Sfintii Mucenici Areta, Valentin si Sevastiana

Cand in pamantul grecesc domnea Iustin, iar in Etiopia domnea Elezvoi, imparatii cei dreptcredinciosi si buni, in acea vreme in Arabia, care demult se numea Sava, iar acum se numeste pamantul omeritilor, s-a ridicat un imparat faradelege, anume Dunaan, evreu necredincios, hulitor al numelui lui Iisus Hristos si mare vrajmas al credinciosilor, care avea pe toti sfetnicii, slujitorii si ostasii sai, ori evrei, ori pagani, care se inchinau soarelui, lunii si idolilor. Aceasta se sarguia sa izgo-neasca pe toti crestinii din imparatia lui si sa piarda din pamantul omeritilor pomenirea preamarelui nume al lui Iisus Hristos. El prigonea mult Biserica lui Dumnezeu, chinuind si ucigand pe credinciosii care nu se supuneau poruncii lui si nu voiau sa tina legea lui.

 

Auzind despre aceasta Elezvoi, imparatul Etiopiei, precum ca Dunaan a poruncit in tara sa prigoana asupra crestinilor, s-a maniat foarte tare si, adunandu-si ostasii, a pornit asupra acestuia cu razboi. Dupa multe lupte, l-a biruit si, facandu-l tributar, s-a intors in pamantul sau. Iar Dunaan, dupa putina vreme, iarasi s-a sculat asupra lui Elezvoi, nesocotind asezamantul ce se facuse si, adunandu-si toata puterea sa, a pierdut pe toti ostasii lui Elezvoi, care erau lasati ca sa pazeasca cetatile si mai mult s-a inarmat asupra crestinilor. A poruncit pretutindeni ca crestinii ori sa primeasca credinta evreiasca, ori sa fie ucisi fara mila.

In imparatia lui nu era nimeni care sa indrazneasca a marturisi pe Hristos, decat numai intr-o cetate care se numea Negran, numai acolo se slavea numele lui Iisus Hristos. Acea cetate mare si cu mult popor era sub stapanirea lui Dunaan. Acolo a stralucit sfanta credinta din vremea cand Constantie, fiul marelui Constantin, trimitea solii sai la locuitorii din Sava, care acum se numesc, dupa cum s-a zis mai sus, omeriti, tragandu-si semintia lor din Hettura, femeia lui Avraam. Ajungand acolo barbatii cei de Dumnezeu inteleptiti si imbunatatiti, trimisi de la imparatul Constantie, care au impacat pe imparatul acelei tari cu daruri, acei soli au invatat pe oameni credinta in Iisus Hristos si au zidit biserici. De atunci inflorea dreapta credinta in Negran si sporea invatatura crestineasca, se imulteau cetele monahicesti, se zideau manastiri si intru toate randuielile se pazea curatia. In sfarsit, sporeau credinciosii intru multe bunatati. Apoi aceia nu lasau pe nici unii de alta credinta sa locuiasca intre dansii, nici elini, nici evrei, afara numai de ei singuri care se aflau acolo ca fiii unei maici, ai sobornicestii si apostolestii biserici, vietuind cu dreapta credinta si cu cinste.

Zavistuind diavolul dreapta credinta a numitilor locuitori, a inarmat asupra lor pe Dunaan evreul, care, auzind ca crestinii din cetatea Negran nu se supun poruncii lui si nu voiesc sa tina cu dansul, a pornit asupra lor cu toata puterea sa, planuind doua lucruri: sa-i piarda pe crestinii din stapanirea sa si sa mahneasca prin pierderea crestinilor pe Elezvoi, imparatul Etiopiei. Drept aceea, ajungand la cetate, a inconjurat-o cu multime de ostasi si a sapat cetatea imprejur, crezand ca o va cuceri degraba si pe cei ce vietuiau intr-insa sa-i ucida fara crutare. El zicea catre cetateni: "De voiti sa cistigati de la mine mila si sa ramaneti vii, aruncati jos semnele cele blestemate - asa numea ticalosul sfintele cruci - pe care le-ati inaltat pe varfurile bisericilor celor inalte si va lepadati de Cel rastignit pe lemn".

Purtatorii de arme imparatesti umblau imprejurului cetatii, strigand: "Supuneti-va imparatului, ca sa ramaneti vii si sa luati daruri de la dansul, iar daca nu vreti, de foc si de sabie veti pieri". Insusi Dunaan, deschizandu-si gura, clevetea pe Hristos si pe crestini cu limba hulitoare de Dumnezeu, zicand: "Cati necurati crestini am pierdut, cati preoti si monahi am ucis cu sabia, cati am ars cu foc si pe nici unul n-a izbavit Hristos din mainile mele, pentru ca nici Hristos n-a putut sa Se izbaveasca din mainile celor ce L-au rastignit si acum am venit la voi, ca, ori sa va lepadati de Hristos, sau desavarsit sa va pierd". Iar cetatenii ii raspundeau: "Indraznesti mult, o, imparate, cu limba ta, asupra Atotputernicului Dumnezeu. Te asemene cu Rampsak, voievodul lui Senaherim, care a grait cu mandrie catre Iezechiel: "Sa nu te inalte pe tine Domnul Dumnezeul tau spre Care nadajduiesti". Dar n-a fost fara pedeapsa acea hula, ca intr-un ceas cate mii de ostasi a pierdut, bine stii. Deci, fereste-te sa nu se intample tot asa si tie, care hulesti pe Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu cel Atotputernic si infricosat, Acela care ia sufletele boierilor si pe tine poate sa te sfarame si sa-ti prefaca in tarana mandria ta cea multa si de Dumnezeu hulitoare. Te lauzi ca, ori sa ne intorci pe noi de la Hristos, ori sa ne pierzi cu totul. Cu adevarat, mai degraba vei putea sa ne pierzi, decat sa ne intorci de la Hristos, Mantuitorul nostru, pentru Care noi toti suntem gata sa murim".

Imparatul, nesuferind sa auda asemenea cuvinte, cu mai mare furie s-a maniat si a navalit cu toate puterile asupra cetatii. Socotea ca de nu va lua cetatea cu razboi, apoi are s-o chinuiasca cu foame, tinand-o inconjurata multa vreme. Apoi, afland imprejurul cetatii foarte multi crestini prin sate si prin pustii si, prinzandu-i, i-a pierdut in multe feluri, iar pe altii i-a dus in robie, silindu-i ca sa ia cetatea. Insa crestinii, aparandu-se cu tarie dinlauntru, ii biruiau pe pagani.

Silindu-se imparatul cu puterile sale, in tot chipul, n-a reusit sa ia cetatea, nici sa-i omoare cu foametea, caci ei aveau hrana indestulata pentru multi ani. Nelegiuitul, nadajduindu-se in asteptarea sa, s-a gandit sa-i insele pe crestini cu un mestesug subtire si a trimis pe cineva in cetate, zicand cetatenilor cu juramant: "Nu voi face strambatate voua, nici va voi intoarce pe voi de la credinta voastra, dar cer de la voi numai obisnuita danie cu care ii sunteti datori imparatului vostru. De aceea, sa-mi deschideti cetatea ca sa intru s-o vad si apoi sa iau dania obisnuita de la voi. Ma jur pe Dumnezeu si pe Lege ca nu va voi face voua nici un rau cat de mic, ci va voi lasa in pace ca sa vietuiti in credinta voastra". Iar cetatenii i-au raspuns: "Noi, crestinii, am invatat din Sfintele Scripturi ca sa ne supunem imparatului si sa ne plecam stapanitorilor, deci de vei face asa precum ne fagaduiesti noua cu juramant, ca nu ne vei face nedreptate, nici nu ne vei intoarce de la Domnul nostru Iisus Hristos, iti vom deschide cetatea si vei intra ca un imparat si iti vei lua de la noi obisnuita dajdie, iar de ne vei face vreun rau, Dumnezeu, Cel ce aude juramintele tale, sa-ti rasplateasca tie degraba. Iar noi nu ne vom indeparta de la Hristos, Mantuitorul nostru, chiar de ne-am lipsi, nu numai de averi, ci si de viata". Imparatul iarasi s-a jurat ca nu le va face nici o suparare. Ei, crezand pe vulpea aceea, i-au deschis cetatea si s-au inchinat paganului cu daruri.

Imparatul, intrand cu toata puterea sa in cetate, ca lupul in turma, imbracat in piele de oaie, a inconjurat zidurile si portile cetatii si pe ostasii sai i-a pus de paza. Apoi, vazand podoaba cetatii, multimea poporului si pe crestinii cei cinstiti, i-a laudat, caci inca isi tainuia planul cel viclean pana la o vreme. Odihnindu-se putin in cetate, a iesit iar la trupele sale si, vrand sa inceapa acea fara de Dumnezeu prigoana pe care o gandise, a poruncit sa vina la dansul toti barbatii cei cinstiti si capeteniile cetatii. Deci, au venit la dansul, dupa porunca, toti cei ce erau in cetate, cinstitii batrani, capeteniile si cei slaviti si bogati. Intre dansii era si fericitul Areta, care era mai mare cu batranetile si cu priceperea, cu dregatoria si cu cinstea, avand nouazeci si cinci de ani si care era boier si voievod, caruia toata randuiala cetatii ii era incredintata. Cu al lui intelept sfat si cu cirmuirea sa cea priceputa, cetatenii s-au impotrivit vrajmasilor, cu vitejie multa, vreme indelungata.

Mergand cetatenii cu Areta la nelegiuitul imparat, i-au adus lui cuvenita inchinaciune si i-au multumit ca a facut cu dansii precum s-a jurat si n-a adus nici o primejdie asupra lor. Aceasta zicea Areta, nestiind viclesugul imparatului. Acesta insa, nemaiputand mult sa-si ascunda otrava vicleniei sale dinauntru, a dat-o pe fata, adica a savarsit rautatea pe care o tainuia. Juramantul pe care l-a dat cetatenilor il socotea ca pe o jucarie copilareasca si a poruncit ca, legandu-i pe toti impreuna cu Sfantul Areta, sa fie paziti pe de straji, apoi a trimis la casele lor ca sa le fie jefuite averile. Apoi a intrebat unde este Pavel, episcopul lor, si, afland ca au trecut doi ani de cand a murit, a poruncit ca sa-l dezgroape. Scotandu-i trupul, l-a ars cu foc si cenusa a aruncat-o in vazduh. Apoi, aprinzand un foc foarte mare, a adunat multimea preotilor si a clericilor, a monahilor si a fecioarelor celor afierosite lui Dumnezeu si i-a aruncat in foc, fiind in numar de patru sute douazeci si sapte de fiinte. Astfel i-a ars pe ei, zicand: "Acestia sunt pricina pierderii acelora pe care i-au sfatuit sa cinsteasca pe Cel rastignit ca pe un Dumnezeu". Dupa aceea a poruncit propovaduitorilor lor ca, umbland prin cetate, sa spuna la toti sa se lepede de Hristos si sa vina la legea evreiasca, precum era imparatul.

Chemand inaintea sa pe capeteniile acelea, adica pe crestinii pe care ii tinea in legaturi, a inceput a grai catre dansii, dar mai ales catre Areta: "Ce nebuni sunteti voi, pentru credinta voastra in Cel rastignit si credeti in El ca intr-un Dumnezeu! Oare doara poate sa fie batut Dumnezeu, neavand trup? Sau poate sa moara cel fara de moarte? Oare nu sunt si intre voi din cei ce urmeaza lui Nestorie, care cinstesc pe Hristos, nu ca pe un Dumnezeu, ci ca pe un prooroc? Eu nu va silesc ca sa va inchinati soarelui si lunii sau altei fapturi oarecare, nici nu va silesc sa jerfiti zeilor pagani, ci insusi lui Dumnezeu si Facatorului a toata faptura". La aceste cuvinte Sfantul Areta, impreuna cu insotitorii sai, a raspuns: "Noi stim ca dumnezeirea nimic nu putea suferi, ci numai omenirea cea luata din Preacurata Fecioara, precum marturisesc proorocii, despre care stii si tu. Omenirea a rabdat numai pentru noi, iar dumnezeirea a aratat-o Hristos Domnul prin minunile Sale cele negraite. Ce trebuinta avem noi de multa vorba? Noi il marturisim pe El ca este Fiul lui Dumnezeu si graim in numele intregului popor al cetatii, ca nu exista chin pe care n-am fi gata sa-l suportam pentru Iisus Hristos, Dumnezeul nostru. Iar despre credinta lui Nestorie, cel blestemat de Sfintii Parinti, adunati la al treilea sinod din Efes, ce avem noi? Caci noi nu despartim in Hristos doua persoane, ci credem ca omenirea Lui este unita cu dumnezeirea intr-o singura persoana. Iar pe tine, care graiesti cuvinte hulitoare asupra Domnului nostru, pentru o hula ca aceasta si pentru calcarea juramantului tau, te va ajunge degraba dumnezeiasca pedeapsa". Imparatul, suferind acele cuvinte cu rabdare, pentru ca se rusina de intelepciunea lui Areta, si de cinstea celorlalti crestini, a inceput cu cuvintele blande a le imbuna inimile, prin fagaduinta darurilor si a cinstei, vrand sa schimbe credinta lor si ravna cea pentru Hristos, in faradelege. Dar ei, ridicandu-si ochii ca dintr-o inima si parca ar fi fost o singura gura, au strigat, zicand: "Nu ne lepadam de Tine, unule Cuvinte al lui Dumnezeu, Iisuse Hristoase, Care Te-ai nascut din Preasfanta Fecioara, nici batjocorim cinstita Crucea Ta".

Imparatul, vazand pe sfinti neclintiti in credinta, a amanat chinuirea lor pentru alta vreme si a poruncit sa fie tinuti in legaturi, iar el s-a pornit spre popor, ucigand pe multi fara crutare. Si a poruncit ca sa fie adusi femeile si copiii sfintilor mucenici si impreuna cu cinstitele femei au venit multime mare de alte femei vaduve, fecioare si monahi. Pe acestea a cautat mai intai sa le insele cu momeli, apoi le-a ingrozit cu chinuri, ca sa se lepede de Hristos. Iar ele nu numai ca nu voiau, dar si defaimau cu ocari pe imparat si mai ales fecioarele monahii strigau, ocarandu-l pe el, pentru necredinta. Iar el, nesuferind acele ocari, a poruncit ostasilor sa le taie pe toate. Iar ele alergau la moarte cu veselie. A fost intre dansele o minunata intrecere, caci monahiile fecioare mergand inainte sub sabie, graiau catre femei: "Stiti ca noi in biserica lui Hristos avem cinstea de a fi inainte; aduceti-va aminte ca noi, pretutindeni, avem locul cel de frunte, intram mai intai in Biserica Domnului, ne apropiem mai inainte la Preacinstitele Taine si sedem la cel dintai loc. Deci, se cade ca si aici sa primim mai intai cinstea muceniceasca, mai intai sa murim si sa mergem mai inainte de voi si mai inainte de barbatii vostri, la Mirele nostru, Iisus Hristos". Apoi si femeile apucau una decat alta mai inainte, plecandu-si sub sabie grumazul. La fel si copiii cei mici se inghesuiau intre mame, grabindu-se la moarte si fiecare striga: "Taiati-ma pe mine, taiati-ma pe mine". O astfel de osardie aveau ca sa moara pentru Hristos, incat necuratul evreu Dunaan si toti boierii lui se mirau foarte tare. Iar nelegiuitul zicea: "O, cum a putut insela pe oameni Galileanul, incat socotesc moartea intru nimic si pentru El isi pierd sufletele si trupurile?".

