Doamne, nu vreau ca întâlnirea cu Tine să fie doar atât: o întâlnire. 
Doamne, mi-am adus aminte de tânărul bogat din Evanghelie. S-a întâlnit cu Tine... ținea poruncile Tale, dar bag de seamă că nu era fericit de vreme ce simțea că îi lipsea ceva ca să se mântuiască. Dar, vezi, s-a întâlnit cu Tine și s-a întristat... 
Doamne, drumul de ieri m-a învățat multe. Câtă durere!!! Câtă durere și totuși nu ne puteam opri din mers: aveam de ajuns undeva. Mă gândesc că seamănă cu Calea spre Împărăția TA. E o durere continuă cu popasuri de bucurie și răsuflu, cu miorlăieli uneori, cu ”nu mai pot, dar merg mai departe!”; cu ”Doamne, de ce dacă Te rog să mă ajuți nu se întâmplă nimic?” iar apoi vezi că în ciuda durerii care crezi că te omoară mai faci un pas, și încă unul și realizezi că Dumnezeu face pașii ăia cu tine. 

Știți Măicuță, ieri, după privegherea de la Tălpălari am plecat într-un mini pelerinaj. Și a fost incredibil! 
Am dormit o oră pe maxi taxi și eram atât de odihnită! Și am pornit pe jos: mai întâi la Secu, apoi la Sihăstria și apoi la Sihla. Noi, inițial am vrut să ajungem la Sihla, la peștera Sfintei Teodora, restul a fost bonus. Și mergeam cu Doamne! Da... pe drum, între bucuria întâlnirii cu natura, între glumițele și minunările împărțite cu fetele, citeam ba un Acatist, ba cântam, ba vorbeam cumva cu Doamne... ce nebună m-am simțit cântând prin pădure ”Hristos a înviat” și ce bucuroasă eram că și fetele sunt la fel de nebune ca mine și nu-mi strică bucuria! Până la Sihăstria a fost ușor și plăcut. Drumul era bun, ziua părea lungă, bucuria și minunarea făceau kilometri să treacă atât de repede. 
Am pornit apoi spre Sihla. Habar n-aveam ce ne așteaptă. Era scris acolo 8 km, noi deja făcuserăm cam 11 și credeam că va fi la fel de ușor. Dar drumul nu mai era la fel: era plin de pietre și denivelări și tot urca, tot urca. Pe sfânta Teodora nu o cunoșteam, dar văzând că abia mai pot, că am nevoie atât de tare de gândul la Doamne, de putere de la EL, deveneam tot mai curioasă să o cunosc pe Sfânta care acolo a trăit! Devenea atât de clar că doar cu Dumnezeu poți trăi acolo încât rugăciunea către ea a devenit firească. Când am intrat în peștera ei m-am cutremurat! Nu de cât de greu i-o fi fost să trăiască acolo, ci de cât de mult L-a iubit pe Doamne și de cât de pătrunsă trebuie să fi fost de dragostea Lui! Da, când vorbești cu Dumnezeu mereu se întâmplă ”ceva”. Nu știu ce, căci eu încă n-am vorbit cu Dumnezeu. Îi scriu scrisori, Îi rog pe alții să Îi vorbească de mine, dar fug de adresarea directă. Da! Deși spun Doamne! Dar dau de întristarea tânărului bogat și mă întorc. Am nădejde însă... Undeva, nu știu unde, la o predică cred prin liceu, un părinte spunea că cică, până la urmă, deși nu e cuprins în Evanghelii, tânărul a vândut totul și L-a urmat pe Hristos. Dă Doamne să fac și eu la fel! 
Apoi, după ce am ajuns și la mânăstirea Sihla am luat binecuvântare de la un părinte de acolo și am pornit spre casă. Maică, după primii doi kilometri îmi venea să mă trântesc cu fundul de pământ și să zic că eu de acolo nu mă mai mișc. Mă dureau picioarele atât de tare!!! Dar mergeam. Mergeam și mă miram că deși făceam opriri să mă odihnesc, să îmi mai revin, mă sculam iar și porneam. Mă miram că, deși eu când mă doare ceva sunt atât de irascibilă, răutăcioasă, împung pe toți din jur, n-am făcut asta! Da, am simțit că îmi vine și I-am spus lui Doamne că nu vreau, dar că nu mai pot și eu așa am învățat să fac față durerii, făcându-i și pe alții să sufere. Și atunci a venit A lângă mine și mi-a povestit de un călugăr care avea mult de mers după apă până la un izvor. Și, sătul de osteneala asta, s-a gândit să se mute mai aproape de sursa de apă. Pe drum însă, simțind pe cineva în spate s-a întors și a văzut un înger care îi număra pașii... și a intrat așa o bucurie în mine! Călugărul din poveste până la urmă s-a mutat, mai departe de izvorul lui. Eu însă mi-am continuat drumul și m-am bucurat! Da! M-am bucurat că mă simțeam privită de Doamne. Și râdeam de mersul meu de rață, râdeam de durerea care mă făcea să merg ca o rață, din când în când mai urlam la Doamne că nu mai pot să facă ceva și, mai ales, de ce nu face ceva, ca până la urmă să râd iarăși văzând că durerea nu trece, că e din ce în ce mai mare, dar că eu încă ”pot” să merg. Da, când am ajuns la stația din care urma să luăm maxi spre Iași, ne-am minunat toate și ne-am bucurat să realizăm că sfinții pe care i-am purtat cu noi ne-au ocrotit și ne-au păzit și ne-au învățat multe multe multe. 
Până și de la un câine am învățat ceva! L-am făcut mâță și m-am mirat că nu se supără că îl fac mâță. Și A mi-a spus că nu are de ce să supere, căci el știe că e câine, nu mâță! Și atunci mi-am dat seama că mă supăr pe ceilalți când îmi zic că sunt cumva doar pentru că eu nu știu că, de fapt, sunt un om al lui Dumnezeu! Dacă aș ști asta m-ar putea înjura toată lumea și să mă facă în toate felurile, eu aș merge tot țanțoșă, ca și cățelușul acela, ”simțindu-mă” doar sub privirea lui Dumnezeu!
Maică, nu știu rugăciunea cui îmi atrage milostivirea lui Dumnezeu, dar e incredibil! E incredibil și mă folosesc de ea! 
Și știți de când? De când am hotărât să iert! Da, de când am spus că indiferent de cât a durut sau doare, de cât de urâte sunt urmările rănilor suferite de la alții sau chiar ale celor pe care mi le-am făcut singură cu știință sau cu neștiință, eu vreau să iert și L-am bolunzit pe Doamne cu rugăciune pentru cei ce mi-au făcut și îmi fac rău; de atunci viața mea s-a schimbat uluitor! De atunci, când îmi vine în cap vreun om care m-a rănit Îl strig pe Doamne: ”Doamne, și pe el vreau să îl iert!” Și... și restul nu îl fac eu și nu îl pricep eu... eu doar mă bucur! 
Mulțumesc! 
Slavă Ție, Dumnezeule, în veci!!! (ascult cu atâta poftă Acatistul de mulțumire, slavă lui Dumnezeu pentru toate! Ce bine se potrivește cu viața mea de acum! Slavă Ție, Doamne!!!)

Sărut mâna, Măicuța mea dragă! 
Hristos a înviat!
C-V

Multe religii recomanda iubirea aproapelui; crestinismul singur cere iubirea vrajmasilor. In aceasta privinta Noul Testament este in ruptura cu Vechiul, care opunea violentelor suferite legea talionului: “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mana pentru mana, picior pentru picior, arsura pentru arsura, rana pentru rana, moarte pentru moarte” (Is 21, 24-25).

Hristos Insusi semnaleaza aceasta singularitate si ruptura atunci cand spune: “Porunca noua va dau voua: sa va iubiti unii pe altii asa cum v-am iubit si Eu pe voi. Din aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, de veti avea dragoste unii fata de altii” (In 13, 34-35), si mai mult inca atunci cand da aceasta invatatura intemeietoare, pe care trebuie sa o reproducem integral caci, din ea deriva intreaga invatatura patristica:

“Ati auzit ca s-a zis: ochi pentru ochi si dinte pentru dinte. Eu insa va spun voua: Nu va impotriviti celui rau, iar cui te loveste peste obrazul drept, intoarce-i-l si pe celalalt. … Ati auzit ca s-a zis: Sa iubesti pe aproapele tau si sa urasti pe vrajmasul tau. Eu insa va zic voua: Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ca va vatama si va prigonesc, ca sa fiti fiii Tatalui vostru Celui din ceruri, pentru ca El face sa rasara soarele peste cei rai si peste cei buni si trimite ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti” (Mt 5, 38-39, 43-45)

“Si precum voiti sa va faca voua oamenii faceti-le si voi asemenea; caci daca iubiti pe cei ce va iubesc ce rasplata puteti avea? Fiindca si pacatosii iubesc pe cei ce-i iubesc pe ei. Si daca faceti bine celor ce va fac voua bine, ce multumire puteti avea? Pentru ca si pacatosii acelasi lucru il fac” (Lc 31-33). “Si daca imbratisati numai pe fratii vostri, ce faceti mai mult? Au nu fac si paganii acelasi lucru? Fiti dar voi desavarsiti, precum Tatal vostru cel ceresc desavarsit este” (Mt 5, 47-48).

In Vechiul Testament, legea talionului, inteleasa in sensul ei cel mai pozitiv, avea drept scop descurajarea nedreptatii si iudeii au stiut sa rupa cu ea pentru a raspunde exigentelor mai inalte prefigurandu-le pe cele ale lui Hristos. Luata “ad litteram”, ea parea insa sa aduca razbunarii chezasia legii divine si ducea cel mai adeseori la favorizarea inlantuirii violentelor ce se prelungeau indefinit.

Porunca lui Hristos de a intinde si celalalt obraz celui care te loveste vine sa rupa aceasta inlantuire. Hristos insa nu porunceste doar sa nu raspundem raului cu rau, ci si sa raspundem raului cu bine. Ucenicul lui Hristos se distinge numai de pacatosi, dar si de pagani, prin faptul ca nu se limiteaza la a iubi pe cei ce-l iubesc si ii fac bine, ci se straduieste sa-i iubeasca pe cei ce-l urasc si-l maltrateaza. El este chemat la desavarsire de Dumnezeu insusi, Care trateaza pe toti oamenii, buni sau rai, in mod egal.

Iubirea e o dispozitie launtrica ce nu poate fi descrisa intr-un mod adecvat. Ii putem insa preciza conditiile si manifestarile. In acest fel e posibil ca, urmand indicatiile Parintilor, sa definim diferitele trepte ale iubirii de vrajmasi, de la cele mai elementare pana la cele mai inalte.

1. Prima treapta, dupa Sfantul Ioan Hrisostom, e de a nu face primii raul.

2. Cea de-a doua treapta, potrivit aceluiasi sfant, e de a nu ne razbuna pe masura a chiar suferintei care ni s-a facut.

Aceste doua prime trepte nu par a tine propriu-zis de iubirea de vrajmasi; ele sunt totusi conditiile sale cele mai elementare, si nu este inutil sa le reamintim aici, intr-atat de instinctiva si spontana e inclinatia de a ne ataca dusmanii sau de a ne razbuna pe ei, fara a uita ca insa ea primeste cautiunea legii vechi-testamentare a talionului inteles intr-un sens literal.

3. Cea de-a treia treapta e de a nu ne razbuna deloc, si de a lasa razbunarea in grija lui Dumnezeu. Acest lucru corespunde sfaturilor Apostolului: “Nu rasplatiti nimanui raul cu rau” (Rm 12,17); “nu va razbunati voi singuri, iubitilor, ci lasati loc maniei lui Dumnezeu; caci scris este: A mea este razbunarea, Eu voi rasplati, zice Domnul” (Rm 12, 19). In acest sens, Sfantul Isaac Sirul sfatuieste: “Lasa-te prigonit, dar nu prigoni. Lasa-te rastignit, dar nu rastigni. Lasa-te ocarat, dar nu ocara. Lasa-te defaimat, dar nu defaima”.

4. A patra treapta e de a nu ne impotrivi. Aceasta atitudine corespunde sfatului lui Hristos: “Eu insa va spun voua: Nu va impotriviti celui rau!” (Mt 5, 39).

5. A cincea treapta e de a nu ne infuria la randul nostru pentru ceea ce ne fac vrajmasii, ci de a-i suporta, de a da dovada de rabdare, de a indura tot ceea ce ne fac sa suferim, dupa exemplul Apostolului: “Prigoniti, rabdam” (1 Co 4, 12) si dupa idealul pe care il fixeaza altundeva: “caci de va robeste cineva, de va mananca cineva, de va ia ce este al vostru, de va priveste cineva cu mandrie, de va loveste cineva peste obraz – rabdati” (2 Co 11, 20).

6. A sasea treapta e de a nu ne mahni launtric pentru afronturile, injuriile, incercarile si intristarile pe care ne fac sa le suferim vrajmasii nostri, sau cum spune Sfantul Simeon Noul Teolog “de a avea neschimbat aceeasi buna simtire egala pentru cei ce ne batjocoresc in fata, ne calomniaza, ne judeca, ne osandesc, ne injura si ne scuipa in fata, si pentru cei ce iau in afara infatisarea prieteniei, dar pe ascuns fac aceleasi lucruri fara sa se poata insa ascunde de fapt”.

Sa observam ca aceasta atitudine se poate situa la diferite niveluri, pentru ca ea insasi are trepte. Pe treapta cea mai de jos, ea poate fi legata de dispret, si asadar sa fie opusa iubirii; pe o treapta mai inalta, ea poate fi legata de indiferenta, si asadar nu este conforma inca iubirii; pe treptele mai inalte, ea poate da marturie ca am atins nepatimirea, si mai sus inca, sa fie legata de adevarata iubire.

7. A saptea treapta e de a privi ocarile primite drept o binefacere, de a ne bucura de ele si de a multumi lui Dumnezeu. Cine a atins aceasta treapta simte intelesul acestor cuvinte ale lui Hristos: “Fericiti veti fi cand va vor ocara si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra mintind din pricina Mea” (Mt 5, 11).

E lucru obisnuit ca Parintii sa ne sfatuiasca sa-l privim pe cel ce ne ocaraste drept un medic ce vine in chip providential sa vindece sufletul nostru de boli (mai cu seama de slava desarta si de mandrie), si sa sublinieze folosul duhovnicesc pe care-l putem scoate pentru aici si pentru lumea de dincolo din ceea ce ei ne fac sa suferim.

O apoftegma relateaza ca Sfantul Zosima sublinia: “Daca cineva il tine minte pe fratele care l-a mahnit, suparat sau ocarat, trebuie sa-si aduca aminte de el ca de un doctor trimis de Hristos, sa-l priveasca drept un binefacator. Caci daca te mahnesti in asemenea imprejurari e pentru ca sufletul tau e bolnav. Caci daca n-ai fi bolnav, n-ai suferi. Trebuie insa sa multumesti acestui frate fiindca datorita lui iti cunosti boala, trebuie sa te rogi pentru el si sa primesti ce vine de la el ca pe niste leacuri trimise tie de Domnul”.

Sfantul Ioan din Gaza scrie mai general: “Daca suntem drepti, incercarea ce ne vine (de la vrajmasii nostri) e spre inaintarea noastra, iar daca suntem nedrepti, e pentru iertarea pacatelor si indreptarea noastra, e un exercitiu si o lectie de rabdare”.

8. A opta treapta e de a ne oferi de bunavoie ocarilor. Aceasta atitudine corespunde sfatului lui Hristos: “De te loveste cineva peste obrazul drept, intoarce-i-l si pe celalalt” (Mt 5, 39).

9. A noua treapta e de a voi sa suferim mai mult decat vor altii sa ne faca sa induram.

10. A zecea treapta e de a nu avea ura pentru cei ce ne maltrateaza.

11. A unsprezecea treapta e de a nu simti ranchiuna, de a nu avea nici manie, nici resentiment fata de vrajmasii nostri. “Iubirea – scrie Sfantul Ioan Scararul – este propriu-zis lepadarea oricarui cuget potrivnic, caci iubirea nu socoteste raul (1 Co 13, 5)”.

12. A douasprezecea treapta e de a nu-i invinui pe vrajmasii nostri, de a nu-i critica, de a nu vorbi rau drept de ei si chiar de a nu descoperi altora raul pe care ni-l fac.

13. A treisprezecea treapta e de a nu avea nici un dispret pentru ei.

14. A paisprezecea treapta e de a nu avea in noi nici o urma de aversiune sau respingere fata de ei.

15. A cincisprezecea treapta e de a nu incerca nici cea mai mica amaraciune fata de ei la gandul a ceea ce ne-au facut, nici cea mai mica intristare.

16. A saisprezecea treapta e de a nu-i judeca defel, ci de a privi la propriile noastre nedreptati. Acest lucru corespunde poruncii lui Hristos: “Nu judecati, ca sa nu fiti judecati. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tau si nu vezi barna din ochiul tau?” (Mt 7, 1-3).

17. A saptesprezecea treapta e de a ierta sincer. Aceasta atitudine ne face vrednici sa-L chemam pe Dumnezeu pentru iertarea greselilor noastre in rugaciunea pe care ne-a invatat-o Domnul: “Si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri” (Mt 6, 12), si atesta ca luam in serios cuvintele lui Hristos: “Ca de veti ierta oamenilor greselile lor, ierta-va si voua Tatal vostru Cel ceresc greselile voastre” (Mt 6, 14).

In forma ei cea mai inalta, aceasta iertare merge pana la a nu mai tine minte ceea ce am suferit. Pe aceasta treapta, observa Sfantul Simeon Noul Teolog, iubirea de vrajmasi sta in “a uita cu desavarsire cele ce le-am suferit si a nu ne aduce aminte de ceva din cele ce ni s-au intamplat, fie ca lipsesc, fie ca sunt de fata cei ce ne-au suparat, si de a-i primi pe acestia la fel ca pe prieteni, in convorbiri si la masa, fara nici un gand la cele intamplate.

Aceste prime saptesprezece trepte insa nu ne fac sa intram in ceea ce este propriu-zis iubirea, desi sunt conditii indispensabile si trepte pregatitoare pe care trebuie sa le strabatem. Iubirea nu este simpla absenta a animozitatii, ci este mai presus de ea.

Sfantul Maxim Marturisitorul scrie in aceasta privinta: “Cine nu pizmuieste si nu se manie pe cel ce l-a intristat si nu tine minte raul de la el, inca nu are dragoste fata de acela. Caci poate sa nu rasplateasca raul cu rau, chiar daca nu are multa dragoste, pentru ca asa e porunca”; “cine nu iubeste pe cineva, prin aceasta inca nu si-l uraste; iar cel ce nu-l uraste, inca nu-l si iubeste. Si poate sa stea la mijloc: adica nici sa-l iubeasca, nici sa-l urasca”. Treptele urmatoare ne vor introduce propriu-zis in iubire.

18. A optsprezecea treapta e de a ne sili sa ne impacam cu vrajmasii nostri, precum spune Hristos: “Du-te mai intai si te impaca cu fratele tau” (Mt 5, 24), “impaca-te cu parasul tau degraba, pana esti cu el pe cale” (Mt 5, 25). Prin aceasta atitudine se manifesta dorinta de unire care e la temelia iubirii (opusul caruia e tendinta spre diviziune si separatie).

19. A nouasprezecea treapta e de a avea inima si compatimire pentru ei. Aceasta atitudine corespunde sfatului lui Hristos dat in insusi contextul poruncilor Sale privitoare la iubirea de vrajmasi: “Fiti milostivi, precum Tatal vostru milostiv este” (Lc 6, 36). Sfantul Isaac Sirul descrie astfel pe cel ce are o compasiune autentica pentru toate fapturile creatiei si, prin urmare, si fata de vrajmasii sai: “Cand se gandeste la ei si ii vede, ochii sai varsa lacrimi. Si atat de puternica si naprasnica e compatimirea sa, si atat de mare e staruinta sa, incat inima sa se strange si nu poate indura sa auda sau sa vada nici cel mai mic rau si nici cea mai mica intristare in faptura”.

20. A douazecea treapta implica nu numai renuntarea la fi razbunat de Dumnezeu, dar si la dorinta ca El sa pedepseasca vreodata pe vrajmasii nostri. Sfatul Apostolului: “Nu va razbunati singuri, iubitilor, ci lasati loc maniei lui Dumnezeu, caci scris este: “A Mea este razbunarea; Eu voi rasplati, zice Domnul”" (Rm 12,19), pare aici sa fi fost dat pentru incepatorii care de-abia erau in stare sa renunte la propria lor razbunare. Aceasta a douazecea treapta consta in mod pozitiv din a voi ca Dumnezeu sa-i ierte pe vrajmasii nostri, sa-i pazeasca si sa-i mantuiasca.

21. A douazeci si una treapta e de a ne ruga lui Dumnezeu pentru ei. Aceasta atitudine corespunde poruncii lui Hristos: “Rugati-va pentru cei ce va vatama si va prigonesc” (Mt 5, 44; cf. Lc 6, 28).

Rugaciunea pentru vrajmasi este evident implicata inca de la primele trepte, dar atunci ea era un mijloc de a evita atitudinile nedorite, cum sunt ura, ranchiuna, resentimentul si mandria legate de ele, si de a ne curati de ele. Pe treptele mai inalte, ea se face nu numai fata de noi insine, ci si fata de ceilalti; ea duce la compatimire si iubire pentru vrajmasi si ingaduie dezvoltarea, intarirea si manifestarea acestor atitudini pozitive.

Ea consta atunci in a-I cere lui Dumnezeu sa se milostiveasca de ei, sa le ierte pacatele, sa-i mantuiasca si sa le dea ce este mai bun. Semnul ca rugaciunea e adanca, sincera si motivata de o compatimire autentica e acela ca e insotita de intristarea inimii si de lacrimi.

Cel ce are compatimire, scrie Sfantul Isaac Sirul, “se roaga cu lacrimi in tot ceasul pentru dobitoacele necuvantatoare, vrajmasii adevarului, si pentru toti cei ce il vatama, sa fie paziti si iertati”. Cine-si iubeste vrajmasii, spune Sfantul Maxim Marturisitorul, merge “pana la a suferi pentru ei, daca i se da prilejul”.

22. A douazeci si doua treapta e de a avea afectiune pentru ei. Sfantul Simeon observa ca pe aceasta treapta iubirea consta in “a iubi din adancul sufletului si a-i imbratisa fara patima ca pe niste prieteni adevarati, cu lacrimi de iubire sincera, fara sa se afle in acea clipa nici urma vreunei suparari in noi”.

23. A douazeci si treia treapta e de le voi si a le face binele. Aceasta atitudine corespunde poruncii lui Hristos: “Binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc” (Mt 5, 44; cf. Lc 6, 27-28); “iubiti pe vrajmasii vostri, faceti-le binele” (Lc 6, 35); “tot ce voiti sa va faca voua oamenii, faceti-le si voi lor” (Lc 6,31), porunca reluata de Apostolul: “Binecuvantati pe cei ce va prigonesc, binecuvantati-i si nu-i blestemati” (Rm 12, 14); “cautati ce este bine inaintea tuturor oamenilor” (Rm 12, 17). “daca vrajmasul tau flamanzeste, da-i sa manance; daca inseteaza, da-i sa bea” (Rm 12, 20).

Apostolii marturiseau prin comportarea lor o asemenea atitudine: “Ocarati fiind, binecuvantam” (1 Co 4, 12). Unui mirean maltratat de cineva si care il intreaba despre purtarea pe care trebuie sa o aiba fata de el, Sfantul Ioan din Gaza ii da un singur raspuns: “Fa-i binele”. Sfantul Isaac sfatuieste: “Arata-ti maretia compatimirii tale facandu-le bine celor ce te-au nedreptatit”, si observa ca “e mai mare lucru a face binele pacatosilor decat dreptilor”.

Sfantul Maxim invata ca iubim cu adevarat numai atunci cand suntem in stare “sa rasplatim raul cu binele”, caci “a face bine din indemn launtric celor ce ne urasc pe noi e propriu numai dragostei duhovnicesti adevarate”.

Iubirea nu consta de altfel numai in a face binele vrajmasilor nostri, dar si in a gandi bine despre ei (aceasta neimplicand apriori in chip necesar aceasta). Cine isi iubeste vrajmasii nu numai nu se bucura de esecurile lor si de raul ce vine asupra lor si nu se intristeaza vazandu-i cinstiti sau multumiti, dar se intristeaza vazandu-i la incercare sau in chinuri si se bucura de succesul lor, vrea in mod sincer fericirea lor si cauta in toate imprejurarile sa-i multumeasca.

24. A douazeci si patra treapta e de a-i privi pe cei ce ne fac raul deopotriva cu cei ce ne fac binele, si a-i iubi in mod egal. Trebuie sa ajungem, invata Sfantul Varsanufie, la “a-l privi pe cel ce ne loveste ca si pe cel ce ne mangaie, pe cel ce ne dispretuieste ca si cel care ne cinsteste, pe cel ce ne ocaraste ca si pe cel ce ne cinsteste, pe cel ce ne mahneste ca si pe cel ce ne usureaza”.

Mai mult decat toti Parintii, Sfantul Maxim ne sfatuieste sa-i tratam pe toti oamenii in mod egal si sa-i iubim fara nici o diferenta intre ei, prieteni sau vrajmasi, drepti sau pacatosi. “Fericit omul care poate sa iubeasca pe toti oamenii deopotriva”. “Cel bun si fara patima in aplicarea voii sale iubeste pe toti oamenii la fel: pe cel virtuos pentru fire si pentru buna aplecare a voii lui, iar pe cel pacatos il miluieste pentru fire si din compatimire, ca pe un lipsit de minte ce umbla in intuneric”.

“Iubirea desavarsita iubeste pe toti oamenii la fel: pe cei buni si sarguitori ca pe niste prieteni, iar pe cei lenesi ca pe niste dusmani, facandu-le bine, rabdand indelung si suferind cele ce-i vin de la ei”. “Daca pe unii ii urasti, pe altii nici nu-i iubesti, nici nu-i urasti, pe altii iarasi ii iubesti dar potrivit, si in sfarsit, pe altii ii iubesti foarte tare, din aceasta neegalitate cunoaste ca esti departe de dragostea desavarsita, care cere sa iubesti pe tot omul deopotriva”. Fiindca “prietenii lui Hristos iubesc cu adevarat toate fapturile”.

Gasim aceeasi invatatura la Sfantul Isaac Sirul: “Socoteste ca toti oamenii, fie ei necredinciosi sau ucigasi, sunt egali in bine si in cinste, si ca fiecare e prin fire fratele tau, chiar daca, fara sa o stie, s-a departat de adevar”. Compatimirea – observa acelasi sfant – e o intristare iscata de har, ea se pleaca spre toate fiintele cu aceeasi afectiune”. “Cine iubeste toate fapturile deopotriva, cu compatimire si discernamant, a ajuns la desavarsire”.

25. A douazeci si cincea treapta e de a-i trata pe vrajmasii nostri ca pe prietenii nostri. Cine-si iubeste cu adevarat vrajmasii, scrie Sfantul Simeon, e in stare “sa-i primeasca ca pe prieteni in adunari si in ospete, fara nici un gand la cele trecute”. Sfantul Ioan Hrisostom spune la fel: “Fata de cei ce ne-au nedreptatit trebuie sa ne purtam ca fata de niste adevarati prieteni, si sa-i iubim ca pe noi insine”.

26. A douazeci si sasea treapta e de a-i iubi pe vrajmasii nostri un numai ca pe noi insine, dar chiar mai mult decat pe noi insine. Iubirea, spune Sfantul Maxim, “duce in chip armonios la laudabila inegalitate prin care fiecare il prefera pe aproapele lui insusi, tot pe atat pe cat mai inainte se sarguia sa-l indeparteze si sa treaca inaintea lui”. O apoftegma relateaza ca monahii din Sketis realizasera acest ideal si “faceau mult mai mult decat cere Scriptura, iubindu-si vrajmasii mai mult decat pe ei insisi”.

Aceasta clasificare in trepte nu pretinde evident sa stabileasca o ierarhie riguroasa. Unele atitudini pot fi situate pe diferite planuri si fiecare le implica mai mult sau mai putin pe celelalte. Iubirea e in cele din urma o dispozitie unitara si indivizibila.

Clasificarea noastra are mai cu seama un scop pedagogic; ea urmareste sa faca inteles faptul ca iubirea de vrajmasi are multiple componente, dobandirea ei raspunde la numeroase exigente si nu este cu putinta decat in urma unui efort launtric treptat si divers; ea vrea sa sublinieze si ca aceasta poate primi diferite niveluri de calitate si intensitatea despre care cei ce nu s-au luptat indelungat pentru o dobandi n-au decat o constiinta restransa.

Daca examinam invatatura Sfantului Siluan despre iubirea de vrajmasi, ne dam seama ca, desigur, el nu ignora treptele ei elementare, dar ca cel mai adeseori o priveste in treptele ei cele mai inalte. Acest lucru afirma ceea ce am remarcat anterior, si anume ca invataturile staretului sunt expresia unei experiente personale ce se situeaza pe culmile vietii duhovnicesti.

Pentru Sfantul Siluan, daca nu suntem in stare sa ne iubim vrajmasii, se cuvine macar sa nu-i uram, sa nu-i blestemam si sa nu ne repezim la ei (aceasta ar fi deja un progres spre iubire), si sa refuzam gandurile de manie impotriva lor.

Iubirea de vrajmasi implica nu numai suportarea mahnirilor pe care ni le produc acestia, ci si suportarea lor cu bucurie pentru Dumnezeu. Ea implica de asemenea multumirea adresata lui Dumnezeu pentru toate aceste mahniri: fiindca ele contribuie, am vazut, la progresul nostru duhovnicesc, si in acest sens trebuie primite ca pe un dar al providentei lui Dumnezeu care are in vedere mantuirea noastra.

Iubirea de vrajmasi implica de asemenea faptul ca, in fata violentelor pe care le suferim, ne pastram pacea sufletului si a trupului, astfel spus, cum am notat deja mai sus, nu numai sa nu ne infuriem la randul nostru, dar sa ramanem netulburati.

Staretul recomanda de asemenea nu numai sa nu ne invinuim vrajmasii, ci si sa nu gandim rau despre ei si chiar sa nu-i judecam deloc. Mai degraba decat de a-i invinui pe ceilalti, trebuie sa ne simtim vinovati noi insine.

Iubirea de vrajmasi presupune bineinteles pentru staret iertarea ocarilor lor si rugaciunea pentru ei. Cu toate acestea, iertarea nu este inca iubire si rugaciunea poate precede iubirea fara sa fie inca o manifestare a ei: “Cand eram in lume – marturiseste Siluan – imi placea sa iert din suflet si iertam usor si ma rugam cu pofta pentru cei ce ma ocarau, dar cand am venit in manastire, pe cand eram frate sub ascultare, am dobandit mare har si el m-a invatat sa-i iubesc pe vrajmasi”.

In compatimire Sfantul Siluan vede una din principalele dimensiuni ale iubirii de vrajmasi. Desigur, aceasta compasiune consta inainte de toate din a avea mila de ei. Aceasta mila decurge in parte din constiinta faptului ca cei ce ne vor raul sau ne fac rau au sufletul bolnav (regasim invatatura patristica traditionala potrivit careia patimile sunt boli duhovnicesti) si actioneaza sub stapanirea demonilor, aceasta dubla situatie facand din ei victime si facandu-i sa sufere adanc.

La intrebarea: “Cum isi poate pastra pacea sufletului un subordonat atunci cand seful lui e un om artagos si rau?”, staretul raspunde: “Omul artagos indura el insusi un mare chin de la duhul cel rau. El sufera acest chin din pricina mandriei lui. Subordonatul, oricine ar fi, trebuie sa stie aceasta si sa se roage pentru sufletul chinuit al sefului sau”. Aceasta mila decurge, pe de alta parte, din constiinta faptului ca cel ce face raul si se impotriveste adevarului sau il ignora, traieste in indepartare de Dumnezeu, se lipseste asadar de bunurile Lui, rataceste departe de caile mantuirii si se preda suferintelor iadului, a caror arvuna o incearca inca de aici.

“Sufletul sa aiba mila de vrajmasi si se roage pentru ei, pentru ca au ratacit de la adevar si merge in iad. Aceasta e iubirea fata de vrajmasi”. “Omul bun gandeste: “Tot cel ce rataceste de la adevar piere” si, de aceea, ii este mila de el. Cine a invatat de la Duhul Sfant sa iubeasca, acela se intristeaza toata viata pentru oamenii care nu se mantuiesc si varsa multe lacrimi pentru popor, si harul lui Dumnezeu ii da puterea de a iubi pe vrajmasi. Intelegeti! E atat de simplu. Sunt vrednici de mila oamenii care nu cunosc pe Dumnezeu sau care se impotrivesc Lui. Inima mea sufera pentru ei si lacrimi curg din ochii mei. Pentru noi si raiul si chinurile se vad limpede: le cunoastem prin Duhul Sfant. Aceasta a spus-o si Domnul: “Imparatia lui Dumnezeu e inauntrul vostru” (Lc 17, 21)! Asa ca inca de aici incepe viata vesnica; si chinurile vesnice incep si ele tot inca de aici”.

Vedem aici ca mila insoteste compatimirea, care consta in a suferi ceea ce sufera ceilalti ca si cum am suferi noi insine, in a ne arata cu adevarat solidari cu ei in suferinta, in a ne pune in locul lor in incercarile pe care le sufera, ceea ce atesta o iubire autentica si fara rezerve.

Aceasta compasiune, de care ne da un exemplu staretul insusi, e profund traita: asa cum o indica pasajul citat mai sus, ea e insotita de durere si lacrimi, si e permanenta. Ea este la fel de adanca ca si cea pe care o incercam pentru cei de aproape ai nostri atunci cand sunt in suferinta si nenorocire: “Duhul Sfant ne invata sa iubim pe vrajmasi pana intr-atat incat sufletului sa-i fie mila de ei ca de propriii nostri copii”.

Trebuie, spune staretul, sa ne fie mila fata de vrajmasii nostri si de vrajmasii adevarului, dar si fata de demonii insisi care sufera mai mult decat toti chinurile iadului, fiindca au savarsit pana la capat ceea ce provoaca aceste chinuri: indepartarea de Dumnezeu si tagaduirea lui, lipsirea de bunavoie de bunurile dumnezeiesti, refuzul de a iubi pe Dumnezeu si de a fi iubit de El. Curatati de Duhul Sfant, scrie el, “ne va fi mila chiar si de demoni, pentru ca s-au dezlipit de bine si au pierdut smerenia si iubirea de Dumnezeu”.

Compasiunea pentru vrajmasi e implicata pentru stareti de compasiunea pe care trebuie sa o avem (si pe care o avea el insusi) pentru toate fapturile fara exceptie. “Trebuie sa-ti fie mila de orice suflet, de orice faptura si de toata zidirea lui Dumnezeu”. “Duhul lui Dumnezeu ne invata iubirea pentru toate si atunci sufletul sufera impreuna cu fiece fiinta, iubeste chiar si pe vrajmasi si plange chiar si pentru demoni, pentru ca au cazut din bine”.

Compasiunea nu face exceptie de la nimeni, ci se adreseaza tuturor, fara nici o deosebire. “Sunt oameni care doresc vrajmasilor lor sau dusmanilor Bisericii pierire si chinurile in focul iadului. Ei gandesc asa pentru ca n-au invatat de la Duhul Sfant iubirea lui Dumnezeu, caci cel ce a invatat aceasta va varsa lacrimi pentru intreaga lume. Tu zici: “Cutare e un criminal si e bine sa arda in focul iadului”. Dar te intreb: “Daca Dumnezeu ti-ar da un loc bun in rai si de acolo ai vedea arzand in foc pe cel caruia i-ai dorit chinurile iadului, nu-ti va fi mila de el, oricine ar fi, chiar daca e un dusman al Bisericii?” Sau vei avea si tu o inima de fier?”.

Staretului ii era cu atat mai mult mila de cei ce trebuie sa indure suferintele iadului, si incerca cu atat mai multa compasiune pentru ei, cu cat facuse el insusi experienta in acelasi timp a fericirii raiului si a nenorocirii vrednice de plans a iadului si masura intreaga distanta dureroasa ce separa pe una de cealalta.

Iubirea de vrajmasi indica mai ales, dupa staret, pe langa faptul de a incerca fata de ei mila si compasiune, si faptul de a le voi si de a le face binele, atitudine pe care Parintii nostri o situeaza, cum am vazut, pe o treapta foarte inalta. Cine-i iubeste pe vrajmasi vrea indeosebi ce este mai bun pentru ei: ca ei sa se caiasca, sa cunoasca pe Dumnezeu si sa dobandeasca harul mantuirii. “Trebuie sa avem un singur gand – spune Sfantul Siluan: ca toti sa se mantuiasca”.

O alta componenta a iubirii de vrajmasi asupra careia insista indeosebi Sfantul Siluan e rugaciunea pentru ei. “E mare lucru in fata lui Dumnezeu sa te rogi pentru cei ce te ocarasc si te mahnesc”. Rugaciunea si iubirea pentru vrajmasi sunt in ochii staretului intim legate si adeseori le citeaza impreuna: “Domnul e iubire si El a dat pe pamant pe Duhul Sfant Care invata sufletul sa iubeasca pe vrajmasi si sa se roage pentru ei”; “Milostive Doamne, invata-ne prin Duhul Tau Cel Sfant sa-i iubim pe vrajmasi si sa ne rugam pentru ei cu lacrimi”; “Doamne, asa cum Te-ai rugat pentru vrajmasi, asa invata-ne si pe noi prin Duhul Sfant sa-i iubim pe vrajmasi”; “Sufletul a fost invatat de harul lui Dumnezeu sa se roage iubeste si-i este mila de fiecare faptura si indeosebi de om”.

Fiindca rugaciunea e in acelasi timp cea care starneste iubirea de vrajmasi si ceea ce decurge din ea, o manifesta si da marturie de ea.

Rugaciunea pentru vrajmasi e inainte de toate ceea ce ne ingaduie sa dobandim de la Dumnezeu harul de a iubi: “Nu e cu putinta sa iubesti pe vrajmasi decat prin harul Duhului Sfant si de aceea, de indata ce cineva te-a suparat, roaga-te lui Dumnezeu pentru el”. “Neincetat il rog pe Domnul ca, milostiv fiind, sa-mi dea iubirea de vrajmasi; ziua si noaptea cer de la Domnul iubire”, marturiseste staretul.

Tot prin rugaciune e cu putinta sa ne pastram pacea in fata vrajmasilor nostri si a ocarilor lor: “Pentru pacea sufleteasca trebuie ca sufletul sa se obisnuiasca sa iubeasca pe cel ce l-a intristat si sa se roage de indata pentru el. Sufletul nu poate avea pace, daca nu va cere cu toata puterea de la Domnul darul de a iubi pe toti oamenii”.

Rugaciunea e si ceea ce ingaduie pastrarea harului de a iubi pe vrajmasi, odata primit.

Dar, daca rugaciunea starneste iubirea de vrajmasi, iubirea de vrajmasi starneste la randul ei rugaciunea. “Cine n-a invatat de la Duhul Sfant sa iubeasca, acela nici nu se va ruga pentru vrajmasi”. Mila si compasiunea pe care le incercam pentru vrajmasi in constiinta faptului ca s-au indepartat de Dumnezeu, ca sunt lipsiti de bunatatile dumnezeiesti si ca merg spre pierzania lor, ne indeamna sa ne rugam ca ei sa scape de relele pe care le sufera si le vor suferi; ele ne indeamna sa ne rugam lui Dumnezeu ca ei sa se caiasca si sa se abata de la rau, ca sa-L cunoasca si sa se mantuiasca.

“Domnul e iubire si El a dat pe pamant Duhul Sfant Care invata sufletul sa iubeasca pe vrajmasi si sa se roage pentru ei, ca ei sa se mantuiasca. Aceasta si este iubirea”. “Sufletul sa aiba mila de vrajmasi si sa se roage pentru ei, pentru ca au ratacit de la adevar si merg in iad”.

“Cine poarta in sine pe Duhul Sfant, chiar daca nu mult, acela se intristeaza pentru toti oamenii ziua si noaptea, si in inima lui ii este mila pentru orice zidire a lui Dumnezeu si mai cu seama pentru oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu sau se impotrivesc Lui si care, pentru aceasta, vor merge in focul chinurilor. El se roaga pentru ei ziua si noaptea, mai mult decat pentru sine insusi, ca toti sa se pocaiasca si sa cunoasca pe Domnul”. “Doamne, toate noroadele sunt lucrul mainilor Tale; intoarce-le de la ura si rau spre pocainta, ca sa cunoasca toate iubirea Ta”.

Pentru ca decurge din compatimire, dar si pentru ca e legata de sentimentul plin de strapungere de a fi noi insine pacatosi si chiar mai rai decat demonii, rugaciunea pentru vrajmasi e insotita de lacrimi, ceea ce e semnul profunzimii si al sinceritatii ei, al faptului ca e legata de o iubire adevarata.

Jean-Claude Larchet

Dragostea cea pretioasa si adevarata….Cuv.Paisie Aghioritul

Dupa  mine dragostea este de trei feluri: dragostea trupească, care este plină de microbi spirituali, dragostea lumească, care este de suprafață, formală, ipocrită, fără profunzime și dragostea duhovnicească, care este cea adevărată, cea curată, cea scumpă. Aceasta-i dragostea cea fără de moarte care rămâne în vecii vecilor. Cum ne vom da seama dacă avem dragoste adevărată? Ca să ne dăm seama, trebuie să ne cercetăm dacă îi iubim pe toți oamenii deopotrivă și dacă îi considerăm pe toți oamenii mai buni ca noi.
-Mi s-a răcit dragostea pentru Dumnezeu și pentru aproapele.
-Seamănă puțina dragoste care ți-a mai rămas, pentru ca ea să încolțească, să crească, să rodească și să seceri dragoste. Apoi dragostea înmulțită pe care o vei secera o semeni din nou și încet- încet, îți vei umple hambarul, încât nu vei avea unde s-o pui, căci, cu cât semeni mai multă dragoste, cu atât se înmulțește mai mult. Să spunem că un țăran are un săculeț de sămânță, pe care o seamănă. Apoi adună rodul și umple un săculeț mai mare. Semănând apoi sămânța din acest săculeț, va umple un sac întreg. Iar când adună multă sămânță și o seamănă, va umple un hambar. Pe când dacă păstrează sămânța în săculeț și nu o seamănă, sămânța va face viermi. Trebuie să arunce sămânța în pământ ca să încolțească, să crească și să facă rod.
Tot asfel se întâmplă și cu dragostea. Dragostea ca să se înmulțească, trebuie să o dăruiești. Însă cel care nu dă chiar și puțina dragoste pe care o are, seamănă cu cel care are un pumn de sămânță, dar o păstează și nu o seamănă. Acesta este robul cel viclean, care a ascuns talantul.
Vei primi dragoste potrivit cu dragostea pe care o vei dărui. Dacă nu dăruiești dragoste, nu vei primi dragoste. Vezi mama dăruiește continuu copiilor ei, dar și primește continuu de la ei, dragostea ei crescând mereu. Însă dacă cerem dragostea celorlalți numai pentru noi înșine și vrem ca toți să ne dea, iar când facem un bine ne gândim la răsplată, atunci nu avem o dragoste prețioasă ci una ieftină. Atunci ne înstrăinăm de Dumnezeu și nu primim dragoste nici de la Dumnezeu, nici de la oameni.

Volumul V  Patimi și Virtuți – Cuviosul Paisie Aghioritul (Editura Evanghelismos; București 2007)

SFANTUL NICOLAE VELIMIROVICI:

„Fie ca inima ta să nu pizmuiască pre cei păcătoşi, mai bine fii mereu în frica Domnului.” /Pilde 23:17/

1. Eşti om botezat, adică curăţit de necurăţia dintru început şi plivit de buruiana cea străveche. Necurăţia cea dintru început şi buruiana cea străveche au izvorât din păcatul cel dintru început şi străvechi al strămoşilor. Oare preţuieşti cum se cuvine mila şi prea-marele dar ce ţi s’a dat prin botez?

2. Dintr’o cocină murdară, botezul a făcut din tine Biserică. Aşadar, ce invidie poţi avea oare în inimă faţă de cei ce preschimbă iarăşi o dumnezeiască Biserică în cocină murdară? Inima ta să nu invidieze pe cei păcătoşi.

3. Sau dacă cuiva i se curăţă, luminează, tămâiază şi împodobeşte casa; şi acesta, în loc să ţină casa sa în astfel de rânduială, ia lopata şi aruncă peste uşi şi ferestre toată necurăţia – îl vei invidia, oare, sau îl vei plânge?

4. Însuşi Domnul Dumnezeu a curăţit prin botez pe tot omul botezat. Frica ar trebui să te cuprindă în faţa acestui gând, frica lui Dumnezeu, care a venit pentru a spăla, lumina, renaşte şi mântui pe oameni.

5. Precum curg lacrimile din pricina unei mari tristeţi, dar şi din pricina unei mari bucurii, aşa şi frica îl cuprinde pe om din pricina unei mari răutăţi, dar şi din pricina unei mari jertfe. Dumnezeu S’a arătat în Hristos ca o slugă pentru a curăţi casa ta, pentru a preschimba cocina în Biserica din inima ta. Oare nu te cuprinde frica de atâta smerenie a Împăratului Împăraţilor? Şi oare nu te cuprinde frica când vezi pe omul botezat când păcătuieşte? Cu adevărat, nu este ceva mai nebunesc decât a invidia pe păcătos. Nebunie e şi a-l invidia pe cel drept, mare nebunie – dar a-l invidia pe păcătos e cel mai nebunesc lucru.

6. Ce este păcătosul? Este un sinucigaş inconştient. Este un om ca orice om, care îşi doreşte viaţa, însă neîncetat agoniseşte moarte întru sine. Sau: este un om care îşi doreşte sănătate, dar neîncetat ia otravă. Oare îl vei invidia?

7. Dacă îl invidiezi pe păcătos, care aleargă după umbrele trecătoare ale acestei lumi, îi eşti tovarăş în nebunie. El este nebun pentru că vrea să prindă ceea ce nu poate cuprinde, iar tu pentru că, cu invidia, îţi otrăveşti inima. Dacă îţi pare rău pentru el şi îl îndrepţi, îi faci bine şi ţie şi lui, îţi întăreşti inima ta, iar pe a lui o vindeci.

8. O legendă pomeneşte de doi vecini bogaţi. Unul pătimea din pricina iubirii de arginţi, iar celălalt din invidie pentru primul.  Amândoi au murit în aceeaşi zi. Prietenii lor s’au sfădit care dintre cei doi era mai bun. Ca să sfârşească cearta, ei s’au hotărât să deschidă cele două trupuri şi să scoată inimile celor doi – şi după inimă să-i preţuiască. La cel iubitor de arginţi au găsit o piatră în loc de inimă, iar la cel invidios au găsit un şarpe în loc de inimă. Şarpele  a sărit şi s’a ascuns sub acea piatră. O, fratele meu, inima ta să nu-i invidieze pe cei păcătoşi! Invidia este un şarpe care se hrăneşte cu inima ta.

9. În această a treia săptămână a Postului Mare, lărgeşte-ţi inima, ca să iasă toată invidia. Ştii cum le grăieşte Corinthenilor preaînţeleptul Pavel: Gura noastră s’a deschis către voi, Corintheni, inima noastră s’a lărgit. /II Cor. 6:11/ Unde este invidie, gura se strânge şi nu vrea să grăiască aproapelui, iar inima se strânge, se contractă şi se împuţinează.

10. Gândeşte-te, oare cu câte mii s’ar împuţina răutăţile din patria ta dacă ar pieri invidia dintre oameni? Şi cât s’ar împuţina certurile şi iubirea de sine? Şi cât s’ar împuţina răscoalele şi războaiele şi vărsările de sânge şi urâciunea? – Doar de nu ar fi invidia!

11. Ai grijă să nu te înşeli. Invidia nu se înfăţişează sub numele ei adevărat. Curvia se ascunde sub numele dragostei, iubirea de arginţi sub numele chiverniselii, jocurile de noroc sub numele divertismentului, beţia sub numele iubirii de prieteni, iar invidia sub numele dreptăţii şi egalităţii. Şi în tine însuţi invidia se înfăţişează ca o revoltă împotriva nedreptăţii şi inegalităţii.

O, fiul meu, ai grijă să nu te înşeli. Tot tâlharul ce vine la uşă strigă: Eu sânt binefăcătorul şi prietenul tău. Păzeşte-te să nu te înşele glăsuirea lui şi nu deschide uşa ta.

Mareste imaginea.

Postul nu este lasat sa omoare omul

Unii nu postesc deloc, altii postesc o saptamana sau cateva zile, iar altii, o saptamana la inceput si o saptamana la sfarsit. Fiecare isi va lua plata dupa ostenelile sale. Dar cei care postesc, adeseori se mai si incurca in intelegerea postului. Unii postesc ajunand mai ales vinerea - si e foarte bine. Pentru ca postul si ajunarea dau bun prilej organelor noastre celor dinlauntru sa se repare - aceasta "uzina" care suntem noi insine si care merge asa, ca un automat: de pilda, nu ne dam seama cand se transforma painea in energie. Si cand postim, se bucura tot launtrul nostru, ne spune "mersi", pentru ca se reface aievea. Asadar, cine tine post cu regularitate isi face el insusi foarte mult bine.

Este la cate unii aceasta panica: "Daca nu mananc, mor, ametesc!" Nu-i adevarat. Postul armonizeaza si invioreaza tot launtrul nostru. Postul crestin, supravegheat si tinut cu intelepciune, este recomandat de sfintii Parinti, iar unii din ei aveau studii de medicina inalta si ei urmareau sa ne faca noua bine, nu sa ne chinuiasca. Asa ca toate au fost randuite cu foarte multa luciditate si pricepere.

Postul trebuie sa fie luminat, consimtit de buna voie, nu cu ciuda, ci sa fie ca o bucurie. Nu un post cu ciuda sau tinut de frica, pentru ca atunci stomacul resimte postul ca o mare suferinta, iar mintea culege numai matraguna si numai rautati. Dumnezeu nu vrea un astfel de post. Este un post netrebnic, cu adevarat, atunci cand posteste aceasta aparatura fizica, iar sufletul se revolta. Nu asa! Dumnezeu vrea ca totul sa fie global, armonios; sa posteasca si trupul, dar sa posteasca si sufletul, si atunci e postul cu adevarat binefacator. Sa se bucure si cele dinlauntru si sa nu se revolte gura si limba ca le-am pus la post.

Sfantul Timotei, ucenicul sfantului apostol Pavel, nu stia cum sa se chinuiasca mai mult, ca sa-si stapaneasca patimile. Manca numai paine, apa si fructe - nu numai in post, ci tot timpul - si slabise foarte rau. Sfantul Pavel, care stia suferinta lui, ii scrie sa bea si putin vin, nu numai apa, din pricina deselor sale slabiri. Desigur, sfantul Pavel ii scria putine cuvinte, insa Timotei intelegea foarte mult din ele, din aceste cuvinte putine. Sunt in biblioteci carti mari, volume groase, cu foarte multe pagini si pe masura ce le parcurgi, te atrag intorsaturile de fraze, cuvintele frumoase, dar cand strangi in mana, vezi cum curge tot, nu ramai cu nimic -adica ai foarte putin folos din aceasta literatura profana. Sfanta Scriptura insa este intelepciunea cea mai inalta si deseori, un singur loc, un singur cuvant din Biblie ne poate lumina pe deplin. Sunt mari sfinti care au urmat un singur cuvant din Biblie: "Vinde tot ce ai si urmeaza-mi Mie" - sfantul Antonie cel Mare, de pilda, sau sfanta Paraschiva. Le-a ramas in minte si in inima un text sau o frantura de text din sfanta Scriptura si acest text a "ars" in inima lor, ca unjaratec, toata viata - si pe acesta l-au urmat si s-au mantuit.

In epistola sa catre Timotei, sfantul Pavel scrie cuvinte de o gingasie rara. Ce poate fi mai dragastos decat faptul ca sfantul Pavel, care era asa de prins cu atatea treburi, se ingrijeste de sanatatea ucenicului sau? Si ii scrie cu multa delicatete si curatie launtrica. Timotei era bolnavicios din firea sa si isi stricase stomacul si sfantul Pavel ii scrie: "Nu bea numai apa" - asta inseamna ca pana atunci bause cu adevarat numai apa. Altadata spune: "Eu am trimis la voi pe Timotei, iubitul si credinciosul meu fiu" - aceste cuvinte arata vredniciile lui Timotei. Si Timotei n-ar fi fost asa vrednic, daca ar fi fost robit de trup; dar el, tanar cum era, in chilia lui, intiparea in sine toate faptele bune pe care le facea sfantul Pavel. Desi era foarte tanar, purta acelasi jug cu sfantul Pavel. "Nimeni sa nu-l dispretuiasca pe Timotei, caci el urmeaza Legea Domnului, ca si mine; si ca un tata cu fiul sau, asa impreuna cu mine a slujit el" - spune sfantul Pavel. Timotei insa continua sa posteasca inainte, cu toata asprimea. Si nu facea ca aceia care, dupa ce postesc, incep sa zica: "Ce sa mai postesc de-acum? Mi-am omorat trupul si l-am biruit pe diavolul. De-acum de ce sa mai postesc?" Timotei nu zicea asa, ci cu cat erau mai mari meritele sale, cu atat mai mult se nevoia; si aceasta, desigur, a invatat tot de la sfantul Pavel.

Va atrag atentia asupra unui cuvant. Sfantul Pavel nu-i scrie: "bea vin", ci "putin vin", adica numai cat e de trebuinta pentru a alunga boala trupului, si nu pentru a ingadui boala sufletului, nici pentru a intarata patimile. Caci vinul, frati crestini, sfarseste energia organismului. Vinul e lasat de Dumnezeu sa-l intrebuintam cu masura, nu oricum. Betivul e un mort viu, are cerul cu desavarsire inchis. Betivii nu pot mosteni imparatia cerurilor, sfantul Pavel ne spune asta.

Frati crestini, din cele spuse in seara aceasta, as vrea sa ramaneti macar cu doua ganduri si anume: un post cumpatat; si dupa un post aspru, sa mancati putin. Unii postesc toata ziua, ajuneaza, si seara mananca cat ar fi mancat toata ziua si apoi toata noaptea le e rau. Este si un cuvant in popor: "Craciunul satulului, Pastele fudulului" - adica acum se taie bietii porci si mancam si ne imbuibam cu toate dupa post, mancam pentru tot postul cu un fel de razbunare si ne vatamam trupul (...). E nevoie de post cu adevarat, frati crestini.

Dar un post aspru se impleteste cu rugaciunea si cu meditatia, si mai ales sa-ti posteasca si gura in timpul postului. Sunt oameni care fac din aceasta ravna a postului un ideal. Si ferice, cu adevarat, de cei ce merg pe aceasta cale frumoasa si cu adevarat vrednica, calea postului! Numai sa fie dusa cu statornicie si rabdare, pentru ca este o cale spinoasa, frati crestini, si totdeauna veti avea de suferit pe aceasta cale. Si sfintii au suferit foarte mult, toti, fara nici o exceptie. Iar daca cineva ajunge la varful faptelor bune si apoi se ademeneste si cade, caderea lui e mare, pentru ca ii tulbura pe toti. Sfantul Timotei stia ca are nevoie de un frau pentru tineretea lui - caci tineretea aceasta de multe ori se preface intr-un fel de flacara si cuprinde totul in jur. De aceea, sfantul Timotei se ingradea din toate partile, ca sa stinga aceasta flacara a pacatului. Si el nu parasea nicicum lucrul lui Dumnezeu, ci cu tot postul lui aspru, acum era la Efes, acum la Corint, sau pe mare, sau in alta parte, oriunde era invatatorul sau, sfantul apostol Pavel. Toti matii sfinti au fost bolnavi, frati crestini. Incepand de la sfantul Pavel, care avea mereu nevoie de sfantul Luca, sau sfantul Ioan Gura de Aur care vomita mereu si nu putea manca niciodata cu altcineva la masa, din pricina acestei slabiciuni... sfantul Nicolae care avea picioarele ranite si um­flate, de la minele de plumb din Asia Mica, unde a fost deportat...

Toti sfintii, fara exceptie, au primit suferinta in trupul lor, ca pe un ghimpe care ii ajuta sa fie mereu cu mintea la Bunul Dumnezeu; de aceea ei primeau cu foarte mare bucurie aceste suferinte. Iisus insusi a suit acest drum al suferintei, a calatorit pe drumul Crucii si picioarele Lui au netezit asprimea caii, au facut-o mai lesnicioasa celor ce vor merge dupa El.

Tineti seama de toate acestea, frati crestini. Luati-va in serios propria viata, pentru ca o data ii este dat omului sa traiasca si dupa moarte vine judecata - spune sfantul Pavel. Daca noi vorbim numai despre aceste lucruri si le laudam cu gura, dar nu le facem, e ca si cum am vedea in vitrina unui magazin o mancare foarte buna, dar nu o putem lua, pentru ca este un geam intre noi. Asa este si cu aceasta ne-aplecare spre poruncile lui Dumnezeu, spre lucrarea lor. Sa facem, frati crestini. Dumnezeu sa ne ajute sa facem, si negresit, ne vom bucura de roadele si sporul cel duhovnicesc. Amin.

Postul e inainte de toate, infranare, frati crestini. Pentru ca daca nu mananci de dulce, dar mananci de post mai mult decat trebuie si mananci si o mancare foarte bine gatita, acela nu mai este post.

Noi astazi nici nu mai bagam in seama poruncile lui Dumnezeu, dar pentru acest dispret grozav fata de poruncile Lui, fara indoiala ca vom fi aspru judecati. Noi, cei de azi, ne-am obraznicit, suntem "evoluati"...

In post conteaza foarte mult sa va iertati unul pe altul. Postul n-are nici o valoare cand ai necaz pe cineva si nu te poti impaca cu el. Poti sa mori de foame, nu are nici un rost postul tau, pana cand nu te impaci cu celalalt. Dar nu asa, o impacare de politete, ci iertare din inima. Nu asa, ca "da, eu n-am nimic cu nimeni". Asta nu e iertare. Sa va iertati unul pe altul din toata inima, numai atunci postul va fi cu adevarat de folos. Unii nu-si vorbesc cu anii, dar postesc fiecare post. Vai de postul lor... Asemenea persoane trec pe deasupra gurii iadului, duc cu ei un fel de zbucium cumplit si dincolo ii asteapta acest foc cumplit al constiintei vinovate.

Nu va temeti de post. Postul nu e lasat sa omoare omul, ci sa potoleasca patimile din noi. Daca esti bolnav si postesti, de cele mai multe ori te vindeci prin post. Si dimpotriva, daca mananci prea bine, poti fi oricat de sanatos, indata te distrugi. Si apoi sa nu uitati ca postul nu inseamna numai post de mancare, ci sa te abtii de la tot ceea ce simti ca nu-ti este de folos: de la o placere vinovata, de la un roman nepotrivit.

In comunitatile in care traim, cand pleaca unul afara, toti ceilalti tabara pe el si ii spun toate greselile si uita ca, oricat de rau ar fi cineva, are si niste lucruri bune. Dar se uita acest amanunt si se spun numai cele rele. Si gresim osandind pe altul, si spurcam postul nostru cu acest pacat, si ne adunam pacate grele in fata lui Dumnezeu. Pentru ca atunci cand judeci pe altul, intri cu obraznicie in drepturile lui Dumnezeu, El e judecatorul. "Cine esti tu, sa judeci sluga straina?" Ce folos ca nu mananci carne, dar mananci cinstea fratelui tau? Sau dai averea la saraci, dar tu esti plin de ura?

Sa avem grija, asa cum v-am spus, sa postim si cu limba, frati crestini. Noi avem gura, cu care facem foarte multe greseli de neiertat. Sfantul Iacov spune asa: "Cine-si pazeste limba si nu spune lucruri gresite, acela e barbat desavarsit". Mare e razboiul purtat de limba - limba aceasta cu care vorbesc si eu acum. Si apoi nu uitati ca vom da seama de orice cuvant desert - asa ne avertizeaza Mantuitorul. E cumplit: vom fi pusi in fata cu toate cuvintele noastre. De aceea spun sfintii Parinti ca limba are doua garduri in fata, ca s-o poti stapani: dintii si buzele. Cand spune prostii, musc-o in asa fel incat sa curga sange. Pedepseste-ti limba, ca sa scapi tu de pedeapsa cea vesnica. Ar trebui sa ne controlam fiecare cuvant pe care-l spunem, pentru ca fiecare are rostul lui in viata noastra sau in viata altora. Nu-ti invinui numai limba, ca si cum ea ar merge fara cap si fara minte... S-o strunim noi, sa-i poruncim noi ce sa spuna, nu sa ne scuzam ca "am scapat din vedere ceea ce am spus", nu dati vina numai pe limba. Inca o data, nu uitati ca postul este si al gurii. Sunt vorbe de aur, vorbe de argint, dar cele mai multe sunt vorbe goale. Nu uitati indemnul:. "Cuvantul vostru sa fie dres, cu sare.. .". Asa ca aveti grija la capitolul "barfa". La noi, asa se procedeaza. Cand lipseste cineva din birou, chiar pentru o clipa, in urma e anulat cu totul de ceilalti, nu mai e bun decat de scuipat cand se intoarce... Sa nu fie, frati crestini.

Marile calatorii sunt intotdeauna cele interioare. Pentru ca in calatoriile exterioare, in timpul nostru, sunt foarte multe inlesniri - de pilda putem merge foarte comod si putem parcurge drumuri mari intr-un interval de timp foarte scurt. Sunt insa calatorii interioare in care avem de luptat cu noi insine, asa cum, de pilda, in Athos, ca sa mergi de la o manastire la alta, te strecori pe niste cararui si cararuile astea [au] de o parte si de alta niste arbusti mici, cu foarte multi spini - si daca mai si ploua, pe de o parte te uda ploaia sau roua, iar pe de alta parte te zgarie spinii care te intampina pe toate cararuile acestea inguste. La Athos nu prea calatorim, insa calatorim cu totii pe o cale foarte ingusta, plina de spini, cu piedici de tot felul. Sa ne gandim cate piedici avem cand vrem sa facem o fapta buna, cate targuieli nu facem noi cu noi insine, cand vrem sa facem o milostenie: cat ii dam? Mai putin, ca avem si noi nevoie... Sau cat trebuie sa ne luptam ca sa ne stapanim de la niste patimi! Cat de greu ne vine sa ne hotaram la aceasta calatorie, fara sa stam pe loc, ci sa mergem numai inainte! De aceea spun ca marile calatorii sunt cele interioare - mai ales aceste targuieli cu noi insine, pentru fapta cea buna.

Aceasta randuiala a postului este tot o calatorie pentru fiecare din noi, un timp de lupta cu noi insine. Pentru ca cea mai cumplita lupta este cu noi insine, nu cu altii, frati crestini. Noi pe altul il biruim repede sau il inlaturam, mai ales daca suntem mai voinici - il desfiintam repede pe dusmanul nostru, insa cu noi insine suntem tare delicati, ne este tare mila de noi si gasim toate argumentele ca sa ne crutam pe noi insine. Postul este lasat ca o arena in care trebuie sa ne luptam cu fiarele din noi, cu spinii din noi, cu rautatea din noi - si e foarte greu sa te biruiesti pe tine insuti.

Si intr-o asemenea calatorie launtrica, ne este absolut de trebuinta o fapta buna care, daca o implinim, este egala cu eliberarea noastra launtrica: adica sa ne iertam unii pe altii. Pentru ca in aceasta calatorie spre inviere, avem noi insine nevoie de multa iertare de la Dumnezeu. Si daca nu iertam, nici noua nu ni se iarta si vai de sufletul nostru! Ne merg toate impotriva, chiar daca ni se pare ca mergem pe drumulcel bun; vai de sufletul nostru, daca nu ne iarta si pe noi Dumnezeu! Cand stii ca seful tau e suparat pe tine si urmeaza sa te sanctioneze, te temi si cauti sa faci tot ce poti, ca sa te ierte si sa te pui bine cu el. Dar marele Stapan al universului, cand il stim suparat pe noi, la cine putem mijloci sa ne ierte? Iar conditia iertarii Lui, e sa iertam si noi. Este conditia pe care acest mare Stapan o pune pentru fiecare dintre noi: "iertati si vi se iarta"; "nu iertati, nu vi se iarta". Aceasta este problema iertarii - foarte grea de multe ori, dar si foarte luminoasa, pentru ca ea ne ajuta la sporul cel duhovnicesc si "ne pune bine" cu acest mare si bun Stapan al universului intreg. Ierti - ti se iarta.

Orice truda pentru luminare si mantuire presupune aceasta conditie a pacii interioare. Caci asta inseamna iertarea: pacea ta. Si nici nu se poate face rugaciune cu ciuda. Cand te chinuie gandul ca celalalt ti-a facut rau, n-ai liniste in suflet si nu te poti ruga. Praful acesta care ustura si doare, stergeti-l de pe suflet si aruncati-l la caini... iertati, fratilor, ca sa puteti veni aici la rugaciune cu inima deschisa si sa va intoarceti acasa cu pace in suflet. Si nu asteptati sa va ceara celalalt iertare. Nu, incepeti prin a cere dumneavoastra iertare, pentru ca este imposibil ca, oricat ar fi si celalalt de vinovat, sa nu aveti si dumneavoastra o vina cat de mica... e imposibil...

Parintele Sofian Boghiu

Tinerea de minte (pomenirea) a raului

sau omul hazna

Memorarea si pomenirea pacatelor celorlalti il transforma pe om intr-un fel de colector de pacate, intr-un fel de depozit al raului, intr-un fel de hazna. Nu este deloc greu sa-ti dai seama, la un moment dat, ca, strangandu-le in mintea si in sufletul tau, te umpli tu insuti de dejectiile, de rebuturile si esecurile existentiale ale celorlalti. Dezgustatoare si dramatica este, in continuare, iamginea colportorului acestor dejectii si, mai ales, a celor dispusi sa se hraneasca cu ele.

Postul si tinerea de minte a raului

Aflandu-ne in Postul Mare m-am gandit ca ar fi potrivit sa propun cititorilor Vestitorului spre reflectie o tema speciala pentru aceasta perioada. In timpul postului, suntem chemati, intre altele, sa ne luptam mai mult decat in restul timpului cu pacatele, cu patimile, cu obiceiurile noastre cele rele. in sprijinul acestui gand si a ceea ce urmeaza am sa-l iau drept dumnezeiesc avocat pe Sfantul Ioan Gura de Aur care spune antiohienilor: "Nu este de ajuns Postul Patruzecimii pentru a ne putea impartasi, ci este nevoie intai de toate de virtutea sufletului si, daca este cu putinta, sa nu tinem minte raul, caci a tine minte raul pentru cei cazuti in aceasta inseamna a trai iadul inainte de a ajunge in gheena". Sfantul Efrem Sirul spune si el ca tinerea de minte a raului zadarniceste stradaniile postului: "Postul nu poate merge impreuna cu tinerea de minte a raului. Cei care, in timp ce postesc si se roaga, aduna suparari si tinere de minte a raului sunt asemenea celor care scot apa din fantana si o pun in vase gaurite. Caci Domnul nu primeste rugaciunea celui care poarta ranchiuna fratelui sau".

Gravitatea tinerii de minte a raului

Dintre toate pacatele, asadar, m-am oprit la tinerea de minte a raului, pentru ca, pe de o parte este extrem de raspandit si, pe de alta parte, este mult subestimat in ceea ce priveste gravitatea lui. in consecinta, mai nimeni nu se lupta cu el. Este vorba, desigur, despre tinerea de minte si pomenirea raului facut de ceilalti, pentru ca tinerea de minte sau pomenirea raului facut de tine insuti nu este bineinteles un lucru rau, ci dimpotriva este un lucru pozitiv. Daca trebuie sa tinem minte pacatele, atunci numai pe ale noastre trebuie sa le tinem minte, pentru ca daca le vom tine minte pe ale noastre, niciodata nu vom tine seama de cele straine, spune Sfantul Ioan Gura de Aur.

Cercetand aceasta tema la cativa Sfinti Parinti am fost surprins - asa cum cred ca vor fi si cititorii acestui articol - sa constat ca, in aprecierea acestora, tinerea de minte a raului este un pacat mult mai grav si mai periculos decat il consideram noi de obicei. Acelasi Sfant Ioan Gura de Aur, vorbind despre gravitatea acestui pacat, spune ca nimic nu uraste atat de mult si nu respinge Dumnezeu ca pe omul care pomeneste raul si tine manie. Pomenirea raului este socotita a fi un pacat atat de grav pentru ca, pe de o parte, ea insasi nu are puterea sa ajunga la iertare, iar pe de alta parte impiedica iertarea celorlalte pacate: "Cat despre pomenirea raului - spune Sfantul Ioan Gura de Aur -, aceasta este mai rea decat orice alt pacat, caci toate celelalte pacate isi pot afla iertare, insa aceasta nu numai ca nu are puterea sa ajunga ea insasi la iertare, ci si pacatele care disparusera odata le aduce din nou la viata!". Pomenirea raului este mai grava decat toate celelalte pacate si prin firea ei: "Caci desfranatul sau adulterinul odata ce si-a implinit pofta si a pus capat pacatului, daca, trezindu-se, voieste sa lase pacatul si dupa aceasta urmeaza pocaintei, are o oarecare mangaiere; cel care tine minte raul insa lucreaza pacatul in fiecare zi si niciodata nu-1 termina, in primul caz s-a intamplat faradelegea si s-a savarsit pacatul, in cel de-al doilea, pacatul are in fiecare zi indrazneala; de la cine vom avea, spune-mi, iertarea cei care ne predam de buna voie acestei fiare salbatice si viclene?" (Sfantul Ioan Gura de Aur)

Sfantul Efrem Sirul aseamana tinerea de minte a raului cu cangrena: "Precum cangrena cuprinde trupul si nu se mai vindeca, la fel si tinerea de minte a raului cuprinde sufletul monahului". Tot el spune: "Daca ascunzi in inima ta patima tinerii de minte a raului, te faci locas al maniei si al necunostintei si odata cu acestea al tristetei, iar vederea fetei tale se schimba. Caci, caile celor ce tin minte raul duc la moarte, zice Scriptura. Barbatul mandru de multe se va intrista; iar cel smerit se va bucura in Domnul pentru totdeauna. Cel ce ascunde tinerea de minte a raului in inima sa se aseamana cu cel care hraneste sarpele la sanul sau".

Sensul exact al pomenirii raului

In literatura crestina exista un concept foarte clar definit si un termen tehnic incetatenit care-l exprima si care in limba romana nu poate fi tradus cu exactitate. Exista o intreaga familie de cuvinte in jurul acestei notiuni, pe care am s-o reproduc, desi limitele unui articol nu reclama acest lucru. Verbul este mnisikakein (de la mimniskein - a aminti, a pomeni si kakon - rau), care se traduce cu a tine minte raul dar sensul cu care s-a consacrat este mai exact urmatorul: a tine minte un rau pe care ti l-a facut cineva si a nutri resentimente la adresa aceluia. Substantivul este mnhsikakia ceea ce se traduce cu pomenirea raului, dar ca sens este redat mai curand cu ranchiuna, ceea ce inseamna tinerea de minte a raului insotita de gandul rau si de razbunare la adresa celui care ti-a facut rau. Adjectivul mnisikakein inseamna cel care tine minte raul sau mai exact ranchiunosul. Sunt relevante sinonimele pe care dictionarul limbii romane le da acestuia: razbunator, dusmanos, ostil, vindicativ, pizmas, invidios, zavistie.

Gravitatea acestui pacat este data si de faptul ca poate deveni un fel de stare generala si permanenta, in care tinerea de minte a raului nu se limiteaza la raul pe care ti l-a facut de cineva, ci se extinde la contabilizarea relelor tuturor celor din jur. Este vorba despre o inclinare spre memorarea relelor celorlalti, care devine un fel de nevoie personala, un fel de hrana.

Tinerea de minte a raului este un pact cu diavolul

Evagrie Ponticul are un cuvant greu referitor la tinerea de minte a raului si legatura acesteia cu personificarea raului, diavolul: "Cel care are ranchiuna pe demoni, nu poarta ranchiuna oamenilor; cel care face pace cu demonii/ acela il razboieste pe fratele sau. Tinerea de minte a certurilor este ca un foc ce arde in inima, in timp ce sufletele celor care nu tin minte raul se racoresc duhovniceste. Precum carbunii se aprind de la scanteie, tot asa sufletele care tin minte raul sunt coplesite de ganduri rele; cat doare muscatura de scorpion, atata amaraciune are sufletul care tine minte raul".

Tinerea de minte a raului si pacatele insotitoare

Este important de vazut ca tinerea de minte a relelor sau pacatelor celorlalti nu este izolata. Ea este cauzata de o serie intreaga de alte rele si conduce la o alta serie de multiple si grave pacate. Poate tocmai aici este motivul pentru care Parintii Bisericii o socotesc mult mai grava decat orice pacat.

Tinerea de minte a raului este cauzata si alimentata de mandrie, de invidie, de suficienta de sine, de indreptatirea de sine, de rautate, de ura, de manie. Cineva care simte nevoia acuta de a contabiliza pacatele celorlalti si de a le tine minte, o face pentru a se asigura ca el este mai bun decat ceilalti. Cel mandru vede pacatele celorlalti si nu le vede pe ale sale, iar cel smerit vede pacatele si neputintele sale si nu le vede pe ale celorlalti sau oricum chiar daca le vede le considera mai mici decat pe ale sale. Cel mandru isi linisteste constiinta cu evidenta faptului ca, pe langa ale celorlalti, pacatele sale sunt mai mici si mai putin grave. Tinerea de minte a pacatelor celorlalti merge mana in mana, asadar, cu tendinta de justificare, minimalizare sau uitare a propriilor pacate si aduce cu sine lipsa de mobilizare pentru lupta cu propriile pacate.

In fond, la radacina tinerii de minte a raului se afla un adanc complex personal de inferioritate: avand simtul sau intuitia adanca - nemarturisita nici macar siesi - a slabiciunilor Si neputintelor sale. Cel care se inarmeaza cu memoria pacatelor celorlalti o face amagindu-se in felul acesta ca lucrurile nu stau asa cum par a fi, daca altii sunt mai rai ca el, inseamna ca el nu este atat de rau. Este un infantilism evident, o lipsa de maturitate, o lipsa de barbatie, din moment ce evitam din temere sa ne confruntam cu adevarata noastra stare sau fata.

Cred ca situatia societatii romanesti actuale, in care toata lumea se vaita de toata lumea, in care fiecare roman invinovateste pe toti ceilalti si nimeni nu vorbeste de propriile neputinte si responsabilitati, arata cat de raspandit este raul tinerii de minte a raului.

Tinerea de minte a raului este strans legata de judecata aproapelui si de colportarea raului prin intermediul clevetirii, calomniei, delatiunii, intrigii, invectivelor, parei, etc. Pentru a tine minte raul sau pacatele celorlalti trebuie mai intai sa le iei seama, sa judeci deci cu rautate si partinire pe ceilalti, sa le consemnezi pacatele apoi sa le colectezi in propria-ti memorie si sa improspatezi memoria lor pomenindu-le frecvent. De fapt, judecata celorlalti este un lucru rau pentru ca aceasta de obicei nu vizeaza lucrurile bune, ci lucrurile rele ale semenilor. ii judecam pe ceilalti in neputintele si pacatele lor manati de o pornire mai mult sau mai putin constientizata de indreptatire de sine.

Impotriva Bisericii si a lui Dumnezeu

Cred ca gravitatea tinerii de minte a raului este data si de faptul ca plaseaza pe subiectul acesteia intr-o postura potrivnica Bisericii si atitudinii acesteia fata de relele sau pacatele oamenilor. in timp ce Biserica, prin chemare la pocainta si iertare, colecteaza in discretie desavarsita pacatele oamenilor prin Taina Spovedaniei si le inmormanteaza in secretul spovedaniei, intorcandu-le in nefiinta din care au venit si curatind astfel lumea de rau, cel care tine minte pacatele si greselile celorlalti perpetueaza raul in memoria sa si, prin colportare, in memoria celorlalti. Raul neavand suport existential propriu se ataseaza si se foloseste parazitar de omul care, neatent, mentine raul in lume si-1 multiplica. Daca iertarea este una din poruncile fundamentale si insistente ale Mantuitorului Hristos, tinerea de minte a raului si propagarea acestuia, prin banala barfa sau prin mult mai rafinatele mijloace precum calomnia sau delatiunea, este o evidenta neimplinire a poruncii dumnezeiesti si impotrivire. Din Evanghelia Mantuitorului Hristos si din practica bimilenara a Bisericii reiese clar ca iertarea este singura cale de limitare si imputinare a raului. Prin contrast, tinerea de minte a raului este calea sigura prin care raul se inmulteste.

Prin memorarea si pomenirea raului ne situam si intr-o atitudine intru totul opusa atitudinii lui Dumnezeu insusi, ne aflam potrivnici sau luptatori impotriva lui Dumnezeu, care departe de a vana pe pacatosi pentru pacatele lor, ii asteapta cu indelunga-rabdare sa se intoarca. Si cand un pacatos se intoarce la Dumnezeu cu pocainta, bucuria lui Dumnezeu este mai mare decat pentru nouazeci si noua de drepti care nu au nevoie de pocainta, dupa marturia Mantuitorului Hristos insusi (Luca 15,7).

Omul hazna

Memorarea si pomenirea pacatelor celorlalti il transforma pe om intr-un fel de colector de pacate, intr-un fel de depozit al raului, intr-un fel de hazna. Sa mi se ierte fortarea limbajului, dar am socotit ca este o imagine care poate ne-ar putea genera sila de noi insine si ne-ar ajuta sa luptam impotriva acestui pacat devastator. Nu este deloc greu sa-ti dai seama, la un moment dat ca, strangandu-le in minte si in suflet - pentru ca tinerea de minte a raului este inevitabil insotita de rautate - te umpli tu insuti de dejectii, de rebuturile si esecurile existentiale ale celorlalti. Ce-ar fi sa intelegem, intr-o buna zi ca putem sa ne umplem mintea si sufletul cu lucrurile frumoase, bune ale semenilor nostri, hranindu-ne sentimentele frumoase la adresa lor si impartasindu-le sj celorlalti. Cat de clara este diferenta intre a fi depozitarul si colportorul de rele sau depozitarul si semanatorul de lucruri bune si frumoase. O alta imagine care-mi vine-n minte acum este cea a mustelor cu care ne putem asemana in postura noastra de cautatori ai pacatelor celorlalti. Am in vedere vocatia mustelor pentru murdar, pentru mirosuri pestilentiale, pentru deseuri si gunoaie si, in egala masura, pentru murdarirea a ceea ce este curat si frumos, cu o persistenta care sugereaza invidia si rautatea celor care vor cu orice chip sa murdareasca lucrurile bune facute de cei din jur, apeland la invective sau procese de posibile intentii. Cu riscul de a deveni frivol, am sa insist pe aceasta imagine tot in speranta ca ne poate trezi repulsia fata de noi insine cand ne aflam in postura de a depune cu insistenta obraznica a mustelor murdaria noastra pe imaginea pe care cineva o are in sufletele celor din jur sau pe faptele lui bune, pomenind pacatele lui mai mult sau mai putin reale. Omul cu apetenta pentru lucrurile urate ale semenilor se aseamana cu mustele, orice ce am zice. in timp ce omul care evita lucrurile urate si se opreste numai la lucrurile sau faptele frumoase ale semenilor se aseamana cu albina, care cauta si aduna numai lucrurile frumoase si binemirositoare. Aceasta imagine am retinut-o din interventia unui ierarh la o intrunire internationala pe tema presei. Respectivul folosea imaginea pentru a incrimina vocatia presei pentru lucrurile urate si lipsa interesului pentru lucrurile frumoase din viata oamenilor. Sfantul Efrem Sirul are si el un cuvant asemanator oarecum: "Precum fumul alunga albinele, tot asa tinerea de minte a raului alunga cunostinta din inima".

Cum scapam de tinerea de minte a raului

Sfantul Efrem Sirul ne spune cum putem scapa de tinerea de minte a raului: "in ce se dizolva tinerea de minte a raului? in aducerea aminte de frica de Dumnezeu si de ziua sfarsitului". Tot Sfantul Efrem, sfatuind pe monahi, ne arata cum sa ne ferim de consemnarea si memorarea pacatelor celorlalti: "Daca vezi pe cineva pacatuind, nu vorbi, nici nu-1 judeca, nici nu-l uri, pentru ca nu cumva sa cazi si tu in acelasi pacat. Zi mai bine: eu sunt mai rau decat acesta! Si: acesta astazi, eu maine".

Inceputul luptei noastre impotriva tinerii de minte a raului ar fi sa nu-1 mai consemnam, evitand judecata aproapelui. Este motivul pentru care si Mantuitorul Hristos are un fragment consistent dedicat judecatii in Predica de pe Munte, chintesenta Evangheliei Sale, care poate fi rezumat in cele doua enunturi de la inceput: "Nu judeca ca sa nu fii judecat, caci cu judecata cu care judecati, veti fi judecati si cu masura cu care masurati, vi se va masura" (Matei 7, 1,2). Si Mantuitorul ne aduce aminte de judecata, de ziua judecatii, de care noi uitam cel mai adesea. Daca n-am uita ca va veni o zi a judecatii care insoteste sfarsitul nostru poate am fi mai atenti.

Daca frica de judecata Domnului si de ziua sfarsitului nu ne mobilizeaza in lupta impotriva tinerii de minte a raului, poate ca ne va mobiliza stirea ca uitarea (amnistierea) raului este sarbatoare pentru Dumnezeu, pe care ne-o da acelasi Evagrie Ponticul: Eorti Theon amnistia kakon!

Pr. Prof. Dr. Constantin Coman

Sursa: Vestitorul Ortodoxiei

Bucuria si implinirea duhovniceasca prin JERTFA ptr aproapele!…Cuv.Paisie Aghioritul

 

 

 

<!--//--><![CDATA[//><!--PDRTJS_settings_233674_post_7009={"id":233674,"unique_id":"wp-post-7009","title":"Bucuria si implinirea duhovniceasca prin JERTFA ptr aproapele!…Cuv.Paisie Aghioritul","permalink":"http:\/\/cristianstavriu.wordpress.com\/2010\/11\/25\/bucuria-si-implinirea-duhovniceasca-prin-jertfa-ptr-aproapele-cuv-paisie-aghioritul\/","item_id":"_post_7009"}//--><!]]>

Minunea se face atunci când participă cineva la durerea celuilalt. Toată problema este să-l simți pe celălalt ca pe fratele  și să te doară pentru el.

Durerea aceasta Îl mișcă pe Dumnezeu și face minunea. Pentru că nu există nimic altceva care să miște pe Dumnezeu, ca noblețea, adică jertfa.

Dar în vremea noastră este rară noblețea, pentru că a intrat iubirea de sine, interesul.

Rar se află un om să spună: ,,Să dau rândul meu celuilalt și lasă să mă întârzii eu”. Puține sunt sufletele acestea binecuvântate care se gândesc la celălalt.

Chiar și la oamenii duhovnicești există un duh potrivnic, duhul nepăsării.

Binele este bine, dar numai atunci când cel ce  îl face jertfește ceva din sine: somn, odihnă etc. De aceea a spus Hristos: ,,din sărăcia ei…”.

Atunci când sunt odihnit și fac binele, asta nu are valoare. Dar atunci când sunt obosit și când cineva îmi cere, de pildă, să-i arăt drumul și o fac, atunci are valoare. Sau când sunt sătul de somn și merg să stau noaptea cu cineva care are nevoie de ajutor, asta nu are mare valoare. Dacă-mi place și vorba, pot să fac asta ca să mă bucur de tovărășie, să mă destind puțin.

Dar dacă sunt obosit și fac o jertfă, ca să ajut pe cineva, simt o bucurie paradisiacă. Atunci mă bombardează binecuvântarea lui Dumnezeu!

Atunci când cineva se îngreuiază nu numai să facă o slujbă cuiva, ci chiar să facă o treabă pentru el însuși, unul ca aceasta se obosește cu odihna. Cel care are un duh de jertfă, dacă ar vedea, de pildă, pe cineva care nu are putere trupească lucrând și ostenindu-se, îi va spune: ,,Stai puțin să te odihnești”, și-i va face el treaba aceluia. Cel slab se va odihni trupește, iar celălalt va simți odihnă duhovnicească.

Orice face cineva, s-o facă cu toată inima sa, altfel nu se schimbă duhovnicește. Orice se face din inimă, nu obosește. Inima este ca un motor care se încarcă; cu cât lucrează mai mult, cu atât se încarcă mai mult.

Vezi, și drujbele, atunci când taie vreo buturugă moale, fac ,,vru…” și se opresc; iar când taie vreuna sănătoasă, se zoresc, se încarcă și lucrează. Și nu numai când dăm, dar și când trebuie să luăm ceva, să nu ne gândim la noi înșine, ci să căutăm totdeauna ce odihnește pe celălalt suflet.

Să nu existe înlăuntrul nostru nesațiu, să nu avem gândul că suntem îndreptățiți să luăm oricât vrem și să nu rămână nimic pentru celălalt.

-Părinte, iarăși e vorba de duhul jertfei.

-Dar în viața duhovnicească toată cheia este aici. Și știi ce bucurie simte omul atunci când  se jertește? Nu-și poate exprima bucuria ce o simte.

Din jertfă iese bucuria cea mai înaltă. Numai atunci când se jertfește, se înrudește cu Hristos, pentru că Hristos este jertfă.

Omul, de aici trăiește raiul sau iadul.

Cel care face binele se veselește, deoarece este răsplitit cu mângâierea dumnezeiască.

Cel care face răul suferă.

Trezire duhovnicească-Paisie Aghioritul-Schitul Lacu- Sfântul Munte Athos

Intuitia, visele si concluziile ratiunii noastre.

Despre dreapta judecata.

Despre rugaciunea pentru cei bolnavi

The Old Rectory Ianuarie 1958

(…) Eu am trimis felicitarile mele mai degraba decat voi. Apoi, suvoiul vietii m-a atras, incat nu am putut sa-ti mai scriu inca o data.

Noua, crestinilor, ne este firesc ca orice contact cu apropiatii nostri, sa-l incepem cu rugaciune si binecuvantare. Si eu mi-am creat o astfel de obisnuinta, incat orice scrisoare adresata celor in care am incredere o incep cu binecuvantarea mea. Acum, cand tu esti atat de nelinistita, sunt dator sa-ti raspund fara intarziere. Te rog sa ma ierti, iti spun cu mare sinceritate ca m-ai pus intr-o situatie dificila.

Tu-mi scrii: „Inainte, intuitia nu m-a inselat niciodata. Acum, as fi bucuroasa sa aflu ca eu am gresit”. Daca iti voi spune ca, de aceasta data, intuitia ta cu adevarat a gresit sau, cum scrii tu, „te-a inselat”, atunci ma tem ca nu vei fi cu adevarat multumita si bucuroasa de aceasta. Cu atat mai mult cu cat in privinta mea si a celor ce sunt cu mine aici tu nu te inseli pentru prima data. Daca eu nu-ti voi spune nimic in aceasta privinta si voi intarzia cu scrisoarea, tu te vei increde in intuitia ta si lucrurile nu vor fi deloc bune. In legatura cu acestea, eu ma repet putin. Multor oameni li s-a intamplat si li se intampla ca deseori visele lor sa se dovedeasca a fi profetice. Si, in felul acesta, ei[1] s-au obisnuit sa creada in visele lor. Lucruri asemanatoare se intampla multora si cu intuitia lor. Dupa cum spun parintii cu viata ascetica, este extraordinar de periculos. Cand este vorba despre lucruri de mica importanta, atunci greseala nu este atat de importanta. Dar daca se afla in discutie probleme de importanta majora, atunci fiecare greseala va avea ca rezultat catastrofe grave. Ceva asemanator se petrece permanent in lume cu o multime de oameni. Nu este de asemenea mai putin important si ceea ce se intampla cu increderea noastra ce depaseste limitele necesarului in decizia ratiunii[2]. In cartea mea, eu ating foarte pe scurt aceasta problema, vorbind despre limitele logicii noastre, adica ale gandirii noastre logice, despre faptul ca concluziile ratiunii noastre nu sunt niciodata absolut corecte[3]. Asa se intampla si cu rationamentele despre oameni. De aceea, s-a dat porunca celor ce cauta dreptatea: Nu judecati! (Matei 7, 1).

Ce judecata cautam noi la urma urmelor? Fara indoiala, pe cea absolut adevarata, daca noi suntem oameni autentici si nu „neoameni”. Asa si in cautarea noastra, a cunoasterii, noi ne straduim intr-o tensiune maximala a fiintei noastre sa cunoastem nu mai putin decat ADEVARUL ABSOLUT. Pentru orice OM NORMAL, adica creat cu adevarat dupa chipul lui Dumnezeu, acesta este un lucru foarte firesc si altul nu exista. In „gandirea noastra logica” insa este un viciu inevitabil: insuficienta fundamentarii.

Astfel, in mod obisnuit, din punct de vedere psihologic, oamenii isi inchipuie ca deductia rationamentului lor este CORECTA pana la evidenta. Dar daca ei sunt capabili de autoanaliza, pot de asemenea sa inteleaga pe cale logica ca aceasta evidenta este inselatoare. Si nu te poti opri la aceasta.

Pentru o judecata absolut dreapta, rationamentele si analogia trebuie sa fie purtatoare ale unei experiente atotcuprinzatoare si a unei cunoasteri inepuizabile. Noi cunoastem doar „in parte”, asa cum a spus Apostolul Pavel[4]. Desigur, si tu si oricare altul veti spune: “Atunci cum este posibil sa traiesti, adica sa actionezi in viata de zi cu zi?” Aceasta nu este un lucru simplu. Stiinta noastra este prea mare, telurile ce ii stau in fata sunt atat de marete, incat orice alta „stiinta” mandra prin sine in fata ei este NIMIC; ca de exemplu miscarea „lunaticilor” contemporani care este nimic in comparatie cu nemarginirea lumii. Este neindoielnic ca in aceasta lume totdeauna suferim oarecum. Este fireasca pentru noi nazuinta spre EXISTENTA FARA DE INCEPUT si CAUTAREA unitatii cu PRINCIPIUL oricarei EXISTENTE, dar in hotarele pamantesti si in vagaunile trupului nostru nu vom dobandi desavarsirea. De aici si suferinta noastra. Noi uitam „detaliile” acestui plan pamantesc; noi cedam locul oricarei fiinte; ne dam pe sine chiar spre pangarire, pentru a crea” o cariera, oricare ar fi ea. Suntem neputinciosi nu pentru ca suntem in realitate neputinciosi, ci pentru ca in „puterea” iubirii noastre fata de Dumnezeu si de aproapele cedam si ne retragem.

Astfel, prin aceste scurte cuvinte, te rog sa faci o deductie corespunzatoare, adica sa temperezi in primul rand, increderea, in intuitia ta si atunci vei gresi mai putin. Imi va fi mai usor sa te iubesc si tu insati vei fi mai libera in iubirea ta fata de oameni. Te rog sa crezi ca ai trecut rece, mai mult decat altadata, pe langa iubirea sincera ce ti s-a aratat. Stiindu-te pe tine ca pe cea care nazuiesti fierbinte spre ADEVAR si DESAVARSIRE, m-am hotarat sa-ti spun ca, dupa cuvantul aceluiasi Apostol Pavel, noi putem fi indatorati in multe privinte, dar nu in iubire. Imi vei spune ca este o adaptare a cuvintelor Apostolului Pavel. Da, este o adaptare pentru a sublinia faptul ca suntem datori sa-i iubim pe altii nu mai putin decat ne iubesc acestia pe noi. Este adevarat, N. te iubeste, dar nu mai mult decat altii. Zilele trecute am primit o scrisoare de la N. Ea scria: „Iata N. N. este un om de care nu te poti lovi, nu te poti zgaria”. Asa era si staretul Siluan. Cu toate ca nu toti sunt asemenea acestor oameni, dar ne staruim si noi sa fim mai putin mai „usori”…

(…) Deseori am spus oamenilor ca atunci cand sunt vindecati prin rugaciune si nu intentioneaza sa-si schimbe in mod radical viata lor, atunci ar face mai bine sa se foloseasca de medici obisnuiti[5]. Acestia isi primesc onorariul lor si totul se termina cu ei. Insisi doctorii nu isi iau mai multa responsabilitate asupra lor decat socotesc a fi necesar, si aceasta depinde de finetea fiecarui doctor. Legile statului ii apara pe doctorii „calificati”, adica pe cei cu diplome, de acuzatii, in cazul cand ei au adus prejudicii oamenilor prin neglijenta lor. In felul acesta, sunt posibile chiar infractiuni din partea medicilor, dar aceste neglijente le pot formula asa: „diagnostic gresit”. Si nu se mai intampla nimic cu ei.

Altfel stau lucrurile cu rugaciunea crestina. Cel ce se roaga ia, in chip launtric, asupra sa, in parte, suferintele celui pentru care se roaga si, in afara de aceasta, responsabilitatea pentru acel om in fata lui Dumnezeu. Iti spun aceasta, nu cu scopul de a refuza rugaciunile pentru N, ci pentru a-ti spune ca noi Il punem si pe Dumnezeu intr-o situatie „imposibila”. Este mult de vorbit despre aceasta, dar noi, intr-un fel sau altul, L-am dus pe Dumnezeu pana la Cruce, L-am omorat, iar acum cream o “teologie a mortii lui Dumnezeu”[6].

Stiinta contemporana a avansat considerabil in domeniul stapanirii fortelor naturii. Dar care este rezultatul? Creatorul naturii este inlaturat tot mai mult si mai mult din lume si din constiinta omenirii. Cu cat se descopera mai profund adevaratele „minuni” ale lumii, cu atat omul este mai putin sensibil la „minune”[7]…

Note:

[1] In varianta de fata, cuvantul „ei” a inlocuit cuvintele „multi neintelepti”

[2] In varianta initiala a scrisorii, parintele Sofronie si-a continuat ideea sa: “Pentru noi, activitatea rationala a creierului are putere de convingere interioara primejdioasa. Este greu sa gasesti oameni care_sa si inteleaga mediocritatea lor (pentru a nu spune „ignoranta”) si, in virtutea acestui lucru, sa fie foarte prudenti in concluziile lor. Eu am scris foarte pe scurt referitor la aceasta problema (asa cum ma straduiesc intotdeauna) pentru a se constientiza cu claritate faptul ca concluziile ratiunii noastre nu sunt niciodata absolut corecte, deoarece, pentru aceasta, ar trebui sa purtam in sine intreg universul si sa fim uniti cu desavarsire cu Creatorul tuturor…”

[3] Arhimandritul Sofronie, Staretul Siluan, p. 69.

[4] Cf. I Cor. 13,3

[5] Parintele Sofronie face referire la aceasta tema ca raspuns la rugamintea Mariei sa se roage pentru o ruda a lor. In scrisoarea sa din 2 ianuarie 1968 Maria scria : „Ea nu a fost botezata. Acum este bolnava si pe moarte, avand un traumatism din nastere. Este inconjurata de oameni care o iubesc, dar vreau ca tu sa o pomenesti din cand in cand”.

[6] Parintele Sofronie are in vedere aici unele forme ale teologiei radicale din anii ‘60. Ideea principala a teologiei „mortii lui Dumnezeu” consta in faptul ca notiunea de Dumnezeu, ca si Insusi Dumnezeu, si-a pierdut o oarecare importanta pentru Occidentul contemporan, deoarece existenta poate fi explicata si fara El.

[7] In aceasta scrisoare parintele Sofronie a facut o insemnare: „Aceasta scrisoare nu am expediat-o Mariei, temandu-ma ca o va primi cu durere si ca relatiile noastre vor deveni si mai delicate”. In varianta de fata a scrisorii, parintele Sofronie a introdus schimbari fata de textul initial. In scrisoarea anterioara, din 2 ianuarie 1968, Maria, raspunzand parintelui Sofronie la felicitarile de Craciun, scria: „Straniu lucru, in ciuda faptului ca in cuvinte nu am gasit nimic din ceea ce ar fi putut sa-mi insufle gandul ca te superi pe mine, eu am avut sentimentul ca scrisoarea adresata mi-ai scris-o fara nici un fel de caldura si poate cu un sentiment de iritare. Inainte, intuitia nu m-a inselat niciodata. Acum as fi bucuroasa sa aflu ca am gresit”.

***

Despre lucrarea asupra sinelui.

Despre intuitie si sfintenie

The Old Rectory, 13 ianuarie 1968

Draga Maria,

Sa se inmulteasca neincetat asupra ta binecuvantarile de Sus si pacea lui Hristos sa imparateasca in sufletul tau.

Astazi este o zi deosebit de importanta, deoarece am inceput scrisoarea mea cu rugaciunea ca cele de sus sa se coboare asupra ta. Tu ma obligi sa-ti scriu neintarziat, deoarece ultima mea scrisoare te-a tulburat. Tu imi scrii: “Inainte, intuitia nu m-a inselat niciodata. Acum as fi bucuroasa sa aflu ca eu am gresit”. Te rog nu mai pune omul intr-o situatie atat de dificila cand poti gasi ceva negativ la orice raspuns. Astazi vreau sa-ti scriu nu numai ca intuitia ta, relativ la scrisoarea trimisa, a fost neadevarata si ca, in general, faptul de a te increde atat de profund in intuitia ta nu este un lucru lipsit de primejdii. Nu trebuie sa te indoiesti de faptul ca eu am avut intotdeauna fata de tine cele mai bune sentimente. Tu ai o inima minunata, dar chiar si asa, trebuie sa mai lucrezi inca la tine insati, ca sa fii si mai calda cu oamenii care te iubesc. Sa devii o persoana care sa nu zgarie, cu care sa nu se insele si de care sa nu se loveasca nimeni. Asa era staretul Siluan.

Ei, Maria, daca este vorba despre lucruri degrab-trecatoare, atunci greseala nu este atat de esentiala, dar daca noi incredintam intuitiei noastre probleme de maxima importanta, atunci orice greseala poate fi periculoasa si chiar mortala pentru om. Relativ la aceste probleme, fii cu luare aminte la experienta vechilor nostri asceti care nu permit sa ne incredem intr-o asa mare masura in intuitia noastra.

Din pacate, aceasta greseala, se savarseste permanent in lume. Noi ne folosim, in mod inevitabil, de „aparatul” pe care-l avem. Fidel sau infidel, radarul nostra, care este inima, nu poate fi trecut cu vederea. Pentru a infrange increderea noastra, trebuie sa ducem o intensa munca sufleteasca si intelectuala. Intuitia noastra ar fi dreapta cu adevarat daca si noi am fi cu adevarat sfinti. Daca nu am dobandit aceasta sfintenie, atunci si intuitia si logica noastra lucreaza incorect. Eu am scris undeva: „Concluziile ratiunii noastre ni se prezinta noua ca fiind imanente din punct de vedere psihologic, evidente si indubitabile”[1]. Dar daca am gandi cu adevarat, mai profund, daca este asa, atunci ne-am incredinta ca un asemenea lucru nu se poate intampla cu noi. De ce? Deoarece, pentru om, unica necunoscuta este doar judecata absolut dreapta. Dar pentru aceasta este necesar sa fii inzestrat cu o vedere dumnezeiasca, pe care noi n-o avem. In gandirea noastra logica exista un defect ce nu poate fi inlaturat si anume acela al argumentelor sau al fundamentelor pe care le avem, in virtutea carora facem deductia; in realitate niciodata nu sunt suficiente. In existenta noastra marunta, cotidiana, o astfel de logica cu deductii insuficiente pare oarecum folositoare, dar in cautarea Vesnicului Adevar noi iesim dincolo de limitele celor vazute si gandite de noi. Acest lucru nu ne este permis sa-l uitam. Fara prea multe si indelungate lamuriri, ingaduie-mi propunerea de a-ti modera increderea in intuitia ta…

[1] Arhimandritul Sofronie, Staretul Siluan, p. 69.

Cu prilejul comemorarii Parintelui Dumitru Staniloae, trecut la cele vesnice pe 5 octombrie 1993, va prezentam un fragment dintr-o convorbire a Parintelui cu cativa tineri din Liga Tineretului Ortodox din Brasov, pe care a avut-o cu numai cateva luni inaintea mortii sale. Este exact ocazia cu care si-a afirmat cu amaraciune si faimoasa pozitie anti-ecumenism, foarte des citata astazi si totusi… prea putin luata in consideratie, din pacate, cu toate ca argumentatia parintelui (el insusi participant intr-o vreme la dialogurile ecumenice) este temeinica si convingatoare. In discutia de atunci, parintele Staniloae a abordat si alte teme, multe dintre ele fiind cele mai dragi inimii sale – despre sentimentul si ideea de Taina in Ortodoxie, Taina Persoanei si Taina Sfintei Treimi, despre specificul romanesc si despre vesnica noutate a Mantuitorului Iisus Hristos- dar si despre stiinta rationalista, despre erorile catolicismului, despre Occident, despre intelectualii necredinciosi, despre amagirile de astazi si despre atacurile la adresa temeliilor crestine ale lumii, despre homosexualitate, despre personalitatile romanesti pe care le-a cunoscut etc. Intregul text il gasiti la sursa de unde l-am preluat si noi, pentru a-l face mai cunoscut, si anume site-ul Spirit Romanesc. Iar aici puteti si asculta o mica parte a acestei convorbiri, cuprinzand afirmatiile despre ecumenism.

“Să vorbim despre ştiinţă şi credinţă: ştiinţa ne lasă închişi în descrierea legilor diferitelor existenţe, dar nu vrea să ştie că aceste legi trebuie să fie de la cineva mai presus de legi. Ea nu explică nimic, descrie numai; descrie mai mult legile lucrurilor materiale. În secolul XIX se credea că poate să cunoască şi cele spirituale, dar nu le poate cunoaşte. Psihologia este cea mai slabă dintre ştiinţe pentru că vrea să reducă la câteva legi viaţa spirituală a omului; omul este o mare taină.

Eu sunt o mare taină faţă de celălalt, deşi mă deosebesc de alţii şi fiecare se deosebeşte de alţii; fiecare este o taină de necuprins, de nedefinit. Fiecare este o taină, fiecare este mereu nou, fiecare este altfel decât altul, aşa că nu poţi să reduci viaţa persoanei la o ştiinţă precisă, aşa cum pretinde ştiinţa. Persoana e o mare taină, dealtfel şi lucrurile, fiecare sunt taine… Ce însemnează acest „este”, „a fi”… cine poate să spună?… Cioran nu-şi pune nici o problemă, deşi e lăudat – văd – foarte mult; la el totul e nimic, totul e de dispreţuit, nici măcar nu-şi pune problema lui „este”: ce-i aceasta „este”?… Problema nu o poate rezolva nici antropologia sau paleontologia; nu cred că omul a ieşit din maimuţă: cu cât mă duc mai în trecut cu atât văd un om superior; superior omului de astăzi. Avea o înţelegere a tainei, a lucrurilor tainice omul de dinainte. Cei ce au scris Biblia sunt cu mult mai înţelepţi decât cei de astăzi; sunt în stare oamenii de astăzi să scrie aşa ceva?… Cine poate întrece pe cei care au scris cărţile Bibliei?… Cu cât te duci mai în urmă, cu atâta dai de oameni mai înţelepţi. Ce-a ajuns ştiinţa asta a Occidentului; unde a ajuns: a ajuns la o practică a aşa-zisei tehnici a civilizaţiei: au dezvoltat cele materiale dar cele spirituale…

Am fost astăzi la Cernica şi am trecut pe la marginea oraşului; sunt nişte blocuri cu totul lipsite de simţul esteticului, de simţul spiritualului, sunt nişte mormane aşa în care nu mai este omul, a dispărut omul. Şi cum te simţi când te duci în natură, ce gândire se dezvoltă în tine… Ce gândire are Occidentul faţă de gândirea pe care o avea poporul nostru de la sate?… ce gândire are?… catolicismul susţine că în taină nu e energia necreată ci că e o graţie creată; atunci Hristos nu este în taină şi ca urmare au venit sectele şi au spus: „ce ne mai trebuie taine” şi au rămas cu discursuri; fiecare cu discursul lui. Pe când tainele te unesc, sunt aceleaşi, şi noi suntem o unitate pentru că avem tainele şi pentru că le cunoaştem: poporul cunoaşte tainele toate… intelectualii nu mai recunosc nici o taină, parcă ştiu tot: nu ştiu nimic. Trebuie să recunoşti taina, fiecare lucru chiar lucrul material este o taină, cu atât mai mult o persoană este o taină… De aceea Ortodoxia a păstrat creştinismul de la început, mai vechi decât catolicismul, şi a păstrat sentimentul acesta al tainei; şi ce superficialitate trăieşti când mergi prin oraşele acestea cu blocurile lor, cu tehnica lor, şi ce sentiment avea în suflet ţăranul când făcea o fântână… căci el ştia că dincolo de astea toate sunt o taină mare… Pe când ăştia cred că nu mai e nimic decât atâta; tehnica aceasta. Şi ce prost te simţi, ce strâmtorat te simţi în mijlocul lor… Nici nu-şi pun întrebarea despre sensul lucrurilor; dacă nu-i decât lumea aceasta, cu dependenţele ei, cu legile ei, totul e fără sens. Dacă oamenii mor rând pe rând definitiv, apar alte generaţii şi mor definitiv, ce sens mai văd ei: nici unul. Nu-i nici un sens în alt plan, superior acestuia.

Lumea aceasta e foarte complexă, cine-o pătrunde?… Şi chiar dacă o pătrunzi nu te satisface dacă nu recunoşti ceva mai presus de ea. Nu te satisface; nu mă mântuieşte lumea aceasta.

Persoana e o mare taină, o taină care mă înalţă, îmi dă o bucurie… de-aş avea toată lumea, dacă n-ar fi o persoană atentă faţă de mine aş fi cel mai nenorocit om. Numai dacă am o persoană care-i atentă faţă de mine, numai atunci mă simt fericit. Deci ce mare lucru este persoana, cine-o poate defini?… ştiinţa nu cred că mai poate pretinde astăzi că poate defini persoana. De fapt unde a ajuns lumea?… nu mai are nici o înţelegere a tainei; cei mai dinainte de noi aveau altă înţelegere.

(…)

Credinţa este adevărata ştiinţă. Mi-a spus un doctor: „Eu nu cred în Dumnezeu; eu ştiu de Dumnezeu…” Nu e vorba de o credinţă în Dumnezeu ci de ştiinţă; adevărata ştiinţă. Şi cred că Occidentul acesta va ajunge la un mare fiasco dacă nu se opreşte. Poate să ducă la sfârşitul lumii cu această civilizaţie tehnică, care nu-şi pune problema tainei.

Nu-mi dă nimic, nu-mi explică nimic această ştiinţă atee, fără Dumnezeu; absolut nimic. Dar nu vrea să recunoască că totul este o taină… este o taină… Aceasta e ştiinţa adevărată, să ştii că există o taină a tuturor lucrurilor. Şi taina supremă este Dumnezeu, dar o taină de care eşti sigur; taina pe care o constaţi în mod sigur, şi cred că dacă omenirea s-ar mai putea maturiza, ar trebui să revină la această înţelegere a tainei lucrurilor, a neputinţei ştiinţei de a explica ceva. Ştiinţa ne scrie legile…ei şi ce-i cu asta; ne scrie nişte legi practice de care te foloseşti în aplicarea lor: cum să faci case, să faci diferite lucruri; dar ce-şi poate explica, şi ce poate crea?… tot lucruri moarte. Este o moarte tehnica aceasta. Poate că se potriveşte cu ceea ce se spune la Apocalipsă, că se vor înmulţi Gog şi Magog – aceste mulţimi străine de Dumnezeu, şi vor rămâne puţini cei ce vor trăi cu adevărat credinţa, cei care vor fi cu adevărat credincioşi.

Şi iată respectul pentru cei ce au fost, că lucrurile cele mai minunate le-am moştenit din trecut, de la generaţiile trecute, lucrurile spirituale, spiritualitatea.

Credinţa este ştiinţa adevărată, şi ştiinţa adevărată este ştiinţa tainei, care răspunde pe de altă parte aspiraţiei omului de a cunoaşte la infinit: niciodată nu poţi să cunoşti ceea ce este în taină complet, trebuie să înaintezi la infinit în această cunoştinţă; şi asta corespunde aspiraţiei omului. De aceea Ortodoxia este mult mai înaltă decât Occidentul acesta care nu ştie de taină şi care a redus creştinismul la ceva foarte apropiat de ştiinţa aceasta mărginită.

Intrând în Occident, creştinismul a intrat într-o lume barbară. În Răsărit a intrat într-o lume care depăşise toate posibilităţile filosofiei, care nu satisfăceau. Evanghelia a venit cu Taina Persoanei, pentru filosofie era o esenţă acolo… dacă e esenţă totul trebuie să fie impersonal şi supus unor legi uniforme. Ori nu-i aşa: de unde sunt persoanele care sunt atât de variate?… fiecare este alta şi e taina libertăţii în persoane. Creştinismul a venit într-o lume care depăşise toate aceste faze. Pe când în Occident a ajuns la nişte barbari: spunea un protestant: „Noi n-am întâlnit nimic creştin decât „să nu furi şi să nu ucizi.” Înainte furau şi ucideau. Atâta ştiu ei din creştinism, şi ce înalt este creştinismul… Poate fi depăşit de vreo doctrină, de vreo gândire?… Poate fi depăşită Evanghelia lui Ioan?… Aş vrea să lucrez dacă îmi ajută Dumnezeu la o carte despre Hristos în Epistolele Sfinţilor Apostoli. Este extraordinar; atâta bogăţie, atâta profunzime, este inepuizabil; ce-s toate filosofiile pe lângă Epistolele Sfântului Apostol Pavel?…

(…)

Intelectualitatea română de astăzi s-a îndepărtat de ortodoxie, asta am remarcat de multe ori; mi se pare că e cea mai îndepărtată intelectualitate de credinţa poporului. Ispita Occidentului, ştiţi… Poate că stând multă vreme în legătură cu fanarioţii, la mijlocul secolului XIX debarasându-se de ei s-au aruncat în braţele unei Franţe care era atee (deşi francezii au unii gânditori şi poeţi creştini. Dar la noi nu s-au dezvoltat prea mult nici Nae Ionescu, nici Crainic).

Eu cred că trebuie să rămânem în creştinismul de la început, poporul român s-a precizat ca popor român prin creştinism. Vedeţi Faptele Apostolilor capitolul 16:9-12, unde Sfântului Apostol Pavel fiind în Troia are un vis în care i se arată un macedonean zicându-i: „Treci în Macedonia şi ne ajută; treci Bosforul şi te du, că se deschide o poartă nouă.” Şi a ajuns în Filippi care era colonie romană – vers.12. Deci noi avem creştinismul înainte de Roma; la Roma a mers Pavel abia după aceea, când este dus, legat şi închis. Căci are Epistola către Romani scrisă mai târziu şi îl duc legat la Roma. Şi la Roma vreo 200 de ani nu s-a vorbit limba latină, ci limba greacă.

El spune că aici era colonie romană. Iar noi avem termeni latini proprii, nu de la Roma, de dinainte de cei care s-au format la Roma. Eu zic că noi suntem protolatinitatea. Nici o limbă nu este atât de latină ca limba noastră; este foarte apropiată de limba latină scrisă, aproape toate cuvintele… Şi avem cuvintele latine cele mai substanţiale, cele mai pline de sevă, de exemplu: inima este de la anima, noi spunem Atotţiitorul, traducerea exactă după „Pantocrator”, în Occident ei zic Atotputernicul: Atotputernicul e mai rece; Atotţiitorul parcă te îmbrăţişează. Noi zicem Tată, ei zic Pater; Tată parcă-i altfel… Noi zicem Fecioară, ei zic Virgo, mai fizic aşa. Ei zic „regnum” – stăpânire, parcă mai lumeşte; noi zicem împărăţie, parcă mai plină de taină, de basm aşa… împărăţie… Noi zicem biserică de la „basiliki”, adică clădirea împărătească; Hristos e Împăratul… ei zic „ecclesia”; iar toţi termenii aceştia au trecut la popoarele din Occident de la Roma, dar la noi nu. Şi ceva din duhul acesta răsăritean, de taină, se vede în toate cuvintele noastre. (…)

Pe de o parte avem luciditatea aceasta latină, cum nu o au slavii, dar avem pe de altă parte un sentiment al tainei, cum nu-l au nici francezii nici spaniolii sau italienii. Şi la germani şi la englezi limba latină se folosea, dar nu a înfiinţat limba vorbită. La noi limba liturgică a înfiinţat limba vorbită. Şi de aceea şi cuvintele noastre au alt înţeles: noi nu spunem „convenţia”, noi spunem cuviinţă, şi ce deosebire mare este… Multe s-ar putea spune despre cum e de influenţată limba poporului: când au tradus în secolele XVI-XVII textele, cred că prea puţin au schimbat; cred că poporul şi-a menţinut limba lui vorbită; cred că Tatăl Nostru, Crezul, le-avea poporul dintotdeauna… şi sunt cuvinte latine, foarte puţine cuvinte slave sunt; n-am fost influenţaţi de slavi: „Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul -Făcătorul, nu Creatorul, e altceva… – Făcătorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor” -unde-i cuvânt slav?… aproape că nu e cuvânt slav, decât Duhul.

Aici era normal să fie un popor unic, un popor de legătură între Orient şi Occident; noi unim luciditatea latină şi sentimentul de taină al Răsăritului. Cred că spiritualitatea poporului român este imprimată de ortodoxie, nu s-ar putea înţelege altfel; i-am dat o pecete proprie, o pecete românească creştinismului; protolatinitatea noastră a pus o amprentă pe creştinism şi creştinismul a pus o amprentă pe românismul nostru. Avem luciditatea latină în ortodoxie, pe care nu o au slavii şi nu o au grecii.

Grecii sunt mai raţionalişti, mai reci, slavii sunt mai haotici aşa. Cineva spunea că atunci când citeşti un text slav, trebuie să vezi ce e dedesubtul rândurilor nu ce e în rânduri.

Slavii au un sentiment de ceva neluminat, întunecat. Noi suntem un popor deosebit. La noi este o luminozitate în poporul nostru, e o cuviinţă, e o delicateţe, o blândeţe, o bunătate, o generozitate, o căldură, o curăţie, sunt nişte virtuţi… Noi vorbim foarte mult de lumină, noi zicem şi lumii lumină; lume de la lumină… noi avem nişte adâncimi foarte clare, nişte adâncimi luminoase, lumina e adâncimea noastră… basmele, iarăşi; e-atâta bunătate, atâta lumină în ele… avem colindele, doinele sau dorul – cuvinte fără echivalenţă la alte popoare.

Creştinismul nu a putut să prefacă aşa de mult pe slavi în felul lor slav de a fi, mai haotic; şi nici pe nemţi: nemţii, ca şi ruşii, au tot astfel de adâncimi întunecate, neclare, haotice; au rămas mai mult în ale lor, în miturile folclorului lor de dinainte de creştinism. La ei e ceva haotic aşa; Tristan şi Isolda şi mai au ei lucruri de felul ăsta. Ruşii, la fel: n-au un folclor ca al nostru.

Eu am scris în „Reflexii despre spiritualitatea poporului român”. Ce frumos, ce graţie şi seriozitate: ce minunat era portul fetelor de la sate, şi în acelaşi timp cât de serios. Sunt încheiate la gât; şi ce cuvioase sunt jocurile de perechi… câtă graţie; veneau săsoaice la mine în sat, din Codlea, greoaie, hă… – râdeam de ele… ce sprinteni sunt românii…

Trebuie să recultivăm portul românesc, doina românească; Blaga n-a văzut prea adânc: spaţiul mioritic deal şi vale; deal şi vale mai sunt şi la alte popoare, dar e o reflexiune a poporului nostru în doină, e o reflexie cum nu e în nici o cântare din Occident; când văd la televizor bâţâielile lor; nu-i o gândire, nu-i o reflexie, nu-i o contemplaţie… Şi ne-a dus aşa intelectualitatea asta cu spiritul ei occidental superficial, cu individualismul acesta… Fiecare face naveta la oraş, devine muncitor, pe urmă îşi dă copiii la facultăţi unde aceştia intră în legătură cu cultura asta atee a intelectualităţii, şi ne pierdem aşa…

Intelectualitatea noastră a întors spatele credinţei poporului, e poate cea mai indiferentă intelectualitate faţă de părinţii noştri. Trebuie să sfârşim cu aceasta, trebuie să avem o altă intelectualitate. Trebuie să ne apropiem de spiritualitatea neamului nostru. Din păcate au distrus satele, în multe sate nu mai sunt decât nişte bătrâni, dar peste vreo zece ani nu-i vom mai găsi nici pe ei. Se golesc satele… Asta au voit, să distrugă spiritualitatea românească, creştinismul românesc. Cred că ar trebui să încreştinăm şi oraşele astea. Fiecare în jurul lui să facă ceva: întâi să se creeze o solidaritate creştină ortodoxă a tineretului; să se pornească cu scrisul, şi în vorbire, în altare. Mai sunt sate în anumite părţi unde se mai poate vedea acea delicateţe, blândeţe, bunătate, comunicabilitate, căldură, curăţenie.

Păcat că nici intelectualitatea noastră din trecut nu a reuşit să analizeze şi să trăiască cu adevărat în spiritualitatea poporului român. Nici Nae Ionescu şi nici Nichifor Crainic nu au făcut decât să rămână la cărţi, o teologie a cărţilor, atât. Nae Ionescu făcea o speculaţie mai largă, mai personală…

Deşi eu n-am avut parohie, am slujit Sfânta Liturghie în fiecare duminică, am predicat, eu zic că parcă simţi altă responsabilitate când eşti preot, dar nu este exclus să fii teolog bun şi în altă parte, fără a fi preot. Trebuie să fie şi o notă de sfinţenie în ceea ce spui. Când vorbeşti de Dumnezeu nu poţi să nu reflectezi în ceea ce spui şi sfinţenia lui Dumnezeu, să se vadă că vorbeşti de o realitate care e alta decât cea a lumii acesteia, dar n-am prea văzut această notă a sfinţeniei nici în scrisul lui Nae Ionescu, nici la Crainic, în scrisul lor… Dintre ucenicii lui Nae Ionescu numai Mircea Vulcănescu a fost creştin. Nici unul dintre ceilalţi n-a fost creştin. N-a creat o şcoală creştină. Mircea Eliade, Noica, puţin aşa, dar n-au devenit creştini cu adevărat, nu ştiu… Cioran, tot aşa; a fost la şcoala lui, dar nu văd o şcoală creştină, de altfel ei îşi ziceau trăirişti… Da’ nu ştiu de ce n-a intrat creştinismul lui Nae Ionescu în ei, în afară de Mircea Vulcănescu care a avut o personalitate a lui şi care ar trebui studiat; un teolog laic, nu preot. Dar nu s-au ridicat nici dintre preoţi teologi la noi, nu s-au prea ridicat, nu ştiu, poate au fost prea ocupaţi cu viaţa liturgică. Nu le poţi face pe-amândouă, ca să fii preot asta te reclamă în fiecare moment: trebuie să fii printre credincioşi, să îi înveţi, să îi sfătuieşti, să îi mângâi. Părinţii Bisericii erau episcopi, dar n-aveau atâta administraţie ca cei de astăzi: Sfântul Ioan Gură de Aur citea în fiecare săptămână Noul Testament, nu cred că făceau administraţie; Sfinţii Vasile cel Mare, Atanasie cel Mare, toţi marii teologi erau nunumai preoţi; erau episcopi.

Din cauza faptului că ateismul făţiş s-a compromis prin comunism, acum iau diferite măşti creştine; şi mulţi se lasă amăgiţi. Spune Sfântul Apostol Pavel: „În privinţa venirii Domnului nostru Iisus Hristos şi a adunării noastre împreună cu El, vă rugăm, fraţilor, să nu vă clintiţi degrabă cu mintea, nici să vă spăimântaţi – nici de vreun duh, nici de vreun cuvânt, nici de vreo scrisoare ca pornită de la noi, cum că ziua Domnului a şi sosit. Să nu vă amăgească nimeni, cu nici un chip; căci ziua Domnului nu va sosi până ce mai întâi nu va veni lepădarea de credinţă şi nu se va da pe faţă omul nelegiuirii, fiul pierzării, potrivnicul, care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu, sau se cinsteşte cu închinare, aşa încât să se aşeze el în templul lui Dumnezeu, dându-se pe sine drept dumnezeu. Nu vă aduceţi aminte că, pe când eram încă la voi, vă spuneam aceste lucruri? Şi acum ştiţi ce-l opreşte, ca să nu se arate decât la vremea lui. Pentru că taina fărădelegii se şi lucrează, până când cel care o împiedică acum va fi dat la o parte. Şi atunci se va arăta cel fără de lege, pe care Domnul Iisus îl va ucide cu suflarea gurii Sale şi-l va nimici cu strălucirea venirii Sale. Iar venirea aceluia va fi prin lucrarea lui satan, însoţită de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni mincinoase, şi de amăgiri nelegiuite, pentru fiii pierzării, fiindcă n-au primit iubirea adevărului, ca ei să se mântuiască.” (II Tesaloniceni 2:1-10). Deci se înmulţesc ăştia care nu par să fie atei, şi iau măşti de creştini, fel de fel de măşti, sub diferite forme, ba de yoga, ba de altele. Noi însă trebuie să păstrăm credinţa cea adevărată, credinţa dreaptă ortodoxă; Sfânta Treime, Fiul lui Dumnezeu Cel care S-a făcut prunc şi care S-a răstignit pentru noi şi a înviat…

Trebuie mai multă carte creştină. Da’ uite, eu nu prea pot edita şi stau la Patriarhie câteva cărţi de-ale mele de vreo 4-5 ani, şi-n alte părţi. Nu sunt bani… Însă Sfinţii Părinţi; Sfântul Atanasie, Chiril, Vasile cel Mare, Grigorie de Nazians, Grigorie Palama, aceştia sunt marii noştri îndrumători, şi trebuie să-i actualizăm pe ei, ei au credinţa curată şi viaţa curată, şi adâncime, şi să arăţi toată mizeria filosofiilor ăstora şi al altor doctrine: toate sunt nişte mizerii.

Nu „fundamentalism”; legea strămoşească, legea românească, creştinismul primordial, creştinismul autentic, creştinismul neschimbat, creştinismul de la început… De ce… că Iisus Hristos e depăşit…cum depăşit? Păi orice noutate în Occident însemnează o cădere de la o treaptă, la o treaptă mai de jos. Iisus Hristos e Alfa şi Omega, există vreun chip de om care să fie atât de nou model şi să nu-l poţi niciodată depăşi… Hristos, El e Alfa şi Omega, fără început şi fără sfârşit; oricât înaintăm în imitarea Lui totuşi suntem aşa de departe… ce departe e omenirea de a fi ca Hristos… El e mereu nou, nouă-i bunătatea, mereu eşti mai nou în bunătate, dar acum mereu nu-i nici o noutate, e numai decădere: răul nu are nimic nou; şi Occidentul e ahtiat după acest nou, nou, nou, călcând toate regulile în picioare, toate rânduielile. Noi trebuie să arătăm însă şi adâncimea şi înălţimea lui Hristos. Au făcut ceva ruşii în Occident dar nu aşa cum ar fi trebuit. Trebuie mai mult, mai mult să Îl descoperim pe Hristos.

Cioran şi-a permis chiar să spună că îi admiră pe evrei pentru faptul că l-au ucis pe Hristos, că au dat dovadă de inteligenţă… ca să fie nou, ca să spună ceva nou. Adică toate nebuniile sunt noutate; şi seriozitatea, bunătatea… Şi-l lăudau şi toţi intelectualii ăştia: cel mai mare stil… dar ce; stilul te mântuieşte?… Spunea un scriitor şi poet francez: „Rugăciunea nu e mare stil; dar e superioară oricărei forme de poezie.” Când strig către Dumnezeu: Doamne ajută-mi, sau Doamne ai milă de mine... e altceva decât toată vorba ta poetică. Aşa că creştinismul este noutate continuă, pentru că niciodată nu ajungem la înălţimea la care este Hristos; totdeauna urcăm din treaptă-n treaptă şi tindem spre o asemănare, nu putem ajunge la perfecta lui desăvârşire dumnezeiască… El ne cheamă spre asta, căci spune: „Fiţi desăvârşit precum Tatăl vostru Cel din ceruri este“, iar Sfântul Vasile cel Mare spune: „Dumnezeu S-a făcut om, pentru ca omul să se îndumnezeiască“, se referă desigur la o îndumnezeire după dar, nu după fire. Iată la ce este chemată omenirea… Hristos e nou totdeauna… Şi s-a păstrat aşa în credinţa noastră, nu la secte, care s-au şi împărţit mereu. Din păcate au apărut acum şi secte din ortodoxie, la noi până acum nu a existat aşa ceva.

Monahismul e o tradiţie dintotdeauna a noastră, şi tendinţa spre sfinţenie. În Occident e luptă, şi catolicismul a avut întotdeauna tendinţa să se lupte să cucerească; şi cred că şi în Iugoslavia ei sunt de vină. Ortodoxia nu s-a impus niciodată prin forţă; s-a impus cu jertfă. Nu scot sabia împotriva altuia, ci primesc mucenicia. În caz de agresiune mă apăr, dar nu atac şi nu cuceresc cu sabia. Mă apăr: Ştefan cel Mare şi Mircea cel Bătrân şi atâţia alţii şi-au apărat Ţările, e absolut firesc şi e o datorie chiar. Sfinţenie, mucenicie, model de viaţă curată, generoasă, jertfelnică. Aceasta e ortodoxia noastră românească. Văd că occidentalii îi acuză pe sârbi; nu, sunt mai vinovaţi ceilalţi. Eu citesc un ziar bisericesc grecesc care mereu scrie de răul pe care îl face Vaticanul.

Eu nu prea sunt pentru ecumenism; a avut dreptate un sârb, Iustin Popovici, care l-a numit pan-erezia timpului nostru. Eu îl socotesc produsul masoneriei; iar relativizează credinţa adevărată: de ce să mai stau cu ei care au făcut femeile preoţi, care nu se mai căsătoresc, iar în America, Anglia şi alte ţări au legiferat homosexualitatea.

Familia e sfântă. Sfinţii Părinţi au lăudat la fel de mult căsătoria ca şi monahismul. Pe de o parte se recunoaşte că Dumnezeu a creat omul bărbat şi femeie; omul întreg este bărbat şi femeie. Şi de fapt , în căsătorie se depăşeşte plăcerea trupească; vin atâtea griji, o mână de copii, ceea ce e trupesc este depăşit, dar totuşi este şi preţuirea asta; legătura completă. Eu cel puţin aşa am trăit-o… Nu mai e viaţa mea întreagă daca nu mai e soţia mea; câtă sensibilitate, câtă iubire a unuia pentru altul… Se poate scrie o carte despre sfinţenia în căsătorie…

În Occident se destramă, nu mai există căsătorie; ăsta-i Occidentul… li se pare importantă homosexualitatea. Nu mai înaintează omenirea. În Suedia numai 3% se căsătoresc, trăiesc aşa… În Olanda îi vezi în doi, bărbat şi femeie împerechindu-se în vitrină. În America au legiferat homosexualitatea, drogurile. De fapt unde-au ajuns ei?… N-au nici o înţelegere a tainei… Eu am scris în „Dogmatica” mi se pare; Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Omul întreg e bărbat şi femeie.” Bărbatul singur nu e om întreg; femeia singură nu e om întreg; numai împreună sunt omul întreg. Cât de împuţinat eşti după ce nu mai ai femeie… cât de neîntreg eşti… Cine te iubeşte; te iubeşte soţia cel mai mult; te iubeşte bărbatul cel mai mult; nu există altul care să te iubească aşa de mult… Nu mai socoteşti că ăsta e al meu, ăsta e al tău… atunci toate sunt comune. Acelaşi nume, toate lucrurile sunt comune, el are grijă numai de ea, ea are grijă numai de el… e imitaţia Sfintei Treimi într-un fel… e o fiinţă în două persoane. Toţi ceilalţi sunt destul de străini, chiar copiii; merg cu copiii lor acolo; dar soţia rămâne lângă bărbat, bărbatul lângă soţie, este o unitate deplină între unul şi altul.

Oficializarea homosexualităţii poate fi acea urâciune apărută în faţa lumii din Apocalipsă; Sfântul Apostol Pavel în capitolul 1 din Epistola către Romani vorbeşte despre asta: „Asemenea şi bărbaţii lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea şi luând răsplata cuvenită rătăcirii lor. Asemenea şi femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii.” Noi trebuie să fim creştini şi să menţinem această rânduială, această unitate; nu mai eşti întreg… Treaba lor ce fac ceilalţi; noi trebuie să susţinem ceea ce este creştin şi să punem în aplicare: creştinismul ortodox (…)“.

Duminica a XV-a după Rusalii (Porunca cea mai mare din lege) Matei 22, 35-46

În vremea aceea s-a apropiat un învăţător de lege şi, ispitindu-L pe Iisus, L-a întrebat: Învăţătorule, care poruncă este mai mare în lege? Iar Iisus i-a răspuns: să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău. Aceasta este întâia şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea acesteia, este: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. În aceste două porunci se cuprind toată legea şi proorocii.

Şi, fiind adunaţi fariseii, i-a întrebat Iisus zicând: ce vi se pare vouă despre Hristos? Al cui fiu este? Şi ei I-au răspuns: al lui David. El i-a întrebat iarăşi, cum atunci David, cu duhul, Îl numeşte pe El Domn, când zice: zis-a Domnul Domnului Meu: şezi de-a dreapta Mea până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale. Deci, dacă David Îl numeşte pe El Domn, cum este fiu al Lui?

Dar nimeni nu putea să-I răspundă o vorbă şi nici n-a mai îndrăznit cineva, din ziua aceea, să-L mai întrebe pe El ceva.

“Cand invatatorul de lege, care stia bine legea, Il intreaba, ispitind pe Domnul, care este cea dintai porunca, Domnul a zis: “sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau…” si S-a grabit sa dea si a doua porunca – nu a fost intrebat pentru a doua, dar de la Sine a spus-o – “sa iubesti pe aproapele ca insuti pe tine”. Si a adaugat: “de aceste doua porunci atarna toata Legea si Proorocii”. Prin asta putem sa vedem ca orisice vrem sa intelegem in gandirea noastra duhovniceasca, in intelegerea noastra teologica, daca nu stim sa raportam la aceste doua porunci, inseamna ca… inca nu am inteles.

Intotdeauna trebuie sa ne nevoim – asta pentru noi este o nevointa – sa ne amintim de dragostea de Dumnezeu si de dragostea de aproapele. Si pentru ce?

Porunca lui Dumnezeu nu este atat porunca ce trebuie sa facem, cat o descoperire cine este Dumnezeu, fiindca Dumnezeu ne da ca porunca chipul Lui, ca intr-acel chip sa ne asemanam. Noi din fire purtam chip dumnezeiesc, ca zice ca “a facut pe om chipul si asemanarea lui Dumnezeu“, dar asemanarea a ramas in libertatea noastra, printr-un continuu dialog cu Facatorul nostru, sa o insusim. Chipul il avem, dar asemanarea ramane in libertatea noastra, sa ne-o insusim. Libertatea noastra ca alegere, nu ca putere, ca numai Dumnezeu ne poate da puterea sa devenim ca Dumnezeu, dar alegerea trebuie sa fie a noastra si pentru alegerea noastra trebuie sa cerem de la Dumnezeu ceea ce este cu neputinta omului, adica… sa devenim ca Dumnezeu.

Ce vreau sa zic prin asta? Daca Dumnezeu a dat ca prima porunca: sa ne amintim de porunca sa iubim pe Dumnezeu, asta nu inseamna nimic altceva decat ca Dumnezeu ne iubeste pe noi asa cum ne-a poruncit noua sa-L iubim pe El. Si daca ne spune sa ne iubim pe aproapele ca insuti pre sine, inseamna ca asa iubeste Tatal pe Fiul si pe Duhul Sfant, si Fiul pe Tatal si pe Duhul Sfant, si Duhul Sfant pe Tatal si pe Fiul, si pe noi ne face ca in dragostea fata de aproapele sa devenim – in sfarsitul nevointei noastre si cand trecem in vesnicie – precum este Dumnezeu Unul in Trei Persoane, si noi intr-un numar nesfarsit de persoane, incepand cu Adam cel dintai zidit pana la cel mai de pe urma, sa devenim si noi un Om, fiindca porunca lui Dumnezeu nu este porunca morala – sa devenim oameni ceva mai buni – ci porunca lui Dumnezeu, ca descoperire a [ceea] ce este Dumnezeu, este si energie pentru noi, pentru ca sa devenim acele ce ne sunt poruncite.

(…) Frati si surori, aceste lucruri pe care eu vi le impartasesc, nu din teorie ci din dureroasa experienta, vi le impartasesc cu incredere. Dumnezeu sa faca restul, sa va dea in inimile voastre rabdare si incredere. Si sa stiti ca omul neputincios este, dar asta nu inseamna ca viata voastra este compromisa!

Pentru zilele care vin, omul este din ce in ce mai singur si nu stiu pana unde va merge singuratatea asta. Dar daca ramai singur in toata lumea, sa nu uiti ca si Hristos a fost singur in toata lumea, ocarat de toti, iar cei care Il iubeau erau departe de el. Si ramanand si tu singur si neputincios si aparent parasit de toti, te-ai asemanat cu Hristos, care si el a fost ocarat. Daca vreti o pricina pentru a nu deznadajdui… Continuam in starile alea si… venind, Dumnezeu va veni si ne va milui (…)”

“Vezi o primejdie: Doamne! – şi zici ceva lui Dumnezeu. Vezi un păcat în tine: Doamne, uite ce-i în mine, nu mă lăsa aşa! Vezi pe cineva care te supără şi nu te poţi împăca cu el: Doamne, spune ceva în inima mea pentru aproapele meu!”

  //< ![CDATA[ show_e458cf5325a6cd(448, 46); //]]>

Parintele Rafail Noica – Toate se leaga si se dezleaga in Duh si in nevazut

- Aţi spus odată: toate lucrurile se leagă şi se dezleagă în Duh, explicaţi-ne, vă rog.

- Părintele Rafail: Da, am spus şi în felul ăsta. Tot ce face omul începe în nevăzut, adică în taina inimii tale, când ţi-ai pus în inimă asta Dumnezeu a văzut şi dacă te-ai hotărât pentru acest asta este foarte probabil ca acel lucru o să înceapă să se înfăptuiască cândva în viaţa ta.

Uitaţi, vă dau o pildă: un monah mi-a spus într-o zi: mă certasem cu un alt monah dintr-o altă mănăstire şi m-am căit după aceea şi am vrut să-mi cer iertare, dar nu mai voia să ştie de mine aşa era de rănit şi mi-am zis ce să fac, mâine-poimâine trebuie să plec, eu vreau să mă apropii de Sfânta Împărtăşanie, ce să fac, am rănit pe fratele meu, cum o să pot să mă apropii de Împărtăşanie, cum să continui viaţa pocăinţei mele, că nu mă mai primeşte; eu vreau să-i cer iertare şi el nu vrea să audă nimic. Şi zice: mi-am amintit de un cuvânt din Liturghia Sfântului Vasile cel Mare. Monahul acesta-i grec şi în greacă – îmi pare rău că în traducerea noastră nu reiese aşa – la pomeniri, după sfinţirea Tainelor când spune “pomeneşte, Doamne, pe cei care ai învrednicit să împărăţească pe pământ” spune aşa: “glăsuieşte în inimile lor cele bune pentru Biserica Ta, pentru poporul Tău“. Monahul şi-a adus aminte de acest glăsuieşte şi a zis: Doamne! glăsuieşte în inima lui pentru pocăinţa mea, spune-i că mă căiesc pentru ce am făcut, că-i cer iertare şi că eu îl iert. Şi mi-a spus: data următoare când l-am văzut parcă nu fusese niciodată nor pe cer, totul dispăruse şi împăcarea lor era deja făcută. Când am auzit cuvântul ăsta, am sfătuit multe persoane în această direcţie şi aproape de fiecare dată s-au întâmplat minuni dintr-astea.

O monahie care era nouă într-o mănăstire şi spunea “Părinte! Mi-e frică de toată lumea”, era foarte sensibilă şi rănită mai ales de monahia cutare care era un pic mai aşa, în vârstă şi mai autoritară. Zice: când intru în bucătărie m-apucă groaza, nu ştiu ce să fac. I-am spus să se roage: “Doamne spune în inima ei să-mi spună un cuvânt bun sau spune-i ceva bun despre mine”. Într-o zi vine fugind către mine: “Părinte! Părinte! Ştiţi ce s-a întâmplat? A venit maica cutare şi m-a apucat groaza şi am zis Doamne spune-i că o iubesc!” şi zice: “Nu ştiu părinte, coincidenţă, s-a uitat frumos la mine şi mi-a zis ceva frumos”. Ultima oară când am văzut-o, acum un an era aceeaşi faţă luminată aşa cum se luminase atunci, acum vreo zece ani şi era împăcată cu toată lumea şi cred că au continuat aceste … “coincidenţe”.

Deci se leagă şi se dezleagă în Duh, în taina inimii şi profit de întrebare să spun şi lucrul ăsta: trebuie să ne nevoim în ceva ce strămoşii noştri cred că făceau fireşte. Cred că strămoşii noştri, care erau cât de cât apropiaţi de Dumnezeu, în mod firesc pentru fiecare lucru chemau pe Dumnezeu. Vezi o primejdie: Doamne! – şi zici ceva lui Dumnezeu. Vezi un păcat în tine: Doamne, uite ce-i în mine, nu mă lăsa aşa! Vezi pe cineva care te supără şi nu te poţi împăca cu el: Doamne, spune ceva în inima mea pentru aproapele meu! ş.a.m.d.

Chemaţi-L pe Dumnezeu!Zicem că Iisus Mântuitorul este singurul Mijlocitor între Dumnezeu şi om. Îndrăznesc să spun că lui Dumnezeu îi place să mijlocească între om şi om. Chemaţi-L pe Dumnezeu mijlocitor între tine şi vrăjmaşul tău, între tine şi cei cu care te-ai certat şi să vezi… Cum spuneam către cineva acum câtăva vreme: Dumnezeu nu există. Nu! Dar se preface bine! Fă şi tu ca şi cum ai crede şi să vezi cum şi Dumnezeu “se face” ca şi cum există! Şi provocăm “coincidenţe” dintr-acelea.

În esenţă profit ca să zic: să învăţăm, fraţilor, să chemăm pe Dumnezeu în toate împrejurările, să-i cerem sfat lui Dumnezeu, să mulţamim lui Dumenzeu când ne-a dat ceva ce i-am cerut, să-L întrebăm pe Dumnezeu ce înseamnă asta… şi toate nedumeririle noastre. Întâi “Doamne!” să fie în inimile noastre şi după aceea tot restul. Dacă vrei să-l vezi pe duhovnicul tău şi este la 100 de metri de tine, trebuie să faci 100 de metri şi poate altcineva l-a înhăţat sau trebuie să iei telefonul şi să faci un număr. Pentru Dumnezeu – nici atat: acum poţi să zici “Doamne!” şi, cum zicea cineva, ai contactat satelitul “Doamne”   şi să vezi cum “se preface” acest Dumnezeu că există.

- Părinte Rafail, aţi spus că pe meleagurile noastre ortodoxia este puţin înţeleasă şi trăită, am dori să ne conştientizaţi mai mult asupra acestui lucru.

- Părintele Rafail: Mă bucur de întrebarea asta. Ce mi s-a întâmplat mie s-a întâmplat multora în Apus când ne-au lipsit cele ce le luam de bune, am început să căutăm, căutând am găsit mai mult decât ne-am aşteptat. În cazul meu, când vă spun că am trăit ortodoxia ca fiind însăşi firea omului a fost acel mult mai mult decât mă aşteptam. Întrebam pe Dumnezeu în taina inimii: Doamne! Dar de ce ar fi ortodoxia mai adevărată sau mai înţeleaptă sau mai adâncă sau mai nu ştiu ce decât protestantismul pe care-l descoperisem eu aşa cum mi se părea? Mi-a arătat Dumnezeu că nu era mai înţeleaptă, mai adevărată, era firea omului. De-aia este mai… decât orişice. Orice religie, orice rătăcire, orice ideal este un om care se caută şi ortodoxia este aia ce caută omul.

Pe meleagurile noastre se întâmplă ce se întâmpla cu evreii din Vechiul Legământ. Conştientizaţi de descoperirea dumnezeiască că ei sunt poporul ales, bineînţeles că păcatul şi-a tras spuza pe turta lui şi atuncea au început să se mândrească. Care este primul cuvânt de propovăduire al glasului Cuvântului lui Dumnezeu, adică Ioan Botezătorul? – Troparul zice că e glasul Cuvântului, glasul cel din pustie – “şi să nu vă ziceţi vouă că sunteţi sămânţa lui Avraam că zic vouă că din pietrele acestea Dumnezeu poate să ridice fii lui Avraam”. Echivalentul acestor cuvinte este valabil pentru toată ortodoxia în baştina ei astăzi; la noi, la ruşi, la greci am văzut aceleaşi lucruri. Paradoxal, ce s-a întâmplat în istorie, ce s-a întâmplat în Vechiul Legământ, aşa se întâmplă şi astăzi, multe rătăciri în Apus şi diaspora, omul se caută şi un pic se găseşte şi un pic se pierde, dar conştientizarea a ce este ortodoxia mult mai puternic se dă acolo unde nu este, unde omul caută, decât aici unde o ai pe toată pe toate drumurile, o iei de bună, ai una aici, ai una acolo, toate străzile sunt pline de preoţi, vrei să te spovedeşti – ai unde să te duci. Da! Toate sunt la îndemână, dar o luăm de bună, şi fiindcă o luăm de bună o pierdem, fiindcă păcatul îşi trage spuza pe turta lui, păcatul fiind indiferenţa, păcatul fiind nepăsarea, păcatul fiind mândria că noi suntem popor aşa şi pe dincolo, poporul lui Dumnezeu. Vă spun că din popoarele pe care le-am cunoscut nu este nici un popor care să nu fie buricul pământului. Sunt zeci de burice dintre care, bineînţeles, sunt eu şi poporul meu. Ăsta este păcatul şi spuza care şi-o trage, pentru asta poporul lui Dumnezeu pe Dumnezeu L-au răstignit şi pe Dumnezeul lor şi tradiţia lor au pierdut-o. Apostolul Pavel s-ar fi făcut el anatema de la Hristos numai pentru ca poporul lui să poată reveni la adevăr şi n-a venit până astăzi. Spunea părintele meu duhovnic: noi suntem ortodocşi, dar noi nu putem fi mândri că suntem ortodocşi, noi trebuie să fim smeriţi că suntem ortodocşi. Ortodoxia în smerenie se păstrează.

- Părinte Rafail cum să mă păzesc de gândurile rele care îmi vin în minte?

- Părintele Rafail: Tot prin satelitul “Doamne”. Nu te poti pazi [prin puterile tale].  Si spun asta: tot ce este porunca a lui Dumnezeu, cand ti se pare ca este teribil de greu: cum o s-ajung eu vreodata la lucrurile astea? Ce-am spus şi altor tineri vă spun şi vouă astazi: nu este greu deloc, este… cu neputinţă! Firea ta când se simte deznădăjduită că … voi putea eu vreodata să ajung la asta, firea îţi mărturiseşte că nu face parte din mine, nu face parte din firea noastră biologică. Dar de la Dumnezeu nici să nu aşteptati mai puţin decât cele cu neputinţă. Dumnezeu numai în cele cu neputinţă lucrează, în cele cu putinţă facem şi noi. Nu Dumnezeu învârte la mămăliga ta. Dar dacă este vorba de poruncile lui Dumnezeu numai Duhul lui Dumnezeu în tine va putea lucra. Vrei să te păzeşti de gânduri? Dumnezeu să te ajute şi faci asta. De câte ori vezi un gând rău în inima ta spune: Doamne, uite ce este în mine! Şi cere lui Dumnezeu. Poate ai nedumeriri: dar de ce este pacatos gandul asta?, întreabă-L pe Domnul, leagă şi dezleagă în Duh. Vrei să ştii cum să nu le mai faci, cere Domnului să nu le mai faci, cere Domnului apărare să nu mai cazi în păcat. Întotdeauna cu Domnul lucrează! Dumnezeu, ştiind că ne dă porunci – cuvinte cu neputinţă omului de urmat, total cu neputinţă – nu aşteaptă ca eu să le împlinesc, aşteaptă ca eu văzând că nu sunt ăla cum ar trebui să fiu, să zic: “Doamne! fă tu ceva, du-mă Tu pe calea Ta!” Cum zice şi Hristos: “Precum am zis evreilor vă zic şi vouă: unde merg Eu voi nu puteţi să mergeţi, dar veţi veni mai pe urmă”. Când mai pe urmă? După Pogorârea Duhului Sfânt. Acea pogorâre facă-se vouă, ţie frate sau soră care mi-ai pus întrebarea şi tuturor! Contactaţi satelitul “Doamne”!

- Cum putem ajunge la rugăciunea curată, la statornicia gândului în rugăciune?

- Părintele Rafail: Iarăşi vă zic: este cu neputinţă. Rugăciunea curată este o stare mai presus de fire. Ei, acest cu neputinţă să vi se facă vouă prin lucrarea lui Dumnezeu. Acuma lucrarea lui Dumnezeu are mai multe laturi. Spunem după împărtăşanie în rugăciune “să-mi fie acestea spre merinde, spre viaţa de veci”. Ce este această merinde? Este împuternicire. Când eşti slăbănog, ai muncit mult, ai umblat mult, te-aşezi niţel, mănânci ceva şi o iei din nou şi continui să lucrezi, aşa sunt şi aceste merinde – Tainele Bisericii, cu precădere Sfânta Împărtăşanie, dar şi toate sfinţeniile Bisericii - aghiasma, untdelemnul sfinţit, anafura şi tot ce este sfinţenie - sunt lucruri prin care primim aceste energii, prin care putem să continuăm viaţa pocăinţei noastre, ba să o facem lucrătoare şi să ajungem la Cel neajuns, adică la cele cu neputinţă omului prin lucrarea lui Dumnezeu cu împreună-lucrarea noastră.

Profit să vă spun încă un lucru: de multe ori am avut şi eu întrebarea şi mulţi tineri m-au întrebat: dar dacă Dumnezeu ştie toate de ce trebuie să mă rog şi să-I spun? Nu trebuie, dar de multe ori rugăciunea este singura metodă prin care îmi pot arăta împreuna- mea – lucrare cu Dumnezeu. Zicând “Doamne, vreau asta!”, Dumnezeu ştie că vreau, dar făcând-o încep o împreună lucrare. Uneori poate este singurul lucru pe care pot să-l fac, alteori se adaugă la ceea ce fac. Deci, “Doamne, dă-mi răbdare!” este deja o împreună-lucrare, Dumnezeu îmi dă răbdare. De ce? Pentru că e îndelung-răbdător. Vine un moment în care trebuie să-mi exersez răbdarea, încerc cum pot, voi reuşi sau voi cădea, vedea-voi! Dar cerând de la Dumnezeu răbdare, împreună lucrez cu Dumnezeu mântuirea mea. Nu aştept pică pară mălăiaţă în gura lui nătăfleaţă. Fac şi eu ceva! Cer Domnului: dă-mi asta!“

(fragment din raspunsurile parintelui Rafail Noica la conferinta: “Postul şi iertarea, destin şi vocaţie în ortodoxie“, Alba-Iulia, aprilie 2002,

Autosuficienţa, o închisoare a sufletului din care acesta trebuie să scape

CEA DINTAI DATORIE A CREDINCIOSULUI

1. Care este cea dintai datorie si cea mai mare grija a credinciosului in viata?

Cea dintai datorie si cea mai mare grija a credinciosului in viata este grija de mantuirea sufletului sau. Nimic pe lume nu e mai de pret pentru el ca mantuirea sufletului, dupa cuvantul Mantuitorului, care zice: «Ce va folosi omului de ar dobandi lumea toata si-si va pierde sufletul sau? Sau ce va da omul, in schimb, pentru sufletul sau?» (Marcu 8, 36-37).
 

 

2. Dar ce este mantuirea?
Mantuirea este eliberarea din robia pacatului si a mortii si dobandirea vietii de veci, in Hristos. Ea ne-a fost facuta cu putinta de intruparea, jertfa, invierea si inaltarea Domnului nostru Iisus Hristos la cer, si ne-o insusim prin harul dumnezeiesc, cu care trebuie sa conlucram prin credinta si fapte bune. De mantuire se poate impartasi orice om, caci Dumnezeu – voieste ca toti oamenii sa se mantuiasca si sa vina la cunostinta adevarului» (I Timotei 2, 4).

3. Unde se gaseste adevarul care duce la mantuire?
Adevarul care duce la mantuire se gaseste in Sfanta Biserica Ortodoxa, „stalpul si temelia adevarului” (I Timotei 3, 15).

4. De la cine are Biserica Ortodoxa acest adevar?
Biserica Ortodoxa are acest adevar de la Dumnezeu insusi, vestit mai dinainte prin patriarhii, dreptii si proorocii Vechiului Testament, care au avut o viata si cugetare sfanta, si apoi in mod desavarsit prin insusi Fiul Sau intrupat, Domnul nostru Iisus Hristos, Mantuitorul, cum spune Sfantul Apostol Pavel: «Dupa ce Dumnezeu odinioara, in multe randuri si in multe chipuri, a vorbit parintilor nostri prin prooroci, in zilele acestea mai de pe urma ne-a grait noua prin Fiul, pe Care L-a pus mostenitor a toate si prin Care a facut si veacurile; Care fiind stralucirea slavei si chipul fiintei Lui si Care tine toate cu cuvantul puterii Sale...» (Evrei. 1, 1-3),

5. Cum a dat Dumnezeu acest adevar?
Acest adevar l-a dat Dumnezeu prin Descoperirea dumnezeiasca.