Sf. Sfintit Mc. Antim, Episcopul Nicomidiei; Sf. Cuv. Teoctist

Sfantul Sfintit Mcucenic Antim, Episcopul Nicomidiei

Cetatea Nicomidia a fost mostenirea Sfantului Antim, care din tinerete avea obiceiurile barbatului desavarsit. Cu floarea tineretii sale aducea rodul cel copt al nerautatii, crescand cu trupul, impreuna crestea si cu duhul si, ajungand la varsta majora, a covarsit pe toti cu faptele bune. Trupul lui era potolit, duhul smerit, zavistia dezradacinata, mania intru dansul nici urma nu arata, iutimea nici se auzea vreodata, lenevirea izgonita, imbuibarea nu avea intru dansul loc, ci infranare intru toate, dragoste si pace cu toti, buna intelegere intre toti, iar sarguinta lui pentru slava lui Dumnezeu se arata inaintea tuturor.

Vietuind el o viata asa de imbunatatita, s-a facut vrednic de randuiala preoteasca, in care calea cea mantuitoare savarsea cu lucrul si cu cuvantul, invatand pe toti rugaciunea cea ganditoare de Dumnezeu si osteneala cea folositoare. Apoi Sfantul Chiril, pastorul Bisericii Nicomidiei, murind, s-a ridicat in scaun Antim, a carui ale-gere vrednica a fost marturisita de sus, stralucind o lumi-na cereasca in biserica in vremea hirotonisirii si oarecare glas dumnezeiesc auzindu-se.

Deci, primind randuirea Bisericii Nicomidiei, ca un bun carmaci in mijlocul valurilor mari a pazit intreaga corabie de inecare. Caci desi multi crestini erau inecati in mare pentru Hristos, nu s-au afundat in apele paganatatii, nu i-a inecat pe ei viforul inchinarii de idoli, nici nu i-a inghitit adancul iadului cel mai dedesubt, ci s-au aflat in limanul ceresc cel lin si neinviforat prin povatuirea si carmuirea lui Antim, pastorul lor.

Acest bun pastor a adus lui Dumnezeu, prin cununile muce-nicesti, nu toata turma sa, insa putini au ramas in viata. Pentru ca era mare prigoana asupra crestinilor de la inchinatorii de idoli in toate partile Rasaritului si mai ales in Nicomidia, unde vietuiau atunci paganii imparati Diocletian si Maximian. Dar Sfantul Antim ii invata si ii intarea pe toti spre nevointa muceniceasca, zicand: "Acum se cade sa ne aratam noi crestini. Acum este vremea ne-vointei, acum sa stea cu vitejie la lupta cel ce este ostas al lui Iisus Hristos. Aici sa patimim putin pentru Hristos Cel ce a patimit mult pentru noi. Aici sa-L marturisim pe El inaintea oamenilor, ca acolo El sa ne marturiseasca pe noi inaintea Tatalui Sau cel ceresc. Aici sa-L preamarim pe El inaintea oamenilor, ca acolo El sa ne preamareasca pe noi inaintea ingerilor Sai. Deci sa-L preamarim pe Dumnezeu in trupurile noastre, dandu-ne pe noi la batai. Sa murim vremelnic, ca sa fim vesnic vii. Sa nu ne temem de chinuitorii care ne ucid, ca de ne vor ucide aici pe noi, de cea mai fericita viata ne vor fi noua pricinuitori. Capul taiat il incununeaza cu cununa nestricacioasa dreapta Punatorului nostru de nevointa. Madularele cele sfarimate se vor lumina ca soarele in imparatia Lui. Bataile pe care le luam, vesnica rasplatire ne vor inmulti noua, iar inrosirea prin sange ne va duce pe noi in camara Mirelui ceresc. Deci sa rabdam pana la sange, ca sa fim priveliste ingerilor si oamenilor".

Cu aste cuvinte si cu altele asemenea cu acestea intarindu-si turma Sfantul Antim, o! cat de multi credinciosi s-au dat cu indrazneala pe sine singuri la chinurile cele amare pentru prea dulcele Iisus, Domnul lor! Unii din cei mai fierbinti cu credinta, ravnind dupa Dumnezeu, au aratat o indrazneala ca aceasta: Cand a iesit porunca imparateasca pentru uciderea crestinilor scrisa pe hirtie si a fost citita in mijlocul cetatii Nicomidia, apoi a fost pironita in zid la loc de priveliste, Sfantul Antim a marturisit pe Hristos inaintea tuturor si a rupt acea porunca de pe zid si a sfarimat-o, ocarand cu mare glas paganatatea. Atunci mai intai Antim s-a aratat mucenic in Nicomidia.

Dupa aceasta, mai multi din boieri si dintre marii slujitori ai casei imparatesti incepura a marturisi pe Hristos pe fata, spunand ca ei sunt crestini. Unii ca acestia au fost Dorotei, Mardonie, Migdonie, Petru, Indis si Gorgonie, cu alti multi insotitori ai lor, care se dadeau pe sine la chinuire pentru Hristos, si dintre care nu putini au ucis chinuitorii prin diferite feluri de morti.

In aceeasi vreme, spre mai grele scarbe ale crestinilor, s-a intamplat un lucru de acest fel. Nu se stie de unde s-au aprins palatele imparatesti si o mare parte a lor a ars, lucru pe care paganii l-au pus asupra crestinilor, zicand ca ei le-au aprins din ura. Atunci mania imparateasca s-a aprins foarte tare si racnea mai mult decat o fiara cumplita, inghitind pe crestini. Caci erau gramezi mari de crestini taiati de sabii, si altii arsi de foc. Dar si singuri dintre credinciosi, cei mai multi barbati si femei, vazand moartea de neinlaturat ce se gramadea asupra altora, asemenea si asupra lor, se aruncau pe ei insisi in foc ca intr-o apa rece, aprinzandu-se cu dumnezeiasca dragoste; iar cealalta multime de popor crestinesc era legata de chinuitori, pusa in luntre si inecata in adancul marii. Si nu numai trupurile celor vii, ci si trupurile mucenicilor celor morti cu cinste ingropate, imparateasca manie cea neimblanzita a poruncit sa le dezgroape din pamant si sa le arunce in mare, ca nu cumva sa se cinsteasca de catre crestinii ramasi. Atat era de mare prigoana, intre care Sfantul Antim era tarat mai intai decat toti, ca un mielusel spre junghiere, pentru ca lupii se sarguiau sa-l rupa mai intai pe pastor, apoi sa inghita turma. Dar dumnezeiasca purtare de grija si acoperire il pazea pe Antim intr-un sat oarecare ce se numea Seman, ca mai intai oile sale cuvantatoare sa le trimita la Dumnezeu si dupa aceea sa mearga si el, pecetluind Biserica Nicomidiei cu varsarea sangelui credintei sale. Atunci si pe cei douazeci de mii de sfinti i-au ars in biserica, in ziua nasterii lui Hristos, iar ramasitele turmei lui erau inchise in temnita pe care sfantul ii invata si ii intarea prin desele sale scrisori trimise lor in taina.

Macar ca nu era la ei cu trupul, caci era departat de dansii pentru o vreme, dupa dumnezeiasca porunca, dar cu duhul se afla prin temnite langa dansii si le punea inainte masa duhovniceasca prin scrisorile sale. Oile se luptau la aratare, iar pastorul se lupta in taina cu lupii. Nu se ascundea sfantul temandu-se de munci, caci pe cei mai slabi ii sprijinea cu invatatura si cu rugaciunea, pe cei neputinciosi ii intarea, pe cei fricosi ii facea indrazneti, pana ce avea sa-i puna pe toti inaintea lui Hristos, apoi si pe sine urma sa se dea la aceleasi munci.

Prin tainuita lui intarire, unul din cei credinciosi, anume Zinon, fiind ostas, a mustrat inaintea tuturor pentru paganatate pe imparatul Maximian, caci era in Nicomidia, aproape de locul cel de priveliste, o capiste a zeitei pagane, pe care o cinstea foarte mult acolo. La acea zeita aducea multa jertfa Maximian cu oastea sa si cu tot poporul, inchinandu-se idolului. In acea vreme a praznicului urat de Dumnezeu, Zinon, stand la un loc inalt, a strigat cu voce tare catre imparat: "Te amagesti, imparate, inchinandu-te pietrei celei fara suflet si lemnului celui mut, pentru ca aceasta este inselaciune diavoleasca, care duce in pierzare pe inchinatorii sai. Sa cunosti, Maximiane, si sa intorci ochii tai spre cer si pe cei dinauntru. Vezi si din zidirea prealuminata, ce fel este Facatorul. Cunoaste-l din fapturi. Invata sa cinstesti pe acest Dumnezeu care nu binevoieste in sangele celor junghiate si in puturosul fum al necuvantatoarelor dobitoace ce se ard, ci binevoieste in sufletele curate si in inima cea curata a zidirii".

