Glasul constiintei din noi

Glasul constiintei din noi Mareste imaginea.

Mai înțelegem noi rostul conștiinței, din moment ce nici măcar nu ne mai întrebăm ce este conștiința?

Câți dintre oamenii „moderni” mai au conștiința trează, în condițiile „dresajului” în masă practicat la toate nivelele și prin toate mijloacele?

Sf. Paisie Aghioritul vorbea despre oamenii cu „luminile” sufletului stinse, care au ochii ca de „pești morți”, lucind rece de viclenie și răutate..., cu un rictus amar pe față, în loc de un zâmbet sincer și cald.

Omul nu „evoluează”, omul își vine în fire atunci când sufletul este luminat de har. Atunci conștiința ne mustră, ceea ce înseamnă că Dumnezeu ne „ceartă”!

Această mustrare ar trebui să fie un motiv de bucurie, pentru că Dumnezeu nu ne lasă să „adormim” în neștiință și să „murim” în păcate.

Conștiința este „îngerul lui Dumnezeu” care ne păzește, cea care „pomenește păcatele noastre” și în felul acesta ea ne smerește (Părintele Paisie Olaru).

Pentru noi, cei din lume, „lucrarea de căpetenie” este să avem gând bun în tot ceea ce facem. Dar nu este suficient!

Pentru a avea conștiința întotdeauna curată, ea trebuie „luminată prin Cuvântul lui Dumnezeu, altminteri ne tulbură adesea fără folos. În acest scop trebuie citită Evanghelia și luate de acolo regulile după care trebuie să se călăuzească conștiința” (Sf. Teofan Zăvorâtul).

Părintele Antonie de Suroj ne adresează chiar și un avertisment în acest sens: „Mustrările de conștiință nu sunt încă pocăință”. Ne putem reproșa toată viața gândurile și simțirile „întunecate”, cuvintele urâte și faptele păcătoase, dar dacă nu ne venim în fire și nu ne îndreptăm cu purtarea și cu fapta, atunci „mustrările de conştiinţă pot face din viaţa noastră un iad adevărat”.

Simțământul de vinovăție nu poate deschide singur porţile Împărăţiei Cerurilor. Din contră, poate să-l arunce pe om în „abisul” deznădejdii.

Este nevoie de pocăință din inimă, susținută prin fapte, de întoarcere către Dumnezeu cu toată nădejdea, cu încrederea că Dumnezeu are „suficientă dragoste” ca să ne ierte şi putere ca să ne schimbe inimile și să ne mântuiască de iadul dinlăuntrul nostru (Mitropolitul Antonie al Surojului, „Bucuria pocăinţei”, Editura Marineasa, Timișoara, 2005).

Vocea conştiinţei „vorbeşte” în adâncul ființei noastre în diferite moduri. Uneori o face „imperativ” și „aspru”, pentru a ne arăta în felul acesta că putem și că trebuie să devenim și noi asemenea lui Dumnezeu.

Uneori glasul conştiinţei răsună ca „plânsul mamei, care priveşte la fiul sau fiica sa cum zi cu zi îşi toacă viaţa în mărunţişuri nevrednice şi păcătoase, şi care aşteaptă, se roagă, plânge, dar la lacrimile căreia aproape că nu mai reacţionăm”.

Alteori conştiinţa noastră este ca și „vocea unui prieten apropiat, care ne cunoaşte căile, ştie de ce suntem în stare, în cel mai bun înţeles al cuvântului...”; acel prieten adevărat care știe și „cât de nevrednici suntem de numele nostru de om”, nume pe care Mântuitorul Iisus şi l-a asumat, devenind Fiul Omului.

Conștiința este cea care ne judecă toată viața și tot timpul, de aceea se cuvine să ne aplecăm cu toată luarea aminte asupra cuvintelor pe care aceasta ni le spune şi să ne gândim: „Ce să fac cu ceea ce am devenit?”.

Ce alegeri am făcut până acum în viață? Am ales adevărul, binele, dreptatea, cinstea...? Am compătimit măcar o dată sincer pe cineva, am răspuns nevoilor aproapelui imediat și din toată inima?

Compătimirea este „indiciul de bază al omenităţii”, este „capacitatea de a simţi ceea ce simte altul şi de a răspunde acestuia la fel cum ai face-o ţie însuţi”.

Dincolo de cuvinte, să ne gândim la modul în care privim pe aproapele nostru, la „cât de des judecăm omul după înfăţişare, după ţinută, după voce, după vorbe, fără a ţine seama că în umbra acestora se ascunde o profunzime imensă, o întreagă istorie a vieţii, se ascund suferinţe, vise şi speranţe destrămate, precum şi răul introdus în viaţa acestuia de cruzimea şi nepăsarea altora”.

Rămâne pentru toți întrebarea: sunt om sau am ajuns mai prejos decât omul? Nu animal, cum ar crede unii, pentru că animalul nu are păcate. A fi mai prejos decât omul, înseamnă a fi „rob al celui rău, adept și prieten al lui” (Mitropolitul Antonie Bloom al Surojului, „Despre întâlnirea cu Dumnezeu”, Editura Cathisma, Bucureşti, 2007).

Să ne rugăm „stăruitor cu post și metanii, măcar trei zile” și să ascultăm de glasul conștiinței. Și așa cum ne îndeamnă ea mai mult, aceea este și voia lui Dumnezeu (Părintele Paisie Olaru).

Sorin Lungu 

Despre autor

Sorin Lungu Sorin Lungu

Colaborator
216 articole postate
Publica din 18 Ianuarie 2018

Pe aceeaşi temă

09 Octombrie 2020

Vizualizari: 286

Voteaza:

Glasul constiintei din noi 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE