Schimbarea la Fata a Domnului

In fiecare an, Biserica praznuieste la data de 6 august, Schimbarea la fata a lui Hristos. Este cunoscuta in popor si sub denumirea de Probojenia (termenul slav al sarbatorii).

 

Aceasta sarbatoare se pare ca a fost aniversarea anuala a sfintirii bisericii zidite in sec. IV de Sf. Elena pe locul de pe muntele Taborului unde Hristos S-a schimbat la fata.

Potrivit unor cercetatori, ea ar fi inlocuit o veche sarbatoare pagana a zeitei Diana. Atat in Rasarit cat si in Apus, serbarea ei incepe a fi mentionata in documente din prima jumatate a secolului V, de cand avem cuvantari festive in cinstea ei, de la patriarhul Proclu al Constantinopolului, patriarhul Chiril al Alexandriei si papa Leon cel Mare. Aceasta sarbatoarea era generalizata in tot Rasaritul inainte de sec. VIII, cand Sfintii Ioan Damaschinul si Cosma de Maiuma compun imnuri pentru slujba zilei.

 

In Apus, sarbatoarea Schimbarii la fata s-a generalizat mult mai tarziu, prin hotararea luata de papa Calist III de a consacra definitiv aceasta sarbatoare drept multumire pentru biruinta castigata de ostile crestine asupra turcilor la Belgrad, in anul 1456.

 

In aceasta zi se aduc in biserici prinoase din struguri, care se binecuvinteaza si se impart credinciosilor (obicei crestin vechi, amintit in canonul 28 al Sinodului trulan). In unele parti (Biserica rusa), in aceasta zi se face pomenirea generala a mortilor. Tot acum Biserica da dezlegare la peste pentru bucuria praznicului.

 

Momentul Schimbarii Domnului la fata, al aratarii prin fata omeneasca a slavei divine, pe muntele Tabor, este punctul central al Revelatiei lui Dumnezeu in lumina.

 

Luand pe Petru, Iacov si Ioan, Hristos "S-a schimbat la fata inaintea lor, si a stralucit fata Lui ca soarele, iar vesmintele Lui s-au facut albe ca lumina. Si iata, Moise si Ilie s-au aratat lor, vorbind cu El si, raspunzand, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este sa fim noi aici; daca voiesti, voi face aici trei colibe: Tie una, si lui Moise una, si lui Ilie una. Vorbind el inca, iata un nor luminos i-a umbrit pe ei, si iata glas din nor zicand: "Acesta este Fiul Meu cel iubit; pe Acesta ascultati-L". Si, auzind, ucenicii au cazut cu fata la pamant si s-au spaimantat foarte" (Matei 17, 2-6; text paralel: Marcu 9, 2-7; Luca 9, 28-36).

 

Daca pana acum se vedea mai intai Omul si apoi Dumnezeul din persoana Lui, pe munte s-a petrecut contrariul.

 

Pe Tabor are loc o pregustare a invierii si a Celei de-a doua veniri a Mantuitorului, caci "Fiul Omului Cel ce va veni intru slava Tatalui Sau (Matei 16, 27) a si venit deja. Slava aceea de care le vorbise Domnul ucenicilor le-o arata aici pe pamant, spre a nu se intrista nici de moartea lor, nici de moartea Sa.

 

Lumina care a stralucit pe muntele Tabor nu a fost vazuta doar prin simturile omenesti, ci ele au primit putere de sus, ochii duhului s-au deschis inaintea celor trupesti. Astfel putem spune ca Schimbarea Domnului la fata a fost si schimbarea felului de a vedea al ucenicilor. "Se schimba la fata Hristos nu luand ceea ce nu era, nici preschimbandu-Se in ce nu era, ci aratand ucenicilor ceea ce era, deschizandu-le lor ochii si facandu-i din orbi vazatori". Precum focul nu se vede daca nu exista o materie sau un simt care sa primeasca lucrarea lui luminatoare, la fel, nici puterea indumnezeitoare a slavei, aflata pretutindenea, nu se vede si nu se simte daca nu exista un material care sa se umple de vederea sau simtirea lui. Un astfel de material este fiinta rationala care "are ochi de vazut". Daca fata lui Hristos "a stralucit ca soarele", cum de n-au vazut lumina ucenicii ramasi jos, langa munte? "Cel asemenea vede pe cel asemenea", pentru a vedea lumina Duhului, ochii sufletesti trebuie sa fie deschisi de Dumnezeu insusi. Omul nu vede prin vreo putere naturala pe Cel nevazut, ci numai prin puterea dumnezeiasca salasluita in el.

 

Hristos le arata ucenicilor, inca neobisnuiti cu astfel de vederi, ce inseamna invierea Lui si invierea noastra. Pentru ca nimic din cate a facut El n-a facut numai pentru Sine, toate ale lui Hristos le poate primi omul. Precum trupul lui Hristos a fost strabatut de lumina propriei dumnezeiri, asa si la inviere (si chiar din viata aceasta, ca o arvuna) cei care au iubit lumina se vor face partasi luminii, chiar si cu trupul.

 

Aproape toti comentatorii Evangheliei sunt de acord ca Schimbarea la fata a Domnului anticipeaza invierea Lui, iar invierea Sa o prefigureaza pe a noastra. Noi chemam imparatia cea vesnica de fiecare data cand ne rugam (In unele manuscrise cererea "vie imparatia Ta" din Rugaciunea Domneasca, la Sfantul Luca, apare ca "vie Duhul Tau cel Sfant"). Imparatia lui Dumnezeu este Duhul Sfant si, prin El, intreaga Sfanta Treime ce se deschide din iubire oamenilor. Apostolii au gustat pe munte din dulceata harului dumnezeiesc si au vazut ca "bine era" sa stea ei acolo o vesnicie in prezenta Domnului transfigurat si a oaspetilor ceresti. Despre cei doi, Moise si Ilie, Parintii Bisericii dau mai multe talcuiri:

 

Ei sunt cei doi vizionari ai Legii Vechi care au stat de fata la teofaniile in lumina. Hristos ii aduce in fata Sa sa vada si ei, desavarsit, ceea ce li s-a preinchipuit in vremea lor. Moise, cel care a vazut slava lui Dumnezeu pe Sinai si Ilie, cel luat la cer intr-un car de foc, se intalnesc acum cu Domnul slavei.

 

Sfantul Maxim Marturisitorul continua cu o intreaga lista de sensuri ale evenimentului biblic. Iata cateva: "Impreuna cu Dumnezeu trebuie sa se afle si cuvantul Legii - Moise si al prorocilor - Ilie, ca unele ce sunt si se gasesc din El si despre El si sunt asezate in jurul Lui"; Moise reprezinta faptuirea, caci a dat legea faptei, iar Ilie contemplatia, ca unul care a fost condus de la materie la duh prin caruta de foc; prin ei, Apostolii "sunt incredintati ca, Cuvantul e cu adevarat Domnul vietii si al mortii", caci Moise inchipuie mortii, iar Ilie viii, aratand ca prin iesirea din viata aceasta, se trece tot la viata"; Moise mai semnifica cele sensibile, care se descompun, tot asa cum Scriptura ni-l prezinta ca avand inceput si sfarsit (prin nastere si moarte), iar Ilie, pe cele inteligibile, caci istoria lui nu pomeneste de nastere (chiar daca s-a nascut), nici de moarte (chiar daca va muri - Apoc. 11, 7) s.a.

 

Hristos "S-a schimbat la fata inaintea lor, si a stralucit fata Lui ca soarele, iar vesmintele Lui s-au facut albe ca lumina" (Matei 17, 2); "Si vesmintele Lui s-au facut stralucitoare, albe foarte, ca zapada, cum nu poate pe pamant inalbi asa inalbitorul" (Marcu 9, 3). Ambele versiuni citate, si cea de la Luca ne spun despre chipul transfigurat al Mantuitorului, dar imediat arata ca si vesmintele Lui aveau aceeasi calitate: erau inundate de slava. Se stie ca Dumnezeu le-a facut oamenilor "imbracaminte de piele" (Facere 3, 21) dupa ce au cazut din ascultarea Sa, adica atunci cand trupul si ochii lor s-au golit de lumina in care erau invesmantati in Rai. Daca intelegem vesmintele ca simbol si "mod de a se manifesta al corpului", atunci vom descoperi o semnificatie mai adanca a lor. Atata timp cat omul s-a departat de Dumnezeu si s-a unit cu materia, a avut nevoie de haine materiale, "de piele". Vesmintele Domnului dupa inviere sunt vesmintele cu care Adam ar fi trebuit sa se imbrace si de care s-a lepadat.

 

Sfantul Maxim vede in vesmintele luminoase ale Mantuitorului un simbol al Creatiei transfigurate, devenita transparenta, caci prin ea lumineaza acum ratiunile dumnezeiesti.

 

Evangheliile, prezentand Schimbarea la fata, nuanteaza: la Matei, chipul lui Hristos este "ca soarele", iar la Luca, vesmintele, sunt "ca zapada". Iata cum coexista zapada cu soarele fara a se topi, ca si firea omeneasca a Mantuitorului cu cea dumnezeiasca. Prima nu a fost distrusa si topita de ultima, ci indumnezeita, luminata "asa cum nu poate pe pamant inalbitorul sa o faca".

 

Iar daca pe Apostoli, la Schimbarea la fata, lumina aceea i-a aruncat cu fata la pamant, a fost pentru ca ei nu erau inca obisnuiti cu o vedere supra-sensibila, pe ei luminandu-i slava oarecum din exterior, caci Duhul Sfant nu cuprinsese inca deplin inimile lor, cum se va intampla la Cincizecime. In acest sens, spune Sfantul Grigorie Palama: "La Schimbarea la fata, Hristos nefiind inca amestecat cu trupurile noastre, trupul Lui care are in sine izvorul luminii harului, lumina din afara pe cei vrednici dintre cei ce se apropiau si lumina patrundea prin ochii sensibili la suflet; acum insa, fiind amestecat cu noi si petrecand intru noi, lumineaza sufletul de dinlauntru".

 

In concluzie, nu numai Dumnezeu este  Lumina, ci si fiecare om care se angajeaza in lupta credintei, care trece prin iluminarea Botezului, este numit ca fiind lumina, insa nu o lumina autonoma, care-si trage sursa de lumina din el insusi, ci "lumina Domnului" iluminat de slava inefabila a Celui care, singur, este Lumina adevarata.

 

.