Auzind Maximian acestea, a poruncit ca Zinon sa fie prins si batut cu pietre peste fata si peste gura pentru acele cuvinte indraznete catre imparat. Asadar, l-au prins si l-au lovit peste dinti de i-au stricat chipul si i-au sfarimat limba care marturisea pe Hristos. Apoi, fiind inca viu, l-au scos din cetate, taindu-i sfantul cap, dupa porunca imparatului.

In acea vreme, Sfantul Antim a trimis pe diacon de la locul in care era ascuns, cu scrisorile sale la Dorotei si la toti cei ce sedeau in temnita, care erau inchisi cu dansul pentru Hristos, indemnandu-i la rabdare, ca sa moara veselindu-se pentru datatorul de viata, Domnul tuturor.

Pe acest diacon l-au prins paganii si l-au dus inaintea lui Maximian imparatul, cu scrisorile Sfantului Antim trimise la mucenici, pe care luandu-le imparatul, le-a citit si a aflat scris acolo ceea ce nu era placut lui. Caci era scrisa acolo inchinaciune iubita de la sfantul, milostivire osardnica, sfatuire parinteasca, invatatura pas-toreasca, binecuvantare arhiereasca pentru nevointa muceniceasca si intarire spre calcarea idolilor.

De acestea toate maniindu-se imparatul, a poruncit ca toti sa fie scosi din temnita si sa fie adusi inaintea judecatii sale, spre care ei cautand cu ochi mandri si cu fata de fiara i-a ocarat mult, apoi a poruncit sa se citeasca scrisoarea lui Antim, spre ocara si mustrarea lor, zicand: "Voi credeti in inselatoarele chinuri ale acestui om rau si ascultati indaratnica lui invatatura, iar nu porunca cea im-parateasca?" Auzind ei scrisoarea citita si vazand pe diaconul lui Antim, s-au bucurat mult si au varsat lacrimi de bucurie urand sanatate diaconului care statea departe cu privire luminoasa, cu fata vesela si cu cap plecat, zugravind in inimile lor cuvintele Sfantului Antim care se citeau spre mustrarea lor.

Imparatul a zis catre diacon: "Spune-ne de unde ai venit, cine ti-a dat aceste scrisori care indaratnicesc poporul si unde se ascunde cel ce te-a trimis pe tine?" Iar diaconul, deschizand gura sa plina de dar, a inceput a grai asa: "Cel ce trimite aceste scrisori este pastor".

Dar stand departe de la turma, o invata prin scrisori si o indeamna spre dreapta credinta, mai ales cand aude despre navalirea lupilor celor multi asupra turmei celei cuvantatoare. Atunci cu mare glas spune oilor ce trebuie sa faca si le spune de la Cel mai intai pastor cuvintele acestea: "Nu va temeti de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu-l pot ucide. Aceasta scrisoare o aduc eu acestei turme a lui Hristos si o arat, iar unde este el acum nu voi spune, pentru ca mare nebunie ar fi de m-as face vanzatorul pastorului meu de la care mult folos se primeste, care si fara sa mai zic eu ceva, invatatura lui degraba va fi aratata, caci nu poate cetatea sa se ascunda stand deasupra muntelui.

De aceste cuvinte indraznete maniindu-se prigonitorul, a osandit pe sfantul diacon la moarte. Numele lui era Teofil. Mai intai ii taiara limba cea dulce graitoare. Apoi, lovindu-l cu pietre si cu sageti ranindu-l, l-au ucis. Dupa aceasta pe mucenicii de fata pu-nandu-i la judecata, a poruncit sa-i piarda in multe feluri. Sfantului Dorotei sa-i taie capul, pe Mardonie cu foc sa-l arda, pe Migdonie sa-l arunce de viu in groapa si sa-l acopere cu pamant, iar lui Gorgonie, Indis si Petru, legandu-le cate o piatra de moara la grumaji, sa-i arunce in mare si pe toti ceilalti sa-i omoare cu diferite morti, care prin rabdarea a felurite chinuri toti s-au inaltat la Domnul. Iar trupurile mucenicilor aruncate in mare, pescarii cu mrejele le-au tras afara, pe care o fecioara, pe nume Doamna, le-a ingropat. Fiind instiintati paganii de aceasta, au ucis-o si pe ea cu sabia pe cand se ruga deasupra moastelor sfintilor.

In aceeasi vreme si Eftimie, cel ce prin invatatura sa pe multi i-a adus la marturisirea lui Hristos spre muceniceasca nevointa, acolo iarasi in Nicomidia, dupa felurite munci, prin sabie si-a luat sfarsitul. Apoi, dupa cei multi, a sosit si vremea Sfantului Antim ca sa patimeasca pentru marturisirea lui Iisus Hristos.

Ascunzandu-se el in satul Seman si semanand in taina cuvantul lui Dumnezeu si credinta in Hristos Domnul inmultind-o, s-a instiintat de dansul Maximian si indata a trimis douazeci de ostasi calari sa-l prinda. Ajungand ei la satul acela, i-au intampinat Sfantul Antim si pe el insusi l-au intrebat despre dansul: "Unde se afla Antim, invatatorul crestinesc?" Iar el, luandu-i pe ei, i-a dus in ca-sa sa, zicandu-le: "Va voi spune voua de Antim si vi-l voi da pe el in mainile voastre, numai sa va odihniti putin de cale". Si le-a pus inainte mancare si le-a facut ospat dupa putere, hranindu-i cu dra-goste. Apoi s-a aratat pe sine ca el este Antim. "Eu sunt, a zis el, cel pe care il cautati. Luati-ma si ma duceti la cel ce v-a trimis!" Auzind ostasii aceasta, s-au mirat si se rusinau sa caute la cinstitele lui caruntete, vazand primirea cu dragoste si ospatarea facuta de dansul. Apoi se gandeau ca nu spre binele vietii acesteia il vor duce la imparat pe acest om bun si nevinovat, ci la cel mai de pe urma rau si la moarte sigura in urma cumplitelor munci. De acest lucru fiindu-le jale si rusine inaintea fetei Sfantului Antim, ii zisera: "Nu te vom lua cu noi, ci te sfatuim sa te ascunzi, iar noua ne este destul sa spunem inaintea lui Maximian ca am cautat pretutindeni imprejurul Nicomidiei pe Antim si nu l-am aflat!" Insa Antim, care pazea cu sfintenie poruncile Domnului, ii invata sa graiasca ade-varul, nevrand sa spuna minciuna pentru dansul.

Deci aceasta si dorind, sa moara pentru Hristos, a mers pe cale cu dansii. Mergand impreuna, le graia lor cuvantul lui Dumnezeu, invatandu-i credinta in Domnul nostru Iisus Hristos. Si nu a cazut in desert samanta cuvantului semanata de el, ci pe pamant bun a nimerit; pentru ca s-a inradacinat in inimile lor si a rasarit si a crescut prin desavarsirea credintei. Iar cand au ajuns la un rau, a facut sfantul rugaciune pentru ei si i-a botezat in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Apoi iar incepura pe cale a vorbi cuvant folositor de suflet pana au ajuns la cetate. Deci, intrand Sfantul Antim in cetate, au spus despre dansul lui Maximian, iar el a poruncit ca sa-l aduca legat inaintea lui.

In acest fel a stat sfantul inaintea prigonitorului avand mainile legate la spate, caci asa se cadea sa stea legat pentru dreptate, ca un talhar inaintea judecatii paganilor. Mintea insa o avea indreptata spre cer, de acolo nadajduind ajutor. Apoi a poruncit prigonitorul ca toate uneltele gatite spre muncire sa fie aduse, vrand mai inainte sa infricoseze pe Antim prin vederea acelora ca, vazandu-le, sa cu-noasca ce are sa patimeasca si temandu-se, sa se plece la voia cea imparateasca. Apoi a inceput a-l intreba, zicand: "Tu esti Antim care te ratacesti dupa un om prost ce se zice Hristos si duci dupa tine, in aceeasi ratacire, poporul cel simplu, amagindu-i si in-daratnicindu-i sa se impotriveasca poruncii noastre imparatesti, iar pe zeii nostri cu nenumarate deosebiri sa-i huleasca si sa-i ocarasca?"

Iar el, netemandu-se de uneltele puse de fata si de cuvintele muncitorului, a zis: "Sa stii, imparate, ca la aceasta intrebare a ta n-as fi raspuns nimic de nu m-ar fi sfatuit dumnezeiescul Apostol, care ne invata sa fim gata intotdeauna spre tot raspunsul catre cel ce ne intreaba cuvant pentru credinta noastra. Caci ne-a fagaduit Dumnezeu sa ne dea gura si intelepciune, careia nimeni nu i se va putea impotrivi, si nu-i vor putea raspunde cei ce ne vor sta noua impotriva. Eu mai intai am ris de idolii vostri pe care ii numiti dumnezei, iar acum rid de marea ta nebunie, ca ai nadajduit sa ma rupi de Ziditorul meu, care si pe tine, zidire a Sa nemultumitoare, te-a cinstit cu chipul Sau. Pentru ce m-ai adus legat la a ta judecata si uneltele tale de chinuire le-ai pus inaintea ochilor mei? Voiesti cu acestea sa ma infricosezi, ca temandu-ma, sa ma supun poruncii tale fara Dumnezeu? Nu vei putea sa infricosezi cu acestea pe cel ce singur cauta sa moara pentru Domnul sau. Sa le pui pe acestea inaintea celor ce sunt nerabdatori si fricosi, carora le este mare mangiiere viata aceasta vremelnica, iar pierderea vietii acesteia vremelnice le este mare chin. Pe aceia sa-i infricosezi cu acestea, iar nu pe mine. Ca mie acest trup de pamant si aceasta viata vremelnica imi sunt ca niste grele legaturi si temnita, caci nu lasa sufletul meu sa treaca la doritul Dumnezeu; iar ale tale ingroziri, pedepsele si muncile imi sunt mai primite decat toata dulceata, ca ele au ca urmare moartea care ma va dezlega din trupestile legaturi si ma va trimite acolo unde este toata dorirea mea".

Acestea zicandu-le Sfantul Antim, a poruncit prigonitorului sa-l bata cu pietre peste grumaz, iar el, primind aceasta cu mul-tumire ca pe un inceput al patimirii pentru Hristos si ca pe o tre-ime a cununilor, dorea cele mai mari batai, vrand sa mosteneasca mai buna rasplatire. Pe de o parte rizand si batjocorind pe chi-nuitor, iar pe de alta parte maniindu-l, ca cu mai mari batai sa po-runceasca a-l munci, repeta acest cuvant proorocesc: "Idolii, care nu au facut cerul si pamantul, sa piara!"

Aceste cuvinte au patruns in inima chinuitorului si a poruncit sa i se gaureasca picioarele cu tepusi de fier. Dar si acea munca era veselia sfantului pentru ca, bucurandu-se, lauda pe Dumnezeu Care l-a invrednicit a rabda unele ca acestea pentru numele lui Hristos. Apoi Maximian a poruncit sa se astearna pe pamant hirburi ascutite si punand pe sfantul gol peste ele, a poruncit sa fie batut cu toiege, ca indata durerea sa strabata inima lui, de deasupra din bataia toiegelor, iar de dedesubt din ascutirea hirburilor. Dar el si atunci, nedeznadajduindu-se de biruinta sa asupra chinuitorului, canta astfel: "Multumesc Tie, Doamne, Imparate al veacurilor, ca m-ai incins cu putere spre razboi, impiedicat-ai pe toti cei ce se sculau asupra mea sub mine; vrajmasii mei au fugit si pe cei ce ma urasc pe mine i-ai pierdut".

Dupa aceasta alta munca a scornit chinuitorul. A pus in pi-cioarele lui incaltaminte de arama arsa in foc pana s-a inrosit. Ci oarecare dumnezeiesc dar de sus a urmarit pe patimitorul, inta-rindu-l in chinuri; si a auzit un glas, facandu-i cununa de graba si facand veselie inimii lui. Din acea dumnezeiasca mangiiere, a in-ceput, la aratare, a nu baga de seama la chinuri, ca si cum nu ar fi suferit nici o durere si zimbea cu fata veselindu-se. Iar chinuitorul, vazand aceasta, innebunea mai mult si zicea ca este vrajitor si cu farmece biruieste puterea focului arzator. Apoi intreba pricina pentru care se veseleste, fiind intr-un chin ca acesta. Iar el a zis: "Pentru aceasta sunt bucuros, ca chinurile acestea de acum imi sunt nadejde incredintata de bunatatile cele fagaduite. Degraba voi birui mania ta cea desarta si pe idolii tai ii voi arata mult mai nepu-tinciosi decat puterea omeneasca si te vei cai de bucuria ta in veci, dar fara de folos. Nu te vei duce mai intai din viata aceasta pana ce nu te vei osandi in vesnica pierzare".

Cu aceste cuvinte mai tare aprinzandu-se imparatul, a poruncit sa lege pe sfantul de o roata si intorcand cu dansul roata sa arda trupul lui cu foc. Dar cand slujitorii incepura sa implineasca aceasta porunca, legand pe Antim de roata si foc punand dedesubt, deodata au cazut ca morti, caci a stat roata si s-a repezit focul spre dansii si i-au ars si au marturisit inaintea chinuitorului, zicand: "Cand am inceput a intoarce roata si a arde dedesubt pe cel legat, s-au aratat aproape de noi trei barbati purtatori de lumina, zicand: (r) Nu te teme, robule al lui Dumnezeu, Antime! Z Cautand el spre noi, a cazut frica pe noi si focul de sub roata in fata noastra s-a intors si ne-a vatamat". Acestea auzindu-le, chinuitorul s-a mirat mult si toate acestea le-a socotit farmece. Apoi, scotand de pe roata pe sfantul Antim, il ingrozira cu taiere de sabie de nu va jertfi idolilor. Iar mucenicul, auzind de taiere de sabie, s-a bucurat si s-a rugat lui Dumnezeu dinadins sa-l trimita cu izbinda mai degraba la turma sa care mai inainte de el prin mucenicie s-a suit la cer, ca sa poata zice: "Iata eu si pruncii care mi i-ai dat, Doamne!"

Mai intai paganul a poruncit sa-l duca in temnita legat cu lanturi de fier. Ducandu-l, Sfantul lauda si binecuvanta pe Dumnezeu pentru toate, apoi deodata a stralucit peste el o lumina din cer si s-au sfarimat lanturile care il legau. Slujitorii care il duceau au cazut de frica, iar el, ridicandu-i, le zicea lor sa-si indeplineasca porunca. Ajungand la temnita, sfantul a intrat intre facatorii de rele si intre talharii care sedeau acolo si, intrand, se veselea ca la un ospat mare sau ca la o nunta, caci punand inaintea lor duhov-niceasca hrana a cuvantului lui Dumnezeu si gatindu-le bautura dreptei mariri, i-a cistigat pe toti lui Hristos si i-a impreunat cu Biserica, invatandu-i credinta si lucrurile bune. Tot acolo in acea temnita i-a nascut pe ei prin baia botezului si a fost temnita biserica luminata, plina de Duhul Sfant, unde, sezand, ziua si noaptea aducea jertfa de lauda lui Dumnezeu.

Instiintandu-se de aceasta Maximian, a poruncit sa-l aduca pe Sfantul Antim inaintea sa si a inceput a-l indemna cu imbunari spre inchinarea la dumnezeii lor, fagaduindu-i sa-l faca mai mare decat toti cei ce jertfesc idolilor. Dar el, prin obisnuita sa indrazneala, a raspuns imparatului: "Mai inainte de cuvintele tale sunt si eu preot incepator intre dumnezeiestii preoti si preot al lui Hristos, intaiul incepator al pastorilor, care S-a imbracat in trupul meu si S-a pogorat la mine pentru mine. Acela S-a facut lui Dumnezeu-Tatal jertfa pentru popoare, a murit pe Cruce, s-a pogorat si a inviat in a treia zi si la ceruri cu slava S-a inaltat, ridicand cu Sine pe toti cei ce cred intr-insul. Aceluia Ii sunt preot si Aceluia pe sine-mi ma aduc jertfa vie, iar a voastra jertfire si jertfa si idolii vostri intuneric sunt si intru intunericul cel vesnic vor merge".

Auzind acestea, chinuitorul l-a osandit la moarte si mergea sfantul la moarte plin de bucurie. "Acum este, zicea el, vremea veseliei mele, acum este cistigarea dorintei mele, acum mi se deschide usa vietii vesnice, ca iesind din trup sa intru la Domnul si sa ma satur cand mi se va arata slava Lui". Ajungand la locul in care avea, prin vremelnica moarte, sa treaca la viata cea nesfarsita a cerut vreme de rugaciune si indestulat rugandu-se si-a plecat sfantul sau cap pe care i l-au taiat cu securea, dupa porunca imparatului. Asa a luat sfarsit mucenicia sa pentru Hristos, la 3 septembrie. Iar pe innoptate, mergand oarecare din credinciosi in taina, au luat mult patimitorul lui trup si l-au ingropat cu cinste, slavind pe Prea Sfanta Treime, pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh, pe unul Dumnezeu, Caruia se cuvine slava in veci. Amin.

.

12 Februarie 2009

Vizualizari: 728

Voteaza:

Sf. Sfintit Mc. Antim, Episcopul Nicomidiei; Sf. Cuv. Teoctist 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE