Slava desarta devine in complexitatea sa un sentiment puternic si violent care il subjuga pe om intunecandu-i dreapta judecata si il supune unei permanente suferinte.
In manifestarea ei, este descrisa de Sfantul Ioan Casian, ca avand multe forme si chipuri. Intr-una dintre ele, se defineste prin lauda cu bunurile pe care un om le are sau pe care crede ca le are si doreste sa fie apreciat, admirat, stimat, laudat, intr-un cuvant sa fie slavit de ceilalti oameni. Bunurile care-l fac pe vanitos sa se mandreasca, sunt bunuri trupesti, pamantesti pentru care el asteapta de la oameni laude si aprecieri. Vanitosul se poate astfel lauda, asteptand admiratia celorlalti cu darurile sale naturale, ca frumusetea reala sau inchipuita a trupului sau a glasului sau cu puterea si inteligenta sa, cu tot ceea ce contribuie la o infatisare frumoasa: haine luxoase, parfumuri, podoabe. De asemenea, se poate lauda cu indemanarea sau cu priceperea sa intr-un anumit domeniu. Slava desarta, il face pe om sa se mandreasca si sa vrea sa fie admirat pentru bogatiile si bunurile materiale pe care le-a dobandit. Din acest motiv, poate determina dorinta omului de imbogatire, pentru ca slava desarta si iubirea de arginti se nasc una pe alta, caci cei ce iubesc slava desarta se silesc sa se imbogateasca, iar cei ce s-au imbogatit doresc sa fie slaviti, ne spune Sfantul Maxim Marturisitorul.

Aceasta patima il face pe om sa ravneasca la situatii si ranguri sociale inalte si determina alte doua patimi pe care Sfintii Parinti le numesc iubirea de stapanire si duhul iubirii de stapanire. Astfel cel care detine puterea, robit de slava desarta va dori lauda si admiratia oamenilor si se va stradui sa placa acestora pentru a intretine si a spori admiratia, pentru a pastra puterea si pentru a beneficia de aceasta.

O alta forma de manifestare mai subtila, deoarece este detasata de bunurile materiale, este vanitatea care rezulta din ingamfarea cu calitatile intelectuale: inteligenta, imaginatia, memoria, dar si cunostintele dobandite cu inalta invatatura, o buna stapanire a limbilor straine, cu talentul de a vorbi sau a scrie bine. Toate acestea duc catre dorinta de a fi admirat si laudat de ceilalti. Ambitiile in domeniul intelectual si cultural ca si in cel politic sau financiar, sunt de cele mai multe ori produse de aceasta patima.

Dupa cum ne spune Sfantul Ioan Casian mai exista si forma in care omul se mandreste pentru cele spirituale si ascunse din dorinta de lauda desarta. El se mandreste in sinea lui, sau inaintea oamenilor cu virtutile sale, asteptand pentru aceasta admiratia si laudele celorlalti. Aceasta patima, are o putere neobisnuita deoarece greu se scapa de gandul slavei desarte, caci ceea ce faci ca sa te cureti de el devine pricina pentru alta slava desarta, concluzioneaza Sfantul Evagrie.

Slava desarta este privita de Sfintii Parinti ca o boala si o forma de nebunie. Atunci cand Sfantul Apostol Pavel ne-a facut cunoscut ca este o nebunie sa se laude omul pe sine insusi, si mai apoi Sfantul Ioan Gura de Aur a spus ca duhul slavei desarte il scoate pe om din fire, iar dupa ce a pus stapanire cu totul pe sufletul lui ii tulbura mintea si-l face sa aiureze. Caracterul patologic al slavei desarte ca si in cazul celorlalte patimi, consta in pervertirea atitudinii firesti si normale pe care Dumnezeu a sadit-o in om, pentru ca el sa nazuiasca spre slava Dumnezeiasca. Caci prin fire se afla in suflet poftirea slavei dar a celei de sus, ne invata Sfantul Ioan Scararul.

Deosebirea intre cele doua feluri de slava, cea care vine de la Dumnezeu si cea care vine de la oameni se face in majoritatea textelor sfinte: “cei ce se lauda, in Domnul sa se laude”, ca a te lauda in afara Lui este primejdios, ne sfatuieste Sfantul Apostol Pavel. Slava pe care omul o primeste de la Dumnezeu prin unirea cu Hristos, este singura marire adevarata, este singura reala, veritabila, absoluta, eterna, este adevarata slava care se cuvine omului, pentru ca are suflet viu. Indepartandu-se de Dumnezeu prin pacat, omul a incetat sa mai tinda spre aceasta slava, continuand insa sa ravneasca slava, si-a cautat in lumea materiala implinirea acestei dorinte si astfel a pus lauda dupa trup in locul slavei ceresti pe care nu mai este in stare s-o vada si s-o doreasca. Omul folosindu-se de virtutile pe care le are sau chiar de bunurile materiale pe care le poseda pentru propria sa lauda, amestecand mandria cu slava desarta, ajunge la ingamfare. Astfel, aceasta il arunca pe om in amagire si delir.

Acestea fiind efectele bolnave care ii indreptatesc pe Sfintii Parinti s-o numeasca nebunie, iar cel inrobit de ea incepe sa se increada in oameni de la care asteapta stima, admiratie si laude. Necunoasterea scopului existentei omului pe pamant, sta la originea slavei desarte, ce naste amagirea in sufletului celui ce o doreste si care nu cunoaste nimicnicia acesteia si a lucrurilor cu care se mandreste, purtandu-se ca si cum aceasta ar avea o valoare absoluta si eterna, in timp ce ele sunt desarte si trecatoare.

Sfintii Parinti o aseamana cu floarea ierbii, cu visurile, cu umbra si cu toate celelalte lucruri repede trecatoare si nestatornice. Toate onorurile si maririle din lume, nu sunt altceva decat vorbe si numai vorbe. Cum poate fi atunci omul atat de nebun, incat sa alerge dupa vorbe goale si sa iubeasca fantasme de care ar trebui mai curand sa fuga. Pentru ce iubiti desertaciunea si cautati minciuna?

Slava desarta ofera o viziunea falsa asupra realitatii, deoarece omul vede lucrurile total opuse: mintea se inseala in aprecierile pe care le face, iar cel atins de aceasta patima isi pierde luciditatea si nu se deosebeste cu nimic de un nebun. Prin ea, omul isi atribuie calitati si virtuti pe care nu le are, dar nu-si vede pacatele si viciile pe care le are in suflet. Tot asa se amageste atunci cand se mandreste cu virtutile pe care intr-adevar le-a dobandit, deoarece se priveste pe sine ca izvorul si detinatorul acestor virtuti, in vreme ce ele sunt darul Lui Dumnezeu. Iubirea de slava, il face pe om sa caute cu orice pret admiratia si laudele semenilor sai si astfel sufletul lui devine plin de neliniste si grija si se agita peste masura pentru ele. Daca nu le obtine, atunci nelinistea sporeste si mai mult. De cele mai multe ori, acesti oameni nu numai ca nu primesc atentia si admiratia asteptate, dar ajung la un rezultat contrar. In cel mai bun caz, in locul admiratiei, intalnesc indiferenta, insa mai rau este ca ajung chiar sa trezeasca in semenii lor, ura, invidie si gelozie, starnesc critici si batjocura. O asemenea situatie face sa apara in sufletul omului, tristete si neliniste, pentru ca nu dobandeste nici placerea pe care o cauta si nu are nici relatii armonioase cu cei din jur, deoarece trezeste agresivitatea acestora. Un alt efect al slavei desarte, este ca il transpune pe om intr-o lume ireala si sub inspiratia ei nefasta, el isi imagineaza ca are tot felul de calitati, si merite, multe bunuri, se vede pe sine in situatiile si in pozitiile cele mai inalte care ii aduc admiratia si laudele celorlalti. Aceasta situatie, aduce dupa sine instrainarea omului de realitatea in care traieste, ii paralizeaza puterea de viata, aducandu-i sufletul intr-o stare de amortire. Acest proces de inchipuire, poate sta la originea unor accese de delir sau a halucinatiilor, asa cum constata Sfantul Evagrie ca, inceputul ratacirii mintii este slava desarta.

Ea deschide poarta tuturor celorlalte vicii. Sfantul Marcu Ascetul o numeste pricina a tot pacatul, pentru ca aduce in suflet mandria, judecarea si defaimarea aproapelui, impietrirea inimii, neascultarea, ura, invidia, certurile, minciuna, vorbele desarte, frica, desfranarea, pasiunea pentru bani si avutie, si asa cum am aratat: tristetea.

Sa incercam sa tinem inchisa poarta sufletului pentru patimile care ne pot distruge sanatatea si viata, dar sa o deschidem larg, pentru binecuvantarile pe care ni le da Dumnezeu, caruia sa-I cerem ajutorul si sa-I multumim, si slava sa-I inaltam neincetat: “Dumnezeul meu, cred intru Tine si ma rog Tie, intareste-mi credinta, Te iubesc ca pe intaiul meu inceput, si Te doresc ca pe cea mai inalta dorinta a mea. Iti multumesc, ca binefacatorului meu Cel vesnic, Te chem ca pe prea puternicul meu ajutor, ajuta-ma sa cunosc cat de mici sunt bunatatile pamantesti si cat de nepretuite sunt cele ceresti. Cat de scurt este timpul acestei vieti si cat de nemarginita este vesnicia. Amin“.

Jean Claude Larchet

• Mandria cea fara de minte
  Publicat in : Credinta
• Mandria
  Publicat in : Pilda zilei
• Smerenia si mandria
  Publicat in : Credinta

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: