Sfantul Cuvios Ioanichie cel Mare

Preacuviosul Parinte Ioanichie s-a nascut in partile Bitiniei, in satul ce se numea Maricat; tatal sau se numea Miritrichie, iar maica sa, Anastasia. Si incepand a veni in varsta, pastea vitele, dupa porunca parintilor sai. Apoi, desi nu era dat la invatatura cartii, mai mult decat toti cei ce invatau, a inteles ce este viata, caci cauta poruncile Domnului. Drept aceea, fiind povatuit de Duhul Sfant, era foarte imbunatatit, bland, smerit, rabdator si foarte ascultator. Iar catre rugaciune avea o astfel de osardie, incat de multe ori lasand turma sa, toata ziua statea la un loc deosebit si se ruga cu sarguinta catre Dumnezeu. Iar cand mergea la rugaciune, isi insemna turma sa cu semnul crucii si ramanea turma nerisipita, nici de fiare rapita, nici de talhari furata, pana cand fericitul copil, intorcandu-se seara, o mana la casa parintilor. Cu astfel de lucru s-a indeletnicit Sfantul pana la varsta matura.

In acea vreme, imparatea peste greci Leon cel necredincios, fiul lui Constantin Copronim, care era amagit cu eresul luptei contra sfintelor icoane. Acesta a trimis prin toata stapanirea sa, ca sa aleaga tineri placuti, harnici si viteji pentru oaste.

Ajungand trimisii in partile Bitiniei si fiind in satul unde vietuia Ioanichie, daca l-au vazut ca este tanar, frumos, cu varsta desavarsit, cu trupul voinic si indemanatic la oaste, l-au luat cu dansii si l-au inscris in randuiala ostaseasca. Dintr-acea vreme Ioanichie fiind ostas, era infricosator vrajmasilor pentru barbatia lui si iubit celor ce ostaseau impreuna cu dansul, pentru blandetea si smerenia lui; dar mai iubit era lui Dumnezeu, caci pazea cu dinadinsul poruncile Lui cele sfinte.

Insa diavolul, pizmuind viata lui cea imbunatatita, l-a tras pe el in eresul luptei contra icoanelor, de care atunci toata Biserica lui Dumnezeu era tulburata prin imparati eretici. Caci se aruncau de prin bisericile lui Dumnezeu sfintele icoane iar cei ce se inchinau erau izgoniti. Si atat de mult a fost inselat Ioanichie cu acel eres, incat nu voia nici sa auda de sfintele icoane.

Iar Dumnezeu, Care voieste ca toti sa se mantuiasca, l-a mantuit si pe el de acea inselaciune in acest chip. A randuit a fi trimis cu ostile spre Apus, de unde intorcandu-se, trecea pe langa muntele Olimpului; si dupa purtarea de grija a lui Dumnezeu, a trecut pe langa un calugar, care pustnicea in acel munte si care era inainte vazator. Acela, auzind ca Ioanichie trecea pe acolo cu ostile, si prin Duhul lui Dumnezeu instiintandu-se despre toate cele ce gandea dansul, a iesit din chilia sa si, aratandu-se lui, a zis: "O, fiule Ioanichie, daca te numesti crestin, pentru ce treci cu vederea icoana lui Hristos? Zadarnice sunt toate ostenelile faptelor tale celor bune, daca nu ai credinta cea dreapta!"

Acestea auzindu-le, Ioanichie se minuna, caci l-a chemat pe nume acela care nu-l stia pe el si a vadit credinta lui, calugarul care niciodata nu-l vazuse. Deci a cunoscut ca cel ce graieste catre dansul este plin de Duhul lui Dumnezeu si, cu ochii mai inainte vazatori, a stiut tot despre dansul. Pentru aceea a cazut la pamant, inchinandu-se si cerand iertare, pentru ca din nestiinta a gresit; si a fagaduit a se indrepta si a da cinstea si inchinaciunea ce se cuvin icoanei lui Hristos si chipurilor tuturor sfintilor.

Din acea vreme fericitul Ioanichie a inceput cu osardie a cinsti sfintele icoane si se caia ca altadata, in nestiinta sa, le trecuse cu vederea; si parandu-i rau de aceasta, se pedepsea cu post si cu tot felul de chinuri ale trupului. Caci, petrecand langa usile imparatesti, se culca pe pamant si facea rugaciune cu sarguinta si priveghere de toata noaptea si niciodata nu manca bucate pana la saturare. Desi adeseori statea la masa de obste cu ostasii sai, insa atunci numai gusta din mancare si bautura, in acest fel de pocainta petrecand el sase ani.

In acea vreme s-au sculat bulgarii cu toata puterea lor si au pornit razboi impotriva grecilor, robind Tracia. Deci a iesit impotriva lor imparatul grecilor, cu toate ostile sale, intre care era si fericitul Ioanichie. Iar cand s-au apropiat amandoua ostile si faceau razboi, bulgarii erau aproape a birui pe greci. Atunci Ioanichie a aratat mare vitejie, ca odinioara David, care a biruit pe cel de alt neam; apoi, chiar in fata imparatului a aparat pe tovarasii sai de sabia potrivnicilor, nevoindu-se cu barbatie impotriva vrajmasilor sai si taindu-i ca pe niste buruieni. Pe un oarecare boier din cei insemnati ai grecilor, care s-a luptat cu bulgarii si a fost biruit de dansii, cazand in mainile lor, Ioanichie l-a izbavit; caci, pornindu-se asupra lor, pe unii i-a taiat cu sabia, iar pe altii i-a izgonit si pe cel robit l-a scapat.

Odata, vazand el un bulgar infricosator ca Goliat, care pazea o cale stramta si ucidea multi greci, s-a pornit asupra lui si indata i-a taiat capul. Astfel era vitejia fericitului Ioanichie impotriva vrajmasilor celor vazuti, lucru care mai inainte insemna lupta lui cea tare si biruinta care avea sa o aiba contra vrajmasilor celor nevazuti.

Vazand imparatul vitejia lui, l-a intrebat despre patria lui, despre neam si despre nume si a poruncit sa-l scrie in cartea vitejilor, ca dupa savarsirea razboiului sa-l cinsteasca cu boierie mare si cu multe daruri ca pe un ostas viteaz.

Sfarsindu-se razboiul si intorcandu-se imparatul intru ale sale, Ioanichie a vazut muntele Olimpului, mai sus pomenit, care este in dreapta Bitiniei. Aducandu-si aminte de calugarul acela, care iesise la dansul din pustie, si-l mustrase pentru eresul luptarii impotriva sfintelor icoane, si-a pus in gand sa lase toate si, salasluindu-se in acel munte, sa urmeze in liniste vietii calugaresti si sa se inchine lui Dumnezeu, lucru pe care degraba l-a si facut. Caci, cand a venit in cetatea imparateasca si avea sa primeasca boierie cinstita si daruri de la imparat pentru vitejia pe care o aratase in razboi, indata le-a trecut cu vederea pe toate si ca pe niste gunoaie le-a socotit. Apoi, dupa douazeci si patru de ani ai ostasirii sale impotriva trupului si a sangelui, parasind ostirea, a mers la cei ce petreceau viata calugareasca, vrand a incepe razboiul impotriva duhurilor rautatii celor de sub cer.

Intai a venit in manastirea Avgarov si, fiind primit de parintii cei ce petreceau acolo, si-a descoperit gandul sau egumenului Grigorie, cum ca voieste a merge in pustie si a vietui singur in liniste. Iar egumenul, laudand scopul, a zis: "Desi cugeti cele bune, iubitule, eu te sfatuiesc sa nu alegi deocamdata viata cea pustniceasca si departata de petrecerea impreuna cu oamenii, pana ce nu te vei deprinde mai intai cu randuiala si obiceiul calugaresc. Deci mai intai salasluieste-te intre oarecare calugari cu fapte bune si iscusiti si vei afla de la dansii vremea si randuiala rugaciunilor; apoi invata smerita cugetare, ascultarea si blandetea si dupa aceea te vei duce si in pustie. Pazeste-te, fiule, ca nu cumva, fiind neinvatat si incepand viata aceasta, in loc sa ranesti pe vrajmasul, sa fii tu ranit de dansul, si in loc sa-l biruiesti, sa fii biruit!"

Un sfat folositor ca acesta ascultand Ioanichie, a parasit scopul sau pana la o vreme si s-a salasluit impreuna cu barbatii insuflati de Dumnezeu ca sa se obisnuiasca cu viata lor cea plina de fapte bune. Deci in trei manastiri a luat aminte si a invatat randuiala si viata calugareasca. Mai intai s-a dus la manastirea lui Avgarov, apoi s-a dus intr-o alta manastire, care se numea Utotelos si, nestiind carte, a inceput acolo a invata. Dar, vazand ca in manastirea aceea vin multi oameni mireni si le tulbura linistea, a iesit de acolo si s-a dus in a treia manastire, care se numea Antidiu. Petrecand in ea doi ani, a invatat treizeci de psalmi ai lui David si mult s-a folosit de calugarii cei ce petreceau acolo.

Iar dupa doi ani a dorit iarasi linistea pustiei si voia sa se suie intr-un munte care era aproape si acolo, in singuratate salasluindu-se, sa inceapa viata pustniceasca. Dar sapte zile mai inainte le-a petrecut postind si rugand pe Dumnezeu cu sarguinta, ca sa-i fie povatuitor pe calea ce dorea. In a saptea zi, acest nou Moise, a auzit un glas de sus, poruncindu-i sa iasa la muntele acela. Si a iesit Ioanichie din manastirea Antidiului si a mers departe, si pe munte suindu-se, lua aminte intr-o parte si intr-alta, unde sa afle un loc de petrecere. Si iata, a vazut doi monahi vietuitori in pustie, ale caror haine erau de par si se hraneau din verdeturile ce cresteau in pustie. Catre acestia alergand fericitul, li s-a inchinat. Iar ei, stand, au facut rugaciune si dupa aceasta au vorbit cu dansul. Deci Ioanichie le-a marturisit lor toate ale sale, le-a descoperit scopul sau si mult s-a folosit din sfintele lor cuvinte.

Apoi, pustnicii aceia, i-au proorocit lui ca dupa cincizeci de ani de pustnicie, catre sfarsitul vietii lui, va veni asupra lui o ispita de la niste oameni zavistnici; dar au zis sfintii, ca se va intoarce durerea la capul lor, iar tu nici un rau nu vei patimi. Aceasta s-a si implinit si despre care lucru vom spue mai pe urma. Acestea proorocindu-le pustnicii lui Ioanichie, i-au dat o haina de par, care pe limba acelei tari se numea leviton. Aceasta haina ii era lui Ioanichie ca o pavaza nebiruita impotriva tuturor sagetilor vrajmasilor, precum singur mai pe urma a marturisit.

Dupa vorba cea folositoare intre ei, pustnicii s-au despartit si s-au dus in cea mai adanca pustie, iar Ioanichie s-a dus la muntele ce se numea Trihalix si acolo petrecea fara chilie, avand numai cerul drept acoperamant. Instiintandu-se despre dansul Grigorie cel mai sus pomenit, egumenul manastirii Avgarovului, i-a zidit lui in muntele acela o chilie mica, in care putea fericitul sa se adaposteasca de vifor, de ploi si de zapada; deci in acea chiliuta petrecea Ioanichie inchis. Dupa aceasta au inceput multi dintre frati a veni la dansul, vrand a-i vorbi si a se folosi de la el. Pentru aceea, suparandu-se pentru ca i se tulbura linistea, a lasat muntele acela si s-a dus, cautandu-si alt loc de liniste.

Mergand pe langa satul ce se numea Elespont, a vazut aproape de dansul un munte inalt si foarte greu de umblat, fiind plin de padure; si sapandu-si in pamant o pestera stramta si adanca, a inceput a vietui acolo fara a iesi din ea. Iar hrana avea de la un pastor, care pastea caprele in acel munte; acesta aducea sfantului cate putina piine si apa si aceasta numai o data pe luna, iar el primea de la dansul binecuvantare si rugaciune. Acolo a petrecut Sfantul trei ani, ziua si noaptea rugandu-se si slavind pe Dumnezeu, apoi cantand psalmii lui David, adauga la fiecare stih cuvintele acestea: "Nadejdea mea este Tatal, scaparea mea este Fiul si acoperamantul meu Sfantul Duh". Aceste cuvinte ca pe o dulceata purtandu-le pe limba sa, se veselea; cuvinte care mai pe urma multi deprinzandu-le de la dansul, totdeauna le aveau in gurile lor.

Dupa trei ani de la nevointa lui in acea pestera stramta, a iesit odata la o biserica ce nu era departe de acolo. Si, din intamplare, au venit la acea biserica niste ostasi, care odinioara ostasisera cu Ioanichie si avusesera cu dansul prietenie. Dintre acestia unul, vazandu-l pe Ioanichie, l-a recunoscut si, imbratisindu-l, plangea de bucurie si ii aducea aminte de viata lui de mai dinainte, de vitejia lui in razboaie, de slava si de cinstea pe care o avea de la imparatul. Apoi se minuna ca a lasat toate acelea si a vrut sa traiasca in saracie. Dar intorcandu-se ostasul acela catre tovarasii sai, vrand sa le spuna despre Ioanichie, acesta indata a fugit de dansii. Si, vrand sa se ascunda mai bine, s-a dus in muntii Conturiului, in care erau multime de fiare si de balauri. Acolo salasluindu-se Sfantul si fugind de slava omeneasca, a locuit cu fiarele si cu balaurii, cantand ca David: Iata m-am indepartat fugind, si m-am salasluit in pustie. Asteptat-am pe Dumnezeu, Cel ce ma mantuieste de putinatatea sufletului si de vifor.

Iar dupa multa vreme a voit a merge in Efes, la biserica Sfantului Ioan, Cuvantatorul de Dumnezeu, pentru inchinare si rugaciune. Deci, sculandu-se, a plecat si, trecand pe langa un lacas de rugaciune la apusul soarelui, l-au intampinat un barbat si o femeie, mergand la acelasi lacas ca sa savarseasca pomenirea parintilor lor. Acestia, vazandu-l pe cale, s-au infricosat, ca avea trupul imbracat cu haine rupte, descult si pe tot trupul acoperit cu par. Iar sfantul, vazandu-i pe ei tremurand de frica, a zis cu blandete catre dansii: "Nu va temeti, fiilor, ci spuneti-mi unde duce calea aceasta!" Iar ei au zis ca duce catre raul ce este inainte si care atunci era foarte mare, incat nimeni nu era cu putinta a trece raul acela fara luntre. Dar Sfantul mergand langa rau, s-a odihnit putin, apoi la miezul noptii, sculandu-se, a mers pe apa - o, picioare sfinte! o, calatorie minunata! Si mergand pe deasupra apei ca pe uscat, a trecut de cealalta parte cu picioarele uscate.

Dupa ce a sosit in Efes si s-a apropiat de biserica Sfantului Ioan Teologul, i s-au deschis de la sine usile bisericii si, intrand inauntru, s-a rugat dindestul, inchinandu-se si sarutand sfanta icoana a iubitului ucenic al lui Hristos. Apoi iesind din biserica, indata s-au inchis usile singure. Iar el iarasi s-a intors la a sa petrecere in nevointa din muntii Conturiului.

Deci, i s-a intamplat a merge pe langa o manastire de femei, unde era o maica ce avea o fiica tanara, si aceasta fiind cuprinsa de dorinta lumeasca, voia sa lase cinul sau calugaresc si pe maica sa, sa se duca in lume si sa se marite cu un barbat. Iar maica sa o sfatuia cu plangere si o ruga ca sa sufere razboiul trupesc pentru dragostea lui Hristos, sa-si omoare trupul sau, sa nu-si lase calugaria si sa nu se dea spre batjocura si pierzare diavolului. Dar nu putea sa o induplece pe dansa, caci ardea de vapaia patimii si voia sa fuga din manastire.

Despre toate acestea instiintandu-se Sfantul Ioanichie, i s-a facut mila de fecioara aceea si, chemand-o pe ea, a zis: "Pune, fiica, mana ta pe grumajii mei!" Cand a facut aceasta fecioara, Sfantul s-a rugat cu lacrimi catre Dumnezeu ca sa se izbaveasca fecioara de acea patima si de ispita diavolului, iar greutatea razboiului ei sa fie pe grumajii lui si toate patimile ei cele trupesti sa fie asupra lui, ceea ce a si fost. Caci a scapat fecioara aceea de toate gandurile cele necurate si de poftele cele trupesti; apoi a petrecut in manastirea sa, vietuind fara de patimi si bineplacand lui Dumnezeu.

Iar Sfantul Ioanichie s-a dus in calea sa, la muntele Conturiului; dar mergand pe cale a simtit in sine o dorinta necurata si s-au napustit asupra lui ca un vifor cumplit gandurile cele lumesti si s-au ridicat intr-insul valurile necuratelor patimi, incat fierbea sangele intr-insul ca intr-o caldare si toata ispita ce fusese la fecioara aceea a cazut asupra fericitului Ioanichie. Insa el rabda ostenindu-si trupul cu mari nevointe. Apoi, afland undeva un balaur infricosator incuibat in crapaturile pamantului, a cugetat sa se dea pe sine balaurului spre mancare, voind mai bine a muri decat sa se invoiasca cu gandurile cele necurate si sa-si prihaneasca trupul sau cel curat. Deci s-a aruncat pe sine inaintea balaurului, ca sa fie mancat de el. Insa sarpele nici n-a voit a se atinge de dansul ci, atunci cand il intarita pe el Sfantul Ioanichie, indata a murit.

Din acel ceas au pierit de la dansul toate gandurile necurate, s-a stins patima, a incetat pofta si s-a intors pacea in trupul lui. Deci i s-a dat lui de la Dumnezeu stapanire peste balaurii cei vazuti si peste cei nevazuti, ca sa calce peste dansii si sa sfarame capetele lor. Odinioara, stand el si cantand psalmii lui David, a inceput a se clatina o stanca ce era acolo. Uitandu-se sfantul, a vazut iesind, din mijlocul peretelui, un balaur infricosator. Sfantul punand peste dansul toiagul ce-l avea in mana, indata balaurul a murit.

Altadata, in vreme de iarna, sfantul intrand intr-o pestera adanca, a aflat intr-insa un balaur ai carui ochi straluceau ca focul si sfantul nu stia ca este acolo balaurul; ci parandu-i ca ochiul lui este cu adevarat foc, a adunat lemne si le-a pus pe ochii sarpelui vrand sa se incalzeasca de frig; insa balaurul s-a sculat si a lepadat lemnele de pe ochii lui. Atunci a cunoscut sfantul cum ca este balaur, dar nu s-a temut ci, dandu-se putin intr-o parte a pesterii, a petrecut impreuna cu balaurul pana ce a trecut iarna.

Dupa doisprezece ani petrecuti in pustia aceea, a venit catre dansul un glas de sus, poruncindu-i sa mearga in manastirea care se numeste Erist si acolo sa se imbrace in randuiala calugareasca, caci inca nu era imbracat in haine calugaresti acest pustnic imbunatatit cu atatea fapte bune. Deci, indata a plecat la manastirea aceea, unde, ajungand pe vremea secerisului, a spus dorinta sa egumenului manastirii, care se numea Stefan. Acesta, a doua zi, facand rugaciunile cele obisnuite, a imbracat pe cuviosul Ioanichie in chipul calugaresc, desi mai inainte de chipul acela era calugar desavarsit si pe multi calugari ii intrecea cu faptele bune.

Cuviosul, fiind imbracat in haine calugaresti, a inceput mai mult a se nevoi, adaugand osteneli peste osteneli. Apoi s-a inchis intr-un loc ce se numea Critama; si s-a ferecat cu un lant de fier lung de sase coti si a petrecut in acea inchisoare trei ani in legaturi, fiind singur de voie legat si mucenic al lui Hristos. Iar dupa trei ani a dorit sa se duca in Helidon, sa-l vada pe Gheorghe cel mare intre pustnici. Deci dezlegandu-se din legaturi s-a dus; si cand a ajuns la raul Goram, a dat iarasi peste un balaur care tulbura raul si oprea curgerea apei. Pe acel balaur l-a omorit cu rugaciunea si cu semnul Crucii. Apoi, venind la marele Gheorghe, a petrecut langa dansul alti trei ani si a invatat de la el toata Psaltirea; si iarasi s-a dus la pastorul locasului Antidiului, impreuna cu ucenicul sau Pahomie.

Fiind in manastirea Avgarovului, s-a dus cu alti calugari ca sa vada o manastire ce era zidita de curand, in muntele din apropiere. Si cand s-a apropiat de munte, a venit din pustie un tap mare neobisnuit, pe care, vazandu-l monahii care mergeau cu dansul, cugetau intre ei cum l-ar putea vana, caci din pielea lui ar avea piei bune. Iar cuviosul, intelegand cugetele lor, a poruncit unuia ce se chema Sava sa mearga si sa aduca tapul acela la dansul. Iar Sava a zis: "Dar de se va porni tapul pe fuga, cum il voi ajunge?" Iar Sfantul a zis catre dansul: "Tu, frate, mergi numai si fa ceea ce-ti spun, caci el de bunavoie va veni la tine si-ti va urma tie". Dar intorcandu-se catre ceilalti calugari, i-a intrebat pe ei de este buna pielea tapului ca sa faca din ea foale. Iar ei au zis: "Foarte buna este; aceasta cugetam si noi mai inainte de a spune tu". Si fiind adus tapul, cuviosul il netezea cu mana sa, iar pe frati ii invata sa le fie mila de sufletele dobitoacelor si sa-si potoleasca poftele. Apoi iarasi a slobozit tapul la pasunea sa in pustie.

Cuviosul avea si darul inainte vederii, caci a proorocit moartea imparatului Nichifor, care avea sa fie degraba, ceea ce s-a si implinit; caci, fiind ranit de bulgari, a murit in razboi. Asemenea a prevestit grabnicul sfarsit al lui Stavrichie, fiul lui Nichifor, care incepuse a imparati dupa dansul.

Pe cand petrecea Sfantul in muntele Prusantiului, care este inalt ca si muntele Olimpului, era acolo un calugar, anume Gurie, cu viata fatarnica, ce cauta slava omeneasca, fiind de toti slavit ca un mare nevoitor. Acela, vazandu-se departe de Sfantul Ioanichie, cel cu adevarat nevoitor si savarsitor de fapte bune, s-a pornit spre zavistie. Deci, vrand sa-l piarda pe el de pe pamant, a gatit otrava de moarte si, venind la dansul cu viclesug, ca Iuda, i-a dat otrava aceea in bautura. Iar cuviosul, fiind fara de rautate, socotea ca Gurie ii arata dragoste prieteneasca, caci nu stia zavistia si viclesugul lui.

Nestiind nimic, a baut otrava cea aducatoare de moarte si indata a cazut in boala cumplita si se apropia de moarte. Dar Dumnezeu n-a lasat pe placutul Sau sa se savarseasca fara vreme, de o moarte ca aceea, ci i-a trimis in ajutor pe Sfantul Mucenic Eustatie. Acesta, aratandu-se lui in vedenie, l-a tamaduit de boala si i-a daruit sanatate ca mai inainte. Pentru aceasta, multumindu-i, Cuviosul Ioanichie a zidit acolo o biserica in numele Sfantului marelui mucenic Eustatie si a facut o manastire langa dansa.

Intr-o noapte a avut o vedenie, nu in somn, ci aievea, pe cand statea si se ruga. Vedenia era aceasta: In partea muntelui dinspre rasarit, s-a aratat un izvor cu apa multa, iar imprejurul izvorului erau multime de oi care beau apa ce curgea din izvor; si Sfantul se minuna de acea vedenie, caci stia ca nu era acolo izvor, nici oi n-au umblat candva prin pustia aceea. Iar a doua zi a mers la locul acela, dar n-a aflat nimic, nici oi, nici izvor, ci numai locul frumos si bineplacut pentru vietuire. Apoi s-a instiintat de la cei de demult cum ca intr-acel loc a fost odinioara o biserica a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu. Cuviosul a talcuit vedenia sa, zicand: "Izvorul care avea multa apa, inseamna darul Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu ce va fi in acel loc; iar oile, sunt poporul care se impartaseste din darul Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu".

Deci a pus multa sarguinta ca sa se zideasca biserica, iarasi pe locul acela, in numele Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, pe care a savarsit-o degraba, caci a zidit o biserica frumoasa si a asezat manastire langa ea. Apoi a adunat multime de frati, cu ajutorul lui Dumnezeu si cu sporirea Binecuvantatei Fecioare Maria, Nascatoarea de Dumnezeu. Iar cand se zidea biserica, se ostenea si Cuviosul Ioanichie, ducand pietre si ajutand celor ce zideau. Odata, intinzandu-si mana ca sa ia o piatra de pe pamant, a iesit o vipera de sub piatra si l-a apucat de mana. Iar el, ca odinioara Pavel, scuturand vipera de pe mana, n-a patit nimic.

In rugaciunile sale Cuviosul Ioanichie era cu sarguinta, incat nu numai cu duhul, ci si cu trupul se inalta de la pamant. Alta data cuviosul mergand singur la biserica sa se roage, i-a urmat in taina ucenicul si urmatorul vietii lui celei sfinte, fericitul Eustatie si ascunzandu-se intr-un colt al bisericii, lua aminte cu sarguinta la rugaciunea lui. Apoi l-a vazut ridicandu-si mainile si inaltandu-se de la pamant, stand in vazduh si rugandu-se, lucru pe care vazandu-l Eustatie, s-a inspaimantat. Iar dupa rugaciune iarasi a coborit pe pamant. Si simtindu-l pe Eustatie ca este acolo, s-a scarbit asupra lui si a zis: "Scris este: Nu va locui langa tine cel ce vicleneste. Iar tu ai indraznit a vedea cu viclesug smerita mea rugaciune". Deci l-a certat pe el ca sa nu spuna nimanui despre aceea.

Multe minuni facea acest barbat sfant. Pe demoni ii scotea din oameni cu cuvantul si tamaduia tot felul de boli cu semnul Crucii si cu rugaciunea si de vatamarile serpilor pe multi a izbavit. De aceea multime de popor alerga la dansul: unii cerand tamaduiri de boli, altii izbavire de duhurile cele necurate, iar altii numai binecuvantare si rugaciune, lucru care tulbura linistea lui. Pentru aceea, suparandu-se, s-a dus in muntele Trihalicului si a trait acolo, petrecand fara acoperamant. Iar Eustatie din manastirea Avgarovului, avand dragoste cu osardie catre parintele sau si dorind sa se vada cu dansul, s-a dus acolo si, cautandu-l cu sarguinta, l-a aflat in acel munte.

Apoi, dupa rugaciunea obisnuita, Eustatie a intrebat pe fericitul Ioanichie despre Leon Armeanul, care pe atunci imparatea: "Oare mult va tulbura Biserica lui Dumnezeu cu eresul luptarii contra sfintelor icoane?" Iar Sfantul a prevestit grabnica lui pierzare, caci Mihail, care era poreclit Valvos sau Travlin, degraba l-a ucis pe Leon Armeanul si i-a luat imparatia.

Fericitul barbat Ioanichie se obisnuise a umbla cu toiag la batranete; si umbland el prin unele locuri stramte printre munti, s-a intamplat ca i-a cazut toiagul din mana si s-a pierdut si nu era cu putinta a-l afla, caci cazuse intr-o prapastie. Deci, mahnindu-se Sfantul pentru pierderea toiagului, si-a plecat genunchii facand Domnului obisnuitele rugaciuni. Iar toiagul purtandu-se prin vazduh a venit cu nevazuta mana si s-a asezat in mainile sfantului.

Umbland fericitul pe munte, a aflat o pestera pustie, in care se incuibasera demonii. Sfantul, iubind pestera aceea, s-a salasluit intr-insa. Iar diavolii, nerabdand venirea lui, s-au sculat asupra-i si multe feluri de suparari ii faceau, vrand sa-l infricoseze si sa-l izgoneasca de acolo. Diavolii strigau asupra lui, scrisneau din dinti, batjocoreau, ingrozeau, alergau asupra lui, napadeau asupra fetei lui si toata pestera parea ca se clatina. Iar Sfantul, dupa cuvantul lui Pavel, statea in ziua cea cumplita inarmandu-se cu zaua dreptatii si cu pavaza credintei si intru nimic nu socotea toate napadirile vrajmasilor. Demonii, precum odinioara n-au rabdat venirea lui Hristos, strigau: "Ai venit aici mai inainte de vreme sa ne chinuiesti pe noi?" si neputand birui pe cel nebiruit, singuri fiind biruiti, diavolii au fugit de la dansul.

In acea vreme, o fiica a unui boier mare, care tinea credinta dreapta, zacea pe pat slabanoaga si bolea cumplit. Fiind adusa la Sfantul, el indata a intampinat-o si, facandu-i-se mila de ea pentru buna ei credinta - caci, in mijlocul atator popoare luptatoare impotriva icoanelor, ea singura cinstea sfintele icoane -, a tamaduit-o de boala cu rugaciuni si cu semnul sfintei Cruci, dandu-i sanatate desavarsita.

S-a intamplat a fi acolo cel ce luase pe sora sfantului in insotire; acela era intunecat cu eresul luptei contra icoanelor. Pe acesta il invata Sfantul din destul ca sa cunoasca calea cea dreapta a bunei credinte si sa aiba sfintele icoane in cinstea ce li se cuvine. Dar dupa ce n-a sporit nimic cu cuvintele - caci acela era impietrit ca faraon -, fericitul, uitand rudenia sa cea de aproape dupa trup, s-a rugat lui Dumnezeu ca sa orbeasca ochii cei trupesti ai celui luptator impotriva icoanei, de vreme ce nu avea ochi sufletesti. Si a fost asa, caci a orbit cumnatul sau dupa sora si a luat pedeapsa vrednica pentru credinta sa cea ratacita.

Acest mare parinte avea obiceiul de se pogora din munte intru intampinare, cand auzea ca vine cineva la dansul. Aceasta o facea ca cei ce vin sa nu se osteneasca pentru dansul, pentru ca suirea in acel munte era cu osteneala, iar nu cu inlesnire. Deci, odata, veneau la dansul doi episcopi, al Calcedonului si al Niceei, si cu dansii Petru si Teodor Studitul, cu Iosif si cu Clement. Pe acestia, fericitul i-a intampinat, pogorandu-se din munte si inchinandu-li-se lor cu dragoste, iar dupa rugaciunea cea obisnuita, a vorbit cu ei cuvinte folositoare. Fericitul a zis catre unul dintr-insii, cu numele Iosif: "Nu te tulbura, frate Iosife, ci te pregateste pentru iesire!" Aceste cuvinte ale lui nu le-au inteles atunci cei ce le-au auzit. Dar, trecand optsprezece zile, Iosif s-a mutat din viata si atunci si-au adus aminte de cuvantul fericitului Ioanichie si au cunoscut ca el a vazut cu ochii mai inainte vazatori moartea lui Iosif si ca despre ea i-a proorocit atunci, poruncindu-i sa se pregateasca de iesire.

In al cincilea an al imparatiei lui Mihail, implinindu-se paisprezece ani de la sfarsitul imparatului Nichifor si de cand bulgarii, batand pe greci, au robit pe multi dintre dansii, din boierii cei mari si slaviti si din ostasi si ii tineau in legaturi si in temnita, atunci si-a adus aminte cuviosul de cei robiti si s-a mahnit pentru dansii. Caci a auzit ca sunt in mare stramtoare si nevoie si ca sed in temnita rea si intunecata, legati cu lanturi si ca mai bine ar fi voit sa moara decat sa fie vii intr-o asemenea nevoie. Deci, milostivindu-se spre dansii, a lasat pustia si viata cea fara de gilceava si s-a dus in pamantul bulgarilor, vrand sa dezlege pe cei legati si sa slobozeasca pe cei robiti.

Venind la cetatea unde erau grecii tinuti in legaturi, s-a apropiat de temnita nevazut, caci strajerii cei ce strajuiau usile temnitei nu-l puteau vedea pe el. Apoi a facut semnul Crucii pe usi si indata s-a deschis temnita in care intrand, pe toti i-a dezlegat din legaturi cu semnul Crucii si le-a poruncit sa mearga dupa dansul. Deci au iesit toti cei legati din temnita, fiind straja acolo si nestiind nimic de ceea ce se facuse. Iar Sfantul, precum Hristos a scos din iad sufletele dreptilor, asa si el, slobozind pe greci din legaturi si din temnita, i-a indreptat toata noaptea, ca alt Moise, in stralucire de lumina pana la hotarele stapanirii grecesti.

Mergand pe cale cu dansii, ii invata sa nu fie ca parintii lor, neam indaratnic si amagitor, ci sa nadajduiasca spre Dumnezeu si sa nu uite facerile de bine si minunile Lui. Iar cand s-a despartit de dansii, au cazut toti la picioarele lui, rugandu-l sa le spuna numele sau si ziceau: "Spune-ne cine esti tu, o! omule al lui Dumnezeu?" Cuviosul n-a ascuns numele sau, dar a poruncit sa dea lui Dumnezeu multumire; si astfel s-a intors iarasi intru a sa linistita petrecere.

Odinioara, cuviosul a sezut intr-o corabie si a plutit spre biserica Sfantului Teofan, care era in Sigrian, ca sa se inchine. Intorcandu-se de acolo, a stat la ostrovul Fas, unde, auzind vietuitorii ostrovului aceluia, calugari si mireni, despre venirea lui Ioanichie la dansii, au alergat toti la dansul si, cazandu-i inainte, il rugau pe fericitul sa-i miluiasca pe dansii si sa izgoneasca serpii din insula lor; caci se inmultisera atunci serpii fara de numar in insula aceea si foarte mult ii vatamau pe oameni si dobitoace. Iar Sfantul, ascultandu-i pe dansii, ca niste sageti a slobozit asupra serpilor rugaciunile sale cele cu sarguinta catre Dumnezeu si, indata, adunandu-se toti serpii din insula aceea, s-au aruncat in adancul marii. De atunci nu mai erau serpi in insula aceea.

Cuviosul s-a dus de acolo in alt loc linistit si mergea impreuna cu dansul si Daniil, egumenul manastirii, care era in insula Fas. Acesta avea un frate calugar, anume Eftimie, al carui sfarsit ce avea sa fie degraba, Sfantul mai inainte i l-a spus, zicand: "Frate Eftimie, grabeste-te, ca degraba vei calatori catre calatoria cea de sus!" Acestea zicandu-le lui Eftimie, a intrat intr-o pestera mica vrand sa se odihneasca si a aflat acolo un diavol vietuind, care era mai cumplit decat cel dintai.

Deci, Ioanichie cu Daniil s-au salasluit intr-acea pestera. Iar diavolul, nerabdand venirea lor, li s-a aratat negru cu chipul si infricosator, iutindu-se si navalind asupra lor, ca sa-i izgoneasca din pestera. Insa ei, nadajduind spre Domnul, petreceau fara temere. Dar ucigasul de oameni, napadind asupra lor, i-a legat picioarele lui Daniil, iar pe Ioanichie l-a ranit in coasta cu o durere asa de grea, incat a ramas fara glas sapte zile. Apoi, singur vicleanul, a fugit din pestera, neputand sa petreaca la un loc cu placutii lui Dumnezeu.

Dupa aceasta, Cuviosul Ioanichie iarasi s-a intors in muntele Trihalicului vestind moartea unui monah, Isichie, care petrecea cu nebagare de seama si a izgonit omizile de prin gradini cu rugaciunea si cu semnul Sfintei Cruci.

Odata, a venit pentru rugaciune o stareta impreuna cu fiica sa; si aceea era egumena a manastirii Cluviului. Iar el, luand toiagul ce era in mana maicii, l-a dat in mana fiicei sale si, tulburandu-se maica, a zis: "Parinte, mie mi se cuvine toiagul ca sa-mi sprijine trupul meu neputincios de batranete". Dar el, neraspunzand nimic, a aratat cu lucrul ceea ce era sa fie; caci dupa putina vreme stareta aceea a murit si a fost aleasa fiica sa egumena, in locul ei. Dupa aceasta, iarasi s-a dus fericitul impreuna cu ucenicul sau Eustatie in alt munte, mai prapastios si mai anevoie de suit, care se numea al Corbului, unde a petrecut catava vreme. S-a suit apoi in muntii manastirii Antidiului si acolo, zidindu-si o chilie stramta, vietuia dupa voia lui Dumnezeu.

El a facut multe minuni: pe bolnavi a tamaduit, limbile celor gangavi le-a indreptat, pe cei iuti si maniosi i-a schimbat in blandete, pe eretici i-a intors din ratacire si a prevazut multora mai inainte sfarsitul, caci era plin de darul Sfantului Duh, care vietuia intr-insul.

Acest cuvios astfel isi petrecea viata, incat nu toti oamenii puteau sa-l vada. Ca multi, dorind sa-l vada, au venit la dansul in chilie insa nu l-au vazut. Iar aceia ducandu-se, smeritul parinte graia catre ucenicul sau: "Frate Eustatie, cu rugaciunile tale am fost nevazut de cei care au venit".

Odinioara, zidindu-se in muntele acela biserica Sfantului Ioan Botezatorul, a carui forma de zidire a fost data de Cuviosul Ioanichie, au venit niste frati de departe, vrand sa vada fata cea cu sfanta cuviinta a cinstitului si de Dumnezeu placutul barbat. Acestia, venind, sedeau langa biserica ce se zidea, asteptand acolo venirea cuviosului parinte, pe care doreau sa-l vada. Si a venit Cuviosul Ioanichie vrand sa vada de se zideste biserica dupa forma cea data de dansul. El a stat inaintea fratilor care venisera la dansul, luand seama la zidire, dar aceia nu puteau sa-l vada.

Dupa ce a stat destula vreme in mijlocul lor, s-a dus la chilia sa, nearatandu-se pe sine celor care venisera si asteptau cu osardie sosirea lui. Iar unul din calugarii cei ce vietuiau aproape de el, cu numele Ioan, intelegand lucrul ce se facuse, a zis catre dansul: "Parinte, nu se cadea ca fratii care s-au ostenit pentru tine atata cale, sa se intoarca mahniti, fara sa te vada. Cu adevarat jalnic lucru este acesta si atinge inima". Iar Sfantul, laudand osteneala si osardia fratilor acelora, a inceput a se ruga pentru dansii. Apoi, dupa rugaciune, intorcandu-se catre Ioan, a zis: "Frate, noi nu avem voia noastra, ci cele ce Dumnezeu voieste pentru noi, acestea le si face; daca Dumnezeu ar fi binevoit sa ma vada fratii care venisera, apoi chiar de m-as fi ascuns de dansii, ei tot m-ar fi vazut; dar eu, multa vreme am stat inaintea ochilor lor neascuns, insa ei nu m-au vazut, caci asa a voit Dumnezeu".

Altadata, venind niste frati la cuviosul si sezand inaintea chiliei lui, vorbind intre ei, iata ca li s-a aratat o ursoaica mare si infricosatoare iesind din lunca ce era acolo aproape si venea spre dansii. Ei, vazand-o, s-au temut foarte tare. Dar Sfantul a zis catre ei: "Domnul nostru a dat robilor Sai putere sa calce peste leu si peste balaur, care sunt cele mai infricosatoare, iar voi va temeti de o ursoaica?" Deci a poruncit sa-i arunce o bucata de piine; iar ea, luand piinea, s-a dus in pustie. Si atat era de duhovnicesc acest cuvios parinte si ochii sai sufletesti ii erau atat de luminati, incat duhurile cele ceresti si sufletele dreptilor putea sa le vada. Odata, stand el la rugaciune, a vazut sufletul Parintelui Petru purtat de ingeri cu slava la cer, stralucind imprejur cu negraita lumina; si a spus aceasta ucenicilor sai, pentru folosul lor.

In acea vreme imparatea peste greci Teofil, luptatorul contra sfintelor icoane. Acela a trimis doi barbati cinstiti la Cuviosul Ioanichie, ca sa-l intrebe daca se cade a cinsti chipul lui Hristos. Ajungand trimisii, Sfantul si-a deschis gura sa, cea de Dumnezeu insuflata si cand a inceput a grai din intelepciunea cea data lui de sus. Barbatii aceia s-au rusinat, neputand a se impotrivi, nici a raspunde vreun cuvant impotriva cuvintelor lui. Graia printr-insul Dumnezeu, Care a zis ucenicilor Sai in Evanghelie: Nu va ingrijiti mai inainte ce veti grai, ca Eu va voi da voua gura si intelepciune.

Apoi, aratand clar cum se cade a da cinstea cuvenita sfintelor icoane, i-a povatuit pe ei la buna credinta si trimisii, lepadandu-se de eresul luptei contra icoanelor, s-au inchinat chipului lui Hristos.

Odata Eustatie, egumenul manastirii Avgarovului, a intrebat pe Cuviosul Ioanichie: "Parinte, pana cand vor fi sfintele icoane calcate si cand se vor da inapoi Bisericii de catre prigonitorii care rapesc turma lui Hristos ca fiarele cele salbatice?" El a raspuns: "Asteapta putin, frate, si vei vedea puterea lui Dumnezeu, caci va lua ocarmuirea Bisericii un oarecare Metodie. Acela o va indrepta cu dumnezeiescul Duh, va starpi eresurile si va intari Biserica cu dogme sfinte, va aduce liniste si unire; iar pe cei ce se impotrivesc, ii va smeri dreapta Celui Preainalt".

Aceasta proorocie a Cuviosului Ioanichie degraba s-a implinit caci, trecand putina vreme, a murit Teofil, imparatul luptator contra sfintelor icoane. Dupa dansul, a venit fiul sau Mihail, cu maica sa, Teodora, iar Metodie a fost ales patriarh. Acesta a adus sfintele icoane in biserici, a intarit dreapta credinta si toata tulburarea a schimbat-o in liniste. Insa dupa putina vreme, iarasi a ridicat diavolul pe cei necredinciosi, care tulburau si clatinau Biserica lui Hristos. Iar fericitul Metodie ostindu-se cu sabia cea duhovniceasca a cuvantului lui Dumnezeu impotriva lor, avea ajutor pe Cuviosul Ioanichie. Caci acesta, uneori prin cuvant, alteori prin scrisorile sale, apara buna credinta si pe cei departati de Biserica ii intorcea.

De multe ori patriarhul Metodie, slabind in discutia cu ereticii, cuviosul il intarea si-l sprijinea prin scrisorile sale. Odata, citindu-se scrisorile lui Ioanichie la sinod, ereticii au inceput a batjocori si a huli pe fericitul. Intelegand aceasta cuviosul, cu duhul lui Dumnezeu, a stat degraba in mijlocul sinodului si a inceput a grai in auzul tuturor, astfel de cuvinte pentru Dumnezeu si pentru cele dumnezeiesti, incat toti se mirau de intelepciunea si cuvintele lui. Si n-au fost in desert cuvintele lui, caci precum a facut odata Petru, propovaduind adunarii din Ierusalim, asa si in aceasta adunare facand Ioanichie prin cantare de Dumnezeu, incat cei ce auzeau se mangaiau cu inima, si cu dragoste primeau cuvantul lui si se intorceau la buna credinta. Astfel de sarguinta avea cuviosul pentru pacea Bisericii si pentru mantuirea sufletelor. Apoi degraba, cu sarguinta si cu rugaciunile lui, s-a starpit eresul si s-a adus pacea Bisericii; iar diavolul care o tulbura a fugit cu rusine, caci temandu-se de Ioanichie si de rugaciunile lui, se topea ca ceara de fata focului.

Odata se facea in manastirea cuviosului innoirea bisericii pe care el o zidise si, adunandu-se soborul fratilor, si Sfantul nefiind cu dansii, s-a aratat deodata o ceata de diavoli iesind dintr-un deal si toti se temeau foarte, fiind nedumeriti. Dar Sfantul Ioanichie, desi nu era acolo cu dansii, a vazut mai inainte cu duhul ceea ce se intamplase. Facand indata rugaciune si ridicandu-si mainile, a slobozit cuvintele rugaciunii sale catre Dumnezeu si, ca niste sageti asupra taberei celei diavolesti, de departe lovindu-i, i-a pus pe fuga. Fratii, vazandu-i pe draci fugind, ca izgoniti de moarte, au lepadat frica si au savarsit cu bucurie praznicul innoirii bisericii.

In acea vreme se luptau ismailitenii (arabii) cu grecii si, biruind ismailitenii, pe multi au robit, tinandu-i in legaturi. Un boier oarecare din cei slaviti, avand un tanar, rudenie de-a sa, in robie la pagani, a rugat pe Cuviosul Ioanichie sa-l scoata din robie, precum a izbavit odata pe grecii robiti de bulgari. Cuviosul, fiind milos, s-a dus in pamantul ismailitenesc si, ajungand in temnita, a eliberat nu numai pe tanarul acela, ci si pe toti cei care erau legati impreuna cu dansul, nestiind nimic straja despre aceasta; caci usile singure de la sine se deschideau sfantului si legaturile se dezlegau. Iar cand erau pe cale, mergand pe pamantul grecesc, au navalit asupra lor o multime de caini cumpliti, iar Sfantul i-a lovit pe ei cu orbirea si au trecut printre ei fara vatamare.

In acel munte in care pustnicea cuviosul se afla, nu departe, un calugar cu numele Epifanie, vestit in credinta. Pe acela l-a ridicat diavolul spre zavistie si s-a sculat cu vrajba asupra fericitului Ioanichie, pizmuindu-l pentru slava cea buna cu care il preamarea Dumnezeu, Care a zis: Pe cei ce Ma preamaresc, ii voi preamari. Deci, din zavistie, Epifanie a cugetat sa piarda pe Cuviosul Ioanichie cel nevinovat si curat cu inima. Astfel a dat foc muntelui, ca prin foc sa-l piarda pe Ioanichie impreuna cu chilia sa, caci muntele acela era foarte stufos si ardea precum cuptorul. Dar Dumnezeu, Cel ce a izbavit de foc pe tineri in Babilon, Acela l-a pazit nears si pe placutul Sau, pe fericitul Ioanichie.

Vazand fericitul rautatea vrajmasului sau, nu s-a maniat asupra lui, nici s-a scarbit; ci, vrand cu bunatate sa biruiasca rautatea, si cu blandetea sa risipeasca vrajba s-a dus cu smerenie la Epifanie, intrebandu-l de pricina maniei si cerandu-i iertare. Iar acela, din manie, a lovit pe Sfantul in pantece cu toiagul, care avea in varf un fier ascutit, vrand sa-l strapunga. Dar Domnul, Cel ce nu lasa toiagul pacatosilor peste soarta dreptilor, a pazit pe Sfantul Ioanichie nevatamat de acea lovire. Aceasta a fost ispita fericitului, pe care i-au proorocit-o cei doi pustnici mai sus pomeniti, care ii spusesera lui: "La sfarsitul vietii tale va veni asupra ta o ispita din zavistie, dar durerea se va intoarce asupra capului vrajmasului, iar tu nici un rau nu vei patimi".

Ajungand la adanci batraneti, Cuviosul Ioanichie si, slabindu-i-se trupul de multe nevointe si osteneli, s-a dus in manastirea Antidiului si acolo, facand o chiliuta mica, s-a inchis intr-insa. Daca se intampla cateodata sa iasa din chilie si sa umble prin mijlocul drumului, se facea nevazut de catre cei ce voiau sa-l vada.

In al cincilea an al imparatiei lui Mihail, cel dintre sfinti Parintele Metodie patriarhul, vazand mai inainte apropiata mergere a lui Ioanichie catre Domnul, a venit la dansul cu clerul sau, cerand rugaciunea si binecuvantarea cea de pe urma. Iar Cuviosul Ioanichie, vorbind destul cu Sfantul Metodie si invatand dreapta marire a credintei pe cei ce venisera cu dansul, a proorocit lui Metodie ca si acesta, dupa moartea lui, fara de zabava va trece din viata aceasta vremelnica la cea vesnica. Dupa aceea facand rugaciune si sarutandu-se unul cu altul cu sarutarea cea de pe urma, s-au despartit; patriarhul s-a intors la ale sale, iar cuviosul parinte a ramas in chilia sa, rugandu-se si pregatindu-se pentru sfarsitul sau.

A treia zi dupa plecarea patriarhului, Cuviosul si de Dumnezeu purtatorul, Parintele nostru Ioanichie a trecut catre Domnul, in ziua a patra a lunii noiembrie, avand nouazeci si patru de ani de la nastere. Iar in a opta luna dupa mutarea lui, sfintitul patriarh Metodie s-a mutat catre Domnul, in a paisprezecea zi a lunii iunie; si s-a implinit proorocia Cuviosului Ioanichie, care a spus patriarhului ca fara de zabava si el va trece dupa dansul din viata aceasta vremelnica la cea vesnica.

Pe cand murea Cuviosul Parintele nostru Ioanichie, parintii cei ce vietuiau in muntele Olimpului au vazut un stalp de foc inaltandu-se spre cer, caruia ii mergeau inainte ingerii, deschizandu-i usile raiului si ridicandu-l spre fericirea cea de acolo. Din aceasta s-a cunoscut cum ca Cuviosul Ioanichie, savarsindu-si alergarea nevointei sale, trecea la odihna cereasca. Dar nu numai in viata, ci si dupa mutarea sa, cuviosul a facut multe minuni. Caci multi neputinciosi, atingandu-se de sfintele lui moaste, au dobandit sanatate; multi s-au izbavit de duhurile cele viclene, slabanogii de pe paturi s-au sculat si cei ce erau tinuti de orice fel de neputinta, daca s-ar fi atins numai de racla lui, indata se faceau sanatosi.

Asa a preamarit Dumnezeu pe placutul sau cu multe minuni si in viata si dupa moarte, cu ale carui sfinte rugaciuni Domnul sa ne arate si noua mila Sa si sa ne tamaduiasca de bolile noastre cele sufletesti si trupesti, pentru slava sfantului Sau nume. Amin.

Sfintii Mucenici Nicandru, Episcopul Mirelor, si Ermeu preotul

Acesti sfinti au fost luminati cu credinta si pusi la lucrarea cea sfintita de catre Sfantul Apostol Tit. Deci, intorcand pe multi elini de la ratacire si aducandu-i la Hristos, au fost prinsi de pagani si adusi inaintea lui Livanie comitul, spre intrebare, silindu-i sa se lepede de Hristos. Iar daca a vazut ca nu poate, a poruncit sa-i lege de niste cai iuti si, fugarind caii, sa-i tarasca pe robii lui Hristos.

Deci, fiind tariti indelunga vreme, s-a inrosit pamantul cu sangele lor, caci li se ranisera trupurile, lovindu-se pe pamant de pietre si de lemne; si erau gata sa moara, daca Domnul nu i-ar fi intarit pe ei in niste chinuri ca acestea.

Dupa aceasta, fiind abia vii, i-au aruncat in temnita si-i chinuiau acolo cu foamea si cu setea. Iar Domnul ii hranea cu piine cereasca si le tamaduia ranile. Apoi, dupa catava vreme, iarasi au fost scosi la intrebare si, nesupunandu-se poruncii chinuitorului, au fost spanzurati pe lemn, strujiti cu unghii de fier si arsi cu faclii.

Dupa aceea fiind aruncati intr-un cuptor cu foc, au ramas nevatamati, caci ingerul Domnului, venind la dansii, a racorit cuptorul si pe dansii i-a pazit de foc.

Auzind aceasta, ighemonul a poruncit sa li se infiga cuie de fier in cap, in inima si in pantece; si facandu-li-se aceasta, le-a sapat o groapa. Si, inca rasufland, i-au tarit acolo, apoi i-au acoperit cu tarana. Deci cu aspra si silnica moarte savarsindu-se, acum vietuiesc in dulce si veselitoare viata impreuna cu Domnul, a Carui slava este in veci. Amin.