, tavalindu-l pe pamint si calcindu-l cu picioarele, l-au aruncat in temnita si l-au infasurat in legaturi.

 

Iar a doua zi l-au scos la judecata si l-a silit ighemonul la jertfa idolilor, dar s-a aratat nesupus si nebiruit ostasul lui Hristos. Fiind spinzurat si cu unelte ascutite de fier strunjit peste tot trupul, pina la oase, batut cu vergi de plumb peste fata, peste grumaji si peste coaste, nu i se vedea fata de rani, incit nici de cei cunoscuti nu se cunostea, iar coastele lui erau sfarimate si zdrobite. Dar el n-a incetat a marturisi in munci numele lui Iisus Hristos, patimind ca intr-un trup strain. Dupa aceea l-au inmuiat in untdelemn, invaluindu-l si legindu-i picioarele, l-au aprins cu foc si, arzind patimitorul, se topea ca ceara. Insa nici cu aceasta munca nu l-au putut birui, ci, mai ales umplindu-se de o mai mare indrazneala, striga cu mare glas, preamarind pe Hristos, iar nedumnezeirea elineasca vadind-o si ocarind-o. Apoi, l-au aruncat in temnita, iar in a treia zi, fiind abia viu, iarasi muncitorii il intrebau cu munci si in aceeasi marturisire petrecind neschimbat, ighemonul a poruncit sa-l arunce in adincul marii.

 

Ducind pe mucenicul in mijlocul noianului si legindu-i o piatra de dinsul l-au aruncat in mare. Si indata, in acel ceas, s-a umflat marea cu valurile, s-a cutremurat pamintul, cetatea s-a clatinat si toti erau cuprinsi de frica mare. Valurile marii, inaltindu-se, au scos trupul mucenicului afara pe pamint, inaintea portilor cetatii. Astfel a fost patimirea si sfirsitul Sfintului Mucenic Amfian, in a doua zi a lunii Aprilie, joi. Dupa aceasta, au fost prinsi si ceilalti crestini, precum si Edesie, fratele lui Amfian. Deci unii indata au fost munciti in multe feluri, iar altii s-au osindit la taiere, prin unelte de arama, in Palestina, unde au si fost trimisi, printre care si Edesie.

 

Dupa citava vreme l-au adus pe Edesie in Alexandria, cetatea Egiptului. Acolo, vazind pe Ieroclei voievodul sezind la judecata, mai presus de masura iutindu-se asupra crestinilor, iar pe fecioarele cele sfintite lui Dumnezeu si pe femeile crestine foarte intelepte dindu-le spre batjocura desfrinatilor celor fara de rusine, sfintul s-a umplut de rivna pentru Hristos si inaintea tuturor, repezindu-se asupra acelui boier, l-a lovit peste obraz si, trintindu-l la pamint, il batea cu mina, iar cu cuvintul il ocara pe acel pagin judecator, pentru judecatile cele nedrepte.

 

Atunci, indata cei ce stateau imprejur l-au apucat si l-au muncit asemenea ca pe Sfintul Amfian, fratele sau, si astfel si-a cistigat sfirsitul. Pentru ca dupa cumplitele munci l-au inecat in mare, luind Sfintul Edesie cununa biruintei impreuna cu Sfintul Amfian, de la Hristos, Mintuitorul nostru, Caruia se cuvine slava, impreuna cu Tatal si cu Sfintul Duh, in veci. Amin.

 

.