Era in cetatea Negran o vaduva, pe nume Singlitichia, de neam bun si cinstit, frumoasa la fata, dar la suflet si mai frumoasa, bogata cu averea, dar mai bogata cu faptele bune si care a ramas vaduva inca de tanara. Aceasta avea doua fiice. Vaduva, sezand in casa sa in post si in rugaciuni, nevrand sa se insoteasca cu alt barbat si facandu-se mireasa lui Hristos, Il slujea ziua si noaptea, cu toate ca era tanara de ani, insa cu intelepciunea era batrana si mai mult decat cei batrani a priceput poruncile Domnului. Despre aceasta auzind necuratul evreu Dunaan, a poruncit sa o aduca cu cinste le el, impreuna cu amandoua fiicele. Dupa ce au adus-o, a cautat spre dansa cu fata vesela si i-a zis cu glas bland: "Am auzit de tine, cinstita femeie, ca esti de neam bun, inteleapta si priceputa, pentru care lucru marturiseste fata si privirea ta, precum ca adevarate sunt cele spuse despre tine, deci ca nu doresti a urma femeilor celor nebune, pe care eu le-am pierdut pentru nebunia lor si sa nu mai socotesti ca Dumnezeu, pe Cel ce S-a rastignit pe cruce, pentru ca a fost mancator si bautor de vin, prietenul vamesilor, petrecator si potrivnic Legii stramosesti. Deci, sa faci cele cuvenite bunului tau neam leapada-te de Nazarineanul si sa crezi ca noi, ca sa fi cu imparateasa in palatele ei, cinstita de toti. Astfel vei petrece mai bine, scapand de greutatile ce se intampla in vaduvie. Pentru ca a ajuns pana la noi vestea despre tine si chiar se vede ca tu ai mari bogatii, multe slugi si slujnice si esti cinstita de toti, fiind tanara si frumoasa. Cu toate aceste fericiri nu ai voit sa te mariti cu alt barbat si se mai spune despre tine ca esti imbunatatita si cu multa pricepere. Deci si acum sa cugeti bine si sa fii desavarsita in pricepere. Asculta-mi sfatul cel sanatos si nu da in mainile chinuitorilor frumusetea si tineretea ta, precum si fecioria fiicelor tale, caci vei suferi mai multa rusine si necinste decat chinuri, ci, incetand a slavi pe Cel rastignit si supunandu-te legilor noastre, sa gandesti cele ce sunt folositoare tie si fiicelor tale".

Iar fericita si cinstita femeie cu multa intelepciune a raspuns imparatului, zicand: "Se cade tie, imparate, sa cinstesti pe Acela ce ti-a dat stapanirea si acea porfira si diadema; si mai ales ti-a dat viata ca un Fiu al lui Dumnezeu si Dumnezeu adevarat, dar tu te-ai aratat nemultumitor pentru o astfel de binefacere si cu limba indrazneata graiesti de rau pe Facatorul tau de bine. Oare nu te temi ca un traznet de sus are sa te loveasca? Tu voiesti a ma slavi cu mare cinste, eu insa cinstea voastra ca o necinste o socotesc si nu voiesc sa ma laude lumea aceea care huleste pe Dumnezeul meu, nici nu voi fi nebuna sa locuiesc cu vrajmasii lui Dumnezeu in lacasurile pacatosilor". Acestea auzindu-le imparatul, s-a umplut de manie si, cautand la boierii sai, a zis: "Vedeti cum fara de rusine ne vorbeste aceasta necurata femeie?" Apoi a poruncit sa ia acoperamantul de pe capul ei si de pe capetele fiicelor ei si asa, cu capul descoperit si cu parul despletit, sa fie purtate prin cetate, cu batjocura si cu necinste. Astfel fiind purtata cu necinste pe ulitele cetatii, a vazut cum multimea femeilor plangea pentru dansa, de o necinste si rusine ca aceea. Iar ea a zis catre dansele: "Stiu, prietenelor, ca va este jale pentru mine, vazandu-ma cu fiicele mele in aceasta stare, dar sa nu va intristati, cand eu ma bucur, nici sa plangeti cand eu ma veselesc, caci ziua aceasta imi este mie mai de bucurie decat ziua nuntii, caci pentru Mirele meu rabd acestea, Caruia fara de prihana I-am pazit vaduvia mea si Lui I-am logodit pe iubitele mele fiice. Acum ma bucur ca Domnul meu priveste la defaimarea mea, unde este marturisirea mea si stie osardia mea pentru El, pentru ca n-am voit nici cinstea, nici bogatiile, nici chiar viata cea vremelnica, ci numai una este dorinta mea: ca sa aflu pe Hristos si sa merg la El in ceata sfintelor mucenite, ducandu-I cu mine rodul pantecelui meu, adica pe fiicele mele. Deci rogu-ma voua, surorile mele, nu plangeti, ci mai ales va bucurati cu mine, ca merg sa ma fac partasa cerescului Mire Iisus Hristos".

Apoi iarasi a fost adusa inaintea imparatului, care i-a zis: "Leapada-te de Hristos ca sa fii vie". A raspuns sfanta: "De ma voi lepada de Hristos pentru viata cea vremelnica, apoi cine ma va izbavi de vesnica moarte, care este in focul cel nestins". Si cautand spre cer a zis: "Sa nu-mi fie mie, o, imparate fara de moarte, sa ma lepad de Tine, Unule nascut, Fiul lui Dumnezeu, si sa ma supun hulitorului si calcatorului de juramant, care cu inselaciune a luat cetatea noastra si acum prigoneste biserica Ta cea sfanta". Iar imparatul, aprinzandu-se de cumplita manie, a racnit: "O, necurata femeie, indata voi zdrobi capul tau si-ti voi sfisia carnea si te voi arunca spre mancarea ciinilor. Atunci voi vedea de te va izbavi din mainile mele Nazarineanul, spre Care tu nadajduiesti". Niste cuvinte ca acestea ale imparatului nesuferindu-le fiica ei cea mai mare, care avea doisprezece ani, a scuipat in fata imparatului si indata slujitorii cei ce stateau de fata au taiat-o si impreuna cu dansa si pe sora ei cea mai mica au ucis-o cu sabia. Si au cazut amandoua fiicele moarte, inaintea ochilor mamei lor cea vrednica de lauda. Apoi imparatul a poruncit ca sa ia sangele lor si sa-l duca la gura maicii lor ca sa-l bea. Iar ea gustand, a zis: "Te slavesc pe Tine Doamne, Dumnezeul meu, ca m-ai invrednicit a gusta jertfele cele curate ale sarmanelor mele fiice. Tie, Hristoase Dumnezeule, Iti aduc aceasta jertfa a mea, inaintea Ta pun aceste mucenite fecioare care au iesit din pantecele meu, cu care, numarandu-ma si pe mine, du-ma in camara Ta si, precum zice David, "arata pe maica veselindu-se de feciori". Dupa aceea imparatul a poruncit sa-i taie capul. Astfel s-a dus maica cu fiicele sale la veselia cea vesnica. Apoi imparatul zicea cu juramant: "N-am vazut in viata mea asa frumoasa femeie si asa frumoase fecioare ca acestea, care nici frumusetile, nici viata lor nu si-au crutat-o".

A doua zi imparatul a stat la un loc mai inalt si a chemat la dansul pe Areta cu toti tovarasii lui, care erau in numar de trei sute patruzeci. Stand de fata imparatul, a cautat pe Areta, ca spre cel mai batran, si a zis: "Tu, nesocotitule, te-ai sculat asupra stapanirii noastre si toata cetatea ai ridicat-o asupra noastra, invatand pe oameni a se impotrivi noua. Tu ai inselat pe oameni, ca sa asculte cuvintele tale ca pe niste legi, iar de legile si poruncile noastre sa se lepede. Tu ai invatat poporul sa cinsteasca pe Cel rastignit ca pe un Dumnezeu si pe Cel ce nu si-a ajutat Siesi cand era rastignit, pe Acela toti sa-L aiba ajutor. Pentru ce nu ai urmat tatalui tau care, stapanind in Negran, se supunea imparatilor care au fost mai inainte decat noi? Deci, sa fii chinuit, tu si toti cei care te asculta pe tine, precum au fost barbatii si femeile care mai inainte s-au dat mortii si au fost ucisi de noi, si carora Fiul Mariei si al teslarului cu nimic nu a putut sa-i ajute". Iar batranul il asculta, sufland cu greu, cuvintele mandre ale imparatului urat de Dumnezeu. Apoi, suspinand din adancul inimii, a zis: "Nu esti tu, imparate, pricina tuturor lucrurilor ce se fac, ci cetatenii nostri sunt vinovati, ca nu au ascultat sfatul meu. Pentru ca eu le-am dat sfatul sa nu deschida cetatea tie, omului celui viclean si inselator, ci sa se lupte cu tine vitejeste. Iar ei nu au luat aminte la cuvintele mele. Eu voiam sa ies cu putinii mei tovarasi inaintea ta, precum a facut-o odata Ghedeon contra madianitilor. Pentru ca nadajduiam spre Hristosul meu, Cel hulit de tine acum, Care m-ar fi ajutat sa te intrec, sa te biruiesc si sa te calc pe tine, nelegiuitule calcator de juramant, cel ce nu-ti mai aduci aminte de asezamintele cele hotarate, prin care cu juramant te-ai fagaduit sa pazesti cetatea si pe cetateni".

Unul dintre cei care sedeau cu imparatul, a zis catre sfant: "Oare asa va invata pe voi legea lui Moise, ca sa necinstiti pe unsul Domnului? Pentru ca zice: "Pe stapanitorul poporului tau sa nu-l graiesti de rau". Dar si scriptura voastra invata a-l cinsti pe imparat, nu numai pe cel bun si bland, ci si pe cel indaratnic". Iar sfantul a raspuns: "Oare nu ai auzit ceea ce s-a zis lui Ahav, prin Ilie proorocul, cand Ahav a zis catre Ilie: Tu esti cel ce razvratesti pe Iarael? Iar Ilie a raspuns: "Nu razvratesc eu pe Israel ci numai tu si casa tatane-tau". Vezi ca nu numai pe Ahav singur, ci si toata casa lui a mustrat-o si a defaimat-o si cu aceasta n-a stricat legea. De aceea, tot cel ce cu dreapta credinta cinsteste pe Dumnezeu, nu strica legea cand mustra pe imparatul cel necurat pentru a lui paganatate si care nu se teme a huli cu gura sa asupra cerului si asupra Ziditorului. Vad ca voi nu va ingrijiti de indelunga rabdare a lui Dumnezeu, iar pe noi va sarguiti sa ne aduceti sa facem cele ce faceti voi. Iar tu, imparate nedrept, nelegiuit si fara de omenie, oare ai facut cu noi asa precum ai fagaduit? Oare astfel de dreptate se face din partea imparatului? Oare asa au fost imparatii mai inainte de tine? Cu adevarat n-au fost asa, ci buni, blanzi, drepti si milostivi, pazindu-si hotarat cuvantul lor si aratand poporului bunavointa. Iar tu, calcatorule de juramant, nu te poti satura de sangele crestinilor. Deci sa stii ca Dumnezeu Atoatestiutorul degraba iti va lua scaunul imparatesc si-l va da unui om credincios si bun, care va intari si va inalta neamul crestinesc si va zidi Biserica, pe care tu cu foc ai ars-o si ai surpat-o la pamant. Eu sunt fericit ca la adanci batraneti, avand nouazeci si cinci de ani, vazand pe fiii fiilor mei si pe fiicele fiicelor mele, primesc cununa muceniceasca si aduc jertfa lui Dumnezeu o cetate cu atat de mult popor".

Apoi, intorcandu-se spre popor si spre ai sai impreuna patimitori, a inceput a grai asa: "Barbati crestini, prieteni si cunoscuti, ne-am amagit crezand juramantul si inselatoarele cuvinte ale acestui imparat fara de Dumnezeu. Iata, acum vedem nedreptatea lui si auzim cuvintele lui cele hulitoare de Dumnezeu. Mai bine am fi facut daca ne-am fi impotrivit lui cu razboi si am fi stat tari pana la sfarsit, ca ne-ar fi ajutat noua Dumnezeu sa-l biruim. Dar de vreme ce s-a facut asa si ni se spune acum de fata, ca ori sa ne supunem vrajmasului si sa petrecem in rusine viata vremelnica sau, nesupunandu-ne lui, sa cistigam sfarsit fericit; de aceea sa ne sarguim sa mostenim slava cea fara de moarte, prin patimire, pentru ca ce este mai slavit decat mucenicia? Si ce este mai cinstit decat a patimi pentru Hristos? De mult am avut gand si dorire sa rabd munci pentru Hristos si acum, cistigandu-mi dorinta si afland ceea ce am cautat, ma bucur si, iata, sunt gata sa mor indata. Voi, o, fratilor sa nu fiti fricosi si mici la suflet si sa iubiti viata vremelnica, ca pentru viata cea vremelnica sa va lipsiti de viata cea vesnica si sa poata judecatorul a se lauda, daca pe vreunul din noi, infricosandu-l prin ingrozirea sa, l-ar departa de sfanta credinta. Atunci el s-ar inalta prin mandria sa si astfel, biruind pe toti, mai mari hule va aduce asupra Fiului lui Dumnezeu. Dar de se va afla cineva dintre noi care sa se teama de moarte si sa gandeasca a se lepada de Hristos si de viata cea vesnica, acela indata sa iasa din mijlocul nostru si sa se desparta de noi, care suntem un suflet si un gand, si sa nu mai poarte in zadar numele de crestin. Cel ce se va lepada de Tine, Hristoase, Cuvinte al lui Dumnezeu, pentru vremelnica viata, sa nu aiba parte de ea. Daca cineva din neamul meu si dintre vecinii mei, cuprinzandu-se de pofta vremelnicilor bunatati, Te-ar lasa pe Tine, Ziditorule, si ar merge in urma imparatului celui necurat, aceluia sa nu-i faci parte, o, Hristoase Imparate, sa se mangaie de acelea ce se par a fi bune si mangaietoare, ci sa-i faci parte de toate cele potrivnice si rele".

Cand graia aceasta sfantul, toata multimea crestineasca varsa lacrimi fierbinti si zicea: "Indrazneste, povatuitorule si invatatorule al nostru, ca nimeni nu te va lasa pe tine! Nimeni din soborul nostru nu se va desparti de tine! Iata, noi toti suntem gata sa murim inaintea ta pentru Hristos si sa cistigam acel fericit sfarsit". Iar sfantul le-a raspuns: "Eu voi merge inaintea voastra sa mor si, in felul acesta, va voi fi voua povatuitor, ca precum in cetate intaiul loc mi l-ati incredintat, asa si aici, sa ma lasati sa stau eu mai intai inaintea lui Hristos". Apoi sfantul a continuat: "Daca vreunul din fiii mei va ramane viu in credinta cea sfanta, acela sa fie mostenitorul averilor mele, din care trei sate le dau sfintei biserici, care degraba se va ridica, pentru ca acest nelegiuit imparat va pieri in curand, iar Biserica lui Hristos in aceasta cetate se va ridica si va inflori ca o foarte frumoasa floare, stropita cu sangele robilor Lui, care sunt atat de multi". Acestea zicandu-le, sfantul a binecuvantat poporul si, inaltandu-si mainile si privind cu ochii spre cer, a zis: "Slava Tie, Doamne, de toate acestea!". Si, intorcandu-se catre imparat, i-a zis: "Te laud pe tine, imparate, ca mi-ai ingaduit si nu mi-ai intrerupt cuvintele mele si mi-ai dat vreme sa vorbesc cu prietenii mei. Iar acum sa nu zabovesti mai mult, ci sa faci ceea ce voiesti, caci te-ai incredintat ca nu ne lepadam de Hristos si nu urmam nelegiuirile tale".

Apoi imparatul, vazandu-i neschimbati, i-a osandit pe toti la moarte. Au dus pe sfinti la un pirau care se numea Odias, ca acolo sa le fie taiate capetele. Sosind la locul hotarat, sfintii au facut rugaciune, zicand: "Doamne, Doamne, puterea mantuirii noastre, umbrit-ai peste capul nostru in ziua de razboi, iar acum scoate-ne pe noi in viata cea vesnica, ca n-am iubit nimic mai mult decat pe Tine, nici patria, nici neamul, nici bogatiile, ci pe toate le-am parasit pentru Tine. Inca si viata noastra am defaimat-o si ne-am socotit ca niste oi duse la injunghiere. Deci, cu smerenie ne rugam Tie, izbaveste sangele robilor Tai, inalta mana asupra mandriei imparatului cel necurat, primeste intru apararea Ta pe fiii celor ce mor pentru Tine, intareste cetatea care se lauda cu cinstitul sau sange, cu crucea si cu patimirea. Vezi ce au facut vrasmasii Tai: au stricat buna ei podoaba, au ocarat sfintenia Ta, au ars cu foc Sfantul Tau locas, pe care Te rugam sa-l ridici la loc, dand sceptrul imparatilor credinciosi". Astfel rugandu-se sfintii, ostasii au inceput a-i taia. Mai intai l-au taiat pe Sfantul Areta, ca pe un povatuitor crestinesc ce se afla, apoi pe toti ceilalti trei sute patruzeci de sfinti mucenici. Astfel si-au gasit ei fericitul sfarsit.

O femeie credincioasa din aceeasi cetate avea cu dansa un copil mic, care nu avea mai mult de cinci ani. Vazand uciderea cu sabia a sfintilor mucenici, a alergat la dansii si, luand putin sange de la ei, s-a uns pe ea si pe fiul ei. Umplandu-se de ravna, il blestema pe imparat si cu mare glas zicea: "Sa i se intample acestui evreu precum i s-a intamplat lui Faraon". Iar ostasii, prinzand-o, au dus-o la imparat si i-au spus lui toate cele graite de dansa. Imparatul nu a lasat-o pe ea sa graiasca mai mult, nici n-a intrebat-o nimic, ci a poruncit ca indata sa fie arsa in foc. Si a fost aprins un foc mare si chinuitorii au legat-o pe acea cinstita femeie ca s-o arunce in foc. Atunci micutul ei copil a inceput a plange si a alergat la imparat si cu ochii plini de lacrimi a cazut la picioarele lui, rugandu-l s-o dezlege pe maica lui. Iar imparatul, luandu-l in bratele sale, pentru ca pruncul era frumos si vorbea bine, i-a zis: "Pe cine oare iubesti mai mult, pe noi sau pe maica ta?" Iar pruncul i-a raspuns: "Pe maica mea o iubesc si am venit sa ma rog tie ca sa fie dezlegata si ea ma va lua cu dansa la chinuri, despre care adeseori imi spunea". Si l-a mai intrebat imparatul: "Ce sunt chinurile de care graiesti tu?". Iar pruncul, umplandu-se de darul lui Dumnezeu care lucra intr-insul, a raspuns imparatului: "Chinurile sunt a muri pentru Hristos si iarasi a invia". L-a intrebat imparatul: "Cine este Hristos?" Iar pruncul a raspuns: "Sa vii cu mine la biserica si eu ti-L voi arata pe Iisus Hristos". Si iarasi, privind spre maica sa, plangea, zicand catre imparat: "Lasa-ma sa ma duc la maica mea". Iar imparatul i-a zis: "Pentru ce-ai venit la mine si ai lasat pe maica ta? Deci, sa nu mergi la dansa, ci sa fii cu noi si iti voi da tie mere si nuci si din toate roadele cele bune".

Acestea imparatul le spunea ca un copil naiv, crezand ca el nu are pricepere. Dar pruncul, covarsind anii cu intelepciunea, raspundea cu pricepere, zicand: "Nu voi fi cu voi, ci voi fi cu maica mea, pentru ca eu socoteam ca tu esti crestin si de aceea am venit la tine sa te rog pentru maica mea, dar tu esti evreu si pentru aceea nu voi fi cu tine, nici nu voi lua ceva din mainile tale, ci voiesc numai sa ma lasi sa ma duc la maica mea". Atunci imparatul s-a mirat de intelepciunea celui mic copil care, atunci cand a vazut ca maica sa este aruncata in foc, l-a muscat tare pe imparat si, durandu-l tare, acesta l-a aruncat din brate, poruncind unui boier care statea in fata sa sa ia copilul si sa-l educe in legea evreiasca si in lepadarea de Hristos. Boierul, mirandu-se de priceperea pruncului, l-a luat si l-a dus in casa sa. Intalnindu-se cu un prieten a stat si i-a spus cele ce s-au intamplat cu acel prunc. Stand ei in apropiere de focul in care a fost aruncata sfanta lui maica, pe cand vorbeau intre ei, pruncul s-a smuls din mainile celui care-l tinea si, alergand degraba, s-a aruncat in foc, cuprinzand-o pe maica sa care ardea si a ars si el impreuna cu ea. Astfel maica si fiul au fost jertfa si ardere de tot, cu buna mireasma lui Dumnezeu. Slava lui Dumnezeu, Celui ce a inteleptit asa pe pruncul acela, incat s-au implinit intru dansul cuvintele proorocesti: "Din gura pruncilor si a sugatorilor ai savarsit lauda pentru vrajmasii Tai, ca sa sfarami pe vrajmasul si pe izbavitorul".

Pe cand se petreceau acestea toti boierii si voievozii imparatului celui faradelege aveau jale de atat de multa varsare de sange crestinesc si, apropiindu-se de imparat, l-au rugat sa inceteze cu aceasta si sa nu piarda cetatea din care luau multa dijma in toti anii. Nelegiuitul imparat a facut dupa cererea lor, a incetat de a varsa sangele cel nevinovat, insa a luat multe mii de copii si de fecioare din cetatea aceea si din toate hotarele Negranului: pe unii i-a luat in robie pentru el, iar pe altii i-a dat boierilor si ostasilor care i-au vrut. Apoi toata cetatea, care mai inainte slujea Sfintei Treimi in liniste, a impovarat-o cu grea impilare si asa s-a intors la scaunul sau.

Intorcandu-se la treburile sale nelegiuitul si lepadatul de Dumnezeu evreu, s-a aratat foc din ceruri care toata noaptea a luminat vazduhul. Pentru acest lucru Dunaan si ostasii lui s-au inspaimantat. Apoi focul a cazut pe pamant ca o ploaie si pe multi i-a vatamat. Acesta era semnul lui Dumnezeu si inceput pentru izbandirea varsarii sangelui. Insa imparatul nelegiuit, ca alt Faraon, n-a vrut sa se indeparteze si nu s-a smerit sub mana cea tare a lui Dumnezeu, ci cu atata manie se indracise asupra crestinilor, incat nu numai in pamantul sau, dar si in alte tari si imparatii se silea sa-i dezradacineze pe crestini. A trimis pe solii sai la imparatul Persiei, rugandu-l pe el sa faca asemenea ca dansul si sa-i ucida pe toti crestinii care sunt in stapanirea sa, daca voieste ca milostiv sa-i fie soarele si tatal Soarelui, Dumnezeul evreiesc, pentru ca persii cinstesc Soarele ca pe un Dumnezeu si, vrand ca sa-l inarmeze impotriva crestinilor pe imparatul persilor, numea pe Dumnezeul evreilor tata al Soarelui. A mai scris si la stapanitorul sarazinilor, Alamundar, fagaduindu-i mult aur, ca sa-i ucida pe crestinii care erau sub stapanirea lui.

Toate aceste auzindu-le dreptcredinciosul Iustin, imparatul grecesc, s-a maniat foarte tare si inima i s-a intristat de o asa prigoana impotriva crestinilor. A trimis scrisori la Arsenie, arhiepiscopul Alexandriei, ca sa-l indemne pe Elezvoi, imparatul Etiopiei, sa porneasca razboi impotriva necuratului imparat evreu, razbunand sangele crestinesc. Apoi a trimis scrisoare si la imparatul Elezvoi, instiintandu-l despre toate cele ce au suferit crestinii omoriti de Dunaan si mai ales crestinii din cetatea Negran, si l-a mai instiintat si despre solii trimisi la imparatul persilor si la stapanitorul sarazinilor, prin rugaminte si prin aur inarmandu-l pe el sa se ridice impotriva varsarii sangelui crestinesc. Apoi Iustin ruga in scrisoare pe Elezvoi, ca pe cel care isi avea hotarele aproape de Dunaan, sa se ridice asupra acelui hulitor de Dumnezeu si nesatios de sange crestinesc. La fel si pe Asterie, arhiepiscopul, il destepta si il indemna la razboi si cu tot dinadinsul se ruga lui Dumnezeu sa ajute crestinilor sa-l goneasca pe vrajmasul lor. A mai trimis scrisoare si catre toti monahii care era in Nitria, in schiturile de acolo, poruncindu-le sa se roage pentru aceasta.

Elezvoi, imparatul Etiopiei, a fost instiintat nu numai de catre imparatul Iustin, dar si de catre Asterie, arhiepiscopul, despre toate cele ce se intamplau la omeriti. Dar si mai inainte de a afla de la el a stiut, pentru ca ostasii lui, care ramasesera acolo ca sa strajuiasca cetatile, se ucisesera. Si ardea cu ravna pentru Dumnezeu, suferea cu inima pentru crestini si voia sa se ridice indata, dar nu putea pentru ca era iarna si astepta vara, pregatind inainte toate cele pentru razboi. Dupa ce a trecut iarna, a adunat ostasii si dintre oamenii sai si din altii care venisera la dansul spre ajutor si s-a facut o oaste pana la douazeci de mii de ostasi. Apoi peste iarna a construit corabii in India, in numar de saptezeci, si a mai adunat saizeci de corabii de la negustorii din Persia si din Etiopia care venisera acolo pentru negustorii. Apoi a reparat multe din corabiile lui cele vechi.

In vremea primaverii s-a pornit la razboi cu toata puterea sa si a trimis din partile de jos ale Etiopiei o parte din oaste pe uscat in tara omiritilor, iar el, impreuna cu ceilalti ostasi, s-au dus cu corabiile pe mare. Si astfel, unii pe uscat si altii pe mare, s-au navalit asupra pamantului omiritilor de pretutindeni ca sa-l cuprinda pe Dunaan. Dar Dumnezeu, Care pe toate le randuieste cu intelepciunea Sa si nu dupa voia omeneasca, ci dupa judecatile Sale le lucreaza, stiind ce vor sa fie de folos, a impiedicat planul fericitului imparat Elezvoi; caci ostasii cei trimisi pe uscat asupra omiritilor s-au ratacit in pustietati si in munti, in locuri neumblate si fara de apa si nu au putut sa ajunga la omiriti, nici sa se intoarca inapoi.

Ratacind multe zile, au slabit de sete si au cazut morti; putini dintre ei au ramas vii si abia au putut sa ajunga in patria lor, aducand aceasta veste trista. La fel si imparatul, fiind pe mare cu corabiile, calea nu i-a fost cu spor, caci a intrat la o cetate care se numea Dachei si, iesind din corabie, a mers la o biserica ce era aproape de mare. Lasandu-si langa usa, afara, coroana, porfira si toate semnele si podoabele imparatesti, a intrat cu haine ponosite inauntru si s-a rugat mult inaintea altarului, cu mare umilinta. Apoi pomenea in rugaciuni minunile pe care Dumnezeu le-a facut in Egipt si in pustie pentru evreii cei nemultumitori si zicea: "Nemultumitori s-au aratat iudeii Tie, binefacatorul lor si nu numai aceia pe care i-ai scos din Egipt, ci si fiii lor si toata semintia lor de pana acum. Pentru ca Tu stii, Doamne, cata rautate au facut cetatii Tale Negran, ca luand cu viclesug poporul tau, au facut faradelege asupra sfintilor Tai, si pe crestinii cei ce au ramas ii cautau pana la sfarsit ca sa-i piarda de pe pamant. Daca se face aceasta pentru pacatele noastre, sa ne rugam bunatatii Tale sa nu ne dai pe noi in mainile lor, ci singur sa ne pedepsesti, precum Iti este Tie cu placere. Pe cat este slava Ta, pe atat este si mila Ta. Iar vrajmasilor nostri sa nu ne dai pe noi, ca sa nu zica: "Unde este Hristos al lor spre Care nadajduiesc si unde este crucea lor, in care se lauda".

Astfel, imparatul rugandu-se, cu lacrimi a iesit din biserica si din cetate. Auzind acolo de un monah sfant pe nume Zinon, care traia retras nu departe de cetate, in varsta de patruzeci si cinci de ani si care pentru viata lui cea imbunatatita luase de la Dumnezeu darul proorociei si prevedea cele ce aveau sa fie, a mers la acel monah in chip de ostas, aducandu-i tamaie intr-un vas, iar sub tamaie a ascuns aur, ca sa ia cuviosul impreuna cu tamaia si aurul. Mergand la monah, i s-a inchinat lui si dandu-i darul cel adus, i-a zis sa se roage pentru dansul. Apoi l-a intrebat daca le va ajuta Dumnezeu in lupta impotriva lui Dunaan evreul, asupra caruia merg cu razboi ca sa razbune sangele crestinesc. Iar cuviosul, fiind inaintevazator, l-a cunoscut pe el ca este imparat, stiind si de aurul cel ascuns sub tamaie pe care nu l-a primit si i-a zis lui: "Oare nu ai auzit pe Domnul care zicea: a Mea este izbanda, Eu voi rasplati. Iar tu rau te-ai pornit cu razboi, pentru ca se va lua de la tine imparatia si multi impreuna cu tine se vor lipsi de viata". Imparatul, auzind acestea, s-a speriat foarte tare si, plangand, s-a dus de acolo. Fiind in foarte mare intristare si mahnire, toata noaptea s-a gandit si nu pricepea ce va face. Apoi a vrut sa fuga de acolo. Facandu-se ziua, s-a dus din nou la acel monah, care i-a zis: "Nu este cetate pe pamant unde poti scapa de moarte. Daca voiesti sa fii viu si sa-l biruiesti pe imparatul cel necurat, fagaduieste ca ai sa mergi la viata monahiceasca". Iar el cu juramant s-a fagaduit, zicand: "De-mi va da mie Dumnezeu biruinta asupra lui Dunaan, indata voi lasa imparatia si ma voi face monah". Cuviosul, auzind acestea de la imparat si vazand lacrimile lui, s-a rugat lui Dumnezeu pentru dansul si l-a binecuvantat pe el, precum odata Samuil pe imparatul David, cand acesta mergea asupra lui Goliat si i-a zis: "Dumnezeu sa fie cu tine, inarmat cu muceniceasca jertfa, cu rugaciunile arhiepiscopului Alexandriei si cu ale sfintilor parinti pustnici, care se roaga pentru tine. Cu lacrimile fericitului imparat Iustin vei birui pe Dunaan si vei slobozi sangele cel nevinovat". Imparatul, mangaindu-se cu aceasta, a luat binecuvantarea si a mers la ostasi, bucurandu-se si slavind pe Dumnezeu.

Auzind Dunaan, imparatul omiritilor, ca Elezvoi, imparatul Etiopiei, vine asupra lui pe mare si pe uscat, a adunat multime de ostasi si a stat inarmat la hotarele pamantului sau, asteptand venirea lui Elezvoi. Apoi, auzind ca ostasii lui Elezvoi au pierit prin pustietati, s-a bucurat si nu se pazea dinspre partea uscatului, ci numai dinspre mare. Intre Etiopia si omiriti era un loc unde marea era prundoasa, ingusta si stramta, incat abia erau doua stadii, avand in multe locuri multime de pietre mari si ascutite, acoperite cu putina apa si, de aceea, acest loc era foarte anevoios pentru plutirea corabiilor. Pe langa aceasta, facuse evreul mai anevoioasa trecerea, pentru ca a facut un lant de fier gros si lung si a impiedicat pe acolo marea cea prundoasa, ca nu numai pietrele cele dese, ci si lantul cel de fier sa opreasca calea lui Elezvoi, si sa nu lase corabiile lui sa treaca in partea aceea. Dar Dumnezeu, Care da biruinta asupra vrajmasului, a pierdut intelepciunea acelui evreu viclean, si cu puterea Lui cea minunata a facut calea lesnicioasa crestinilor.

Plutind Elezvoi de la cetatea Dachei si avand buna nadejde, a suflat un vant ajutator si a ridicat panzele. Deci a plecat in mare graba, si in putine zile a ajuns la hotarele tarii omiritilor. Ajungand la acea stramtoare a marii si nestiind nimic de lant, imparatul a poruncit ca sa treaca mai intai zece corabii, apoi dupa dansele a randuit douazeci de corabii, iar el fiind sus privea la acea trecere; apoi cealalta multime de corabii, stand inapoi, asteptand pana ce vor trece cele dinainte. Deci, slobozindu-se cele zece corabii, Domnul Dumnezeu, Care indreapta caile si cararile oamenilor si in ape multe, a venit in ajutorul credinciosilor Sai si unde era sa fie pierderea corabiilor, acolo, mai presus de nadejde, le-a venit mantuirea, pentru ca deodata s-a ridicat in mare o furtuna grozava, incat valurile se inaltau in sus ca muntii si, luand corabiile, le treceau peste acel loc, incat numai o corabie s-a impiedicat in lantul de fier si aceea se vedea stand ca pe piatra. Dar, cu puterea lui Dumnezeu, ridicand-o apa in sus, a trecut si acea corabie.

Astfel s-au implinit acolo cele zise de David: "Cei ce se pogoara la mare in corabii, aceia au vazut lucrurile Domnului si minunile Lui intru adanc". Pentru ca o minune ca aceea a facut-o mana tare a lui Dumnezeu, caci nu numai corabiile cele dinainte au trecut prin acel loc primejdios, pietros si impiedicat de lantul cel de fier, dar si lantul de fier s-a rupt din cauza furtunii si a valurilor si a facut si celorlalte corabii trecerea lesnicioasa. Pe cele dintai zece corabii, trecandu-le valurile, le-au dus la malul care era la doua sute de stadii de locul unde statea imparatul Dunaan cu toti ostasii din Omirit, iar celelalte douazeci de corabii in care era si imparatul Elezvoi, desi trecusera acea stramtoare a marii, oprindu-se de vant, nu au reusit sa le ajunga primele, ci erau purtate pe mare de valuri.

Dunaan, afland de corabiile care au ajuns la mal, indata a trimis treizeci de mii de ostasi calari inarmati, ca sa nu-i lase pe crestini sa iasa din corabii pe uscat. Apoi, linistindu-se furtuna, corabiile cele purtate de valuri pe mare nu s-au indreptat spre cele zece corabii dinainte din care ostasii nu puteau sa iasa pe uscat, pentru ca erau impiedicati de ostasii lui Dunaan. Iar cealalta multime de corabii, trecand a treia zi de la acea stramtoare, stateau nu departe de mal si nu s-au intalnit cu cele dinainte, ci erau foarte departe de dansele, incat nu puteau afla unii de altii. Iar Dunaan, socotind ca acolo este imparatul Etiopiei, a mers unde era multimea corabiilor cu toata puterea sa si a tabarat pe mal, nelasand ostasii sa iasa din corabii pe uscat. A stat acolo multa vreme, incat amandoua partile erau in incurcatura in felul urmator: etiopienilor care erau in corabii, au inceput sa le lipseasca painea si apa, iar omeritilor care erau pe mal, le facea rau arsita soarelui. Apoi Dunaan a trimis un voievod din rudele sale cu douazeci de mii de calareti in ajutorul celor treizeci de mii de ostasi care strajuiau cele zece corabii, taindu-le crestinilor calea spre uscat. Cu acel voievod a mers un famen imparatesc, purtand cinci sulite de aur si facea razboi in toate zilele cu crestinii, caci o parte dintr-insii iesisera pe uscat si isi gasisera loc pe mal. Voievodul cel trimis de Dunaan, avandu-l cu sine pe famenul care purta sulitele de aur si catva slujitori, a iesit din tabara sa la vanat.

In aceeasi noapte, unii dintre ostasii lui Elezvoi, care erau pe mal, constransi de foame, s-au sfatuit sa fuga. Furand caii, au incalecat pe dansii si au fugit. Dar din intamplare sau, mai bine zis, dupa randuiala lui Dumnezeu, au navalit asupra voievodului omiritilor si asupra famenului imparatesc, care erau la vanat si s-au batut intre ei. Biruindu-i, au prins pe voievod, ruda imparatului si pe famenul cel cu sulitele de aur, iar pe ceilalti ostasi i-au taiat cu sabiile. Apoi iarasi s-au intors la corabiile lor, ducand la imparatul lor pe cei facuti prizonieri si sulitele lor de aur. Imparatul s-a bucurat foarte mult si a laudat pe Dumnezeu, Care a inceput a da in mainile lui pe vrajmasii Sfintei Cruci, iar sulitele de aur a fagaduit sa le daruiasca Bisericii lui Dumnezeu, spre frumoasa podoaba a Altarului. Foarte de dimineata, randuind si ostasii la lupta, s-a coborat in caiace si, iesind pe uscat, a chemat pe Bunul Dumnezeu in ajutor. Si a facut razboi mare cu omiritii care, nefiind condusi de voievodul lor, au inceput a se tulbura si, intorcand spatele, au luat-o la fuga. Crestinii, gonindu-i ii taiau ca pe iarba. Si atat de mult le-a ajutat Dumnezeu, incat nici unul dintre dusmani n-a scapat, toti cazand sub sabia crestineasca. Si nu era nimeni care sa-l anunte pe imparatul Dunaan despre pierderea ostasilor sai.

Apoi crestinii, impreuna cu imparatul lor, au facut rugaciuni de multumire catre Dumnezeu pentru biruinta ce le-a dat-o lor. Dar inca nu era desavarsita bucuria crestinilor, caci cea mai mare parte a ostasilor lui Elezvoi, care era in corabiile din urma, a fost cuprinsa de o mare mahnire din cauza a doua pricini: ca a lipsit ostasilor hrana si apa si ca nu stiau unde se afla imparatul lor cu celelalte corabii. Elezvoi, avand ostatec pe ruda imparatului Dunaan si pe famen, a mers la cetatea scaunului tarii omiritilor, care se numea Fare, in care era casa imparatului lor si, afland cetatea fara straja, au cucerit-o fara osteneala. Intrand in palatele imparatesti, au stat pe scaunul lui Dunaan, si toate bogatiile lui le-a cuprins, apoi au luat-o si pe imparateasa cu toata curtea ei. Iar unul dintre cei scapati din cetate a alergat la imparatul Dunaan, care facea razboi cu corabiile lui Elezvoi, si i-a spus toate cele intamplate: ca Elezvoi a biruit pe ostasi, ca a luat cetatea scaunului si pe imparateasa.

Auzind acestea Dunaan, s-a inspaimantat si a ramas fara curaj, incat nu mai stia ce va face, pentru ca i-a luat Dumnezeu mintile si s-a apropiat izbandirea sangelui crestinesc nevinovat. Deci, a inceput sa se teama nelegiuitul nu numai de Elezvoi, ci chiar si de boieri si de rudeniile sale. Nemaiavand credinta in el si temandu-se sa nu fie parasit si toti sa se dea de partea lui Elezvoi, i-a ferecat pe toti in legaturi de aur, apoi si el, ferecandu-se, sedea cu dansii in tabara sa, asteptand cea de pe urma pedeapsa. Astfel a innebunit ticalosul, caci a cazut asupra lui frica, precum altadata asupra stapanitorilor Edomului, moabitenilor si canaanenilor, despre care graieste Scriptura: "Voievozii Edomului s-au tulburat si pe boierii moabitenilor i-a cuprins cutremur, topitu-s-au toti cei ce locuiau in Canaan, cazut-a peste dansii frica si cutremur". Iar crestinii care erau in cele douazeci de corabii nu stiau nimic si, fiind in mare tulburare si mahnire, neavand pe imparatul lor, au inceput rugaciuni fierbinti si, savarsind dumnezeiasca Liturghie in corabii, s-au impartasit cu totii cu dumnezeiestile Taine, apoi au strigat intr-un glas catre Dumnezeu, cerand ajutor. Si indata s-a auzit glas din ceruri, zicand: "Gavriil! Gavriil! Gavriil!"

Acest glas auzindu-l credinciosii, s-au intarit cu inimile si, inarmandu-se pentru razboi, s-au dus toti la mal cu caiacele cele mici. Dupa aceea s-a aratat intre dansii un ostas care avea in maini un toiag de fier, in al carui varf era crucea, iar celalalt capat era ascutit ca o sulita si cu acea arma a alergat mai inainte de toti la mal. Apoi, indata s-a luptat cu un ostas calare si l-a injunghiat si pe el si pe cal. Vazand calul si calaretul cazut, ceilalti s-au infricosat si au inceput a fugi de la mal, iar crestinii, ocupand malul marii, au pornit cu razboi impotriva paganilor, dandu-se o mare batalie. Iar Domnul a tulburat pe iudei si pe pagani, care n-au mai putut sa se impotriveasca crestinilor si, curand, a cazut toata puterea hulitorului de Dumnezeu, imparatul Dunaan, ca iarba taiata de coasa. Alergand crestinii la cortul imparatului, l-au gasit pe acesta cu voievozii si cu rudeniile lui ferecat in legaturi de aur, sezand ca un nebun. Si toti s-au mirat de acel lucru straniu. Crestinii, nefacandu-le nici un rau, i-au strajuit pana ce au aflat despre imparatul lor, fericitul Elezvoi, ca a luat scaunul imparatesc si au trimis la dansul instiintare despre biruinta cea data de Dumnezeu asupra nelegiuitului evreu. Elezvoi, lasand cetatea cu o parte din oaste ca s-o strajuiasca, a alergat in graba la crestinii sai. Afland pe Dunaan cu suita lui tinuta in legaturi de aur, l-a taiat cu mana sa pe el si pe toti cei impreuna cu dansul. Atunci a fost mare si nespusa bucurie printre crestini, precum zice Scriptura: "Se va veseli dreptul, cand va vedea izbanda".

Intorcandu-se Elezvoi in cetate, a taiat pe toti necredinciosii care erau in palatele imparatesti impreuna cu imparateasa si a pierdut pe toti vrajmasii lui Hristos. Apoi a trimis stire la imparatul Iustin si la episcopul Alexandriei, spunandu-le ca a marit Domnul mila Sa cu dansii, i-au pus sub picioarele lor pe vrajmasi si a razbunat sangele crestinesc. Apoi cu totii au multumit lui Dumnezeu. Arhiepiscopul indata a trimis episcopi si preoti la omiriti ca sa-i invete credinta si sa-i boteze pe oamenii ramasi nebotezati. Apoi, Elezvoi indata a inceput a zidi biserici si a mari slava numelui lui Iisus Hristos. Si mergand in cetatea cea muceniceasca, Negran, a zidit din nou biserica pe care necuratul Dunaan a ars-o si a impodobit mormintele sfintilor mucenici, apoi pe toti crestinii i-a veselit, facandu-i liberi. Iar pe fiul Sfantului Areta l-a pus voievod in cetate si in scurta vreme a curatit tot pamantul omiritilor de paganatatea cea fara de Dumnezeu si l-a luminat cu sfanta credinta. Apoi, punand imparatul pe un om dreptcredincios si foarte bun, anume pe Avramie, asezand bine toate legile crestinesti, lumesti si duhovnicesti, s-a intors cu ostasii in tara sa, slavind pe Dumnezeu, caci s-au imbogatit toti ostasii lui.

Ajungand la locul sau, a dat lui Dumnezeu multumita pentru toate si a trimis coroana sa imparateasca la Ierusalim. Iar el, dupa putine zile, incredintand lui Dumnezeu imparatia Etiopiei si pe sine dandu-se Lui cu totul, a lasat cele lumesti. Iesind noaptea din palatele imparatesti si din cetate, nefiind cunoscut de nimeni pentru ca nu era imbracat in haina imparateasca, ci ca unul din saraci, s-a inchis intr-o chilie a manastirii din apropiere, din care n-a iesit pana la sfarsitul vietii, si acolo a slujit lui Dumnezeu si ziua, si noaptea. Iar hrana lui era un posmag la trei zile si uneori manca numai smochine si finice. In chilie nu avea altceva nimic, afara numai de o pisla, un vas de lemn pentru apa si o cosnita. Iar vin si untdelemn niciodata n-a gustat. Si in acest chip s-a lepadat de toata lumea si de toata slava ei. Apoi si-a intors toata mintea lui spre Dumnezeu si, in numele Lui vietuind, a ajuns la fericitul sfarsit, petrecand timp de cincisprezece ani in randuiala monahala si cu pace s-a mutat la Domnul. Iar pentru toate acestea se cuvine slava Dumnezeului nostru, totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.