In casa în care a stat mortul, într-un colţ ferit, se lasă pe parcursul celor 40 de zile, pe o batistă, un pahar cu apă, în care apa se schimbă, împrospătându-se în fiecare dimineaţă. Se mai pune pe batistă şi câte o bomboană sau altceva de acest gen, pentru ca sufletul să se îndulcească atunci când vine seara acasă, spunea Carolina Mărgineanu. La sfârşitul perioadei, paharul acesta se dă cuiva de pomană împreună cu un prosop. Se crede că, aşa cum povestea Glicheria Costescu, din satul Costeşti, comuna Aninoasa, în tot acest răstimp, mortul vine acasă când îi e sete şi atunci trebuie să găsească apă proaspătă. După spusele Constantinei Cojocaru, sufletul se întoarce în fiecare seară acasă să mănânce şi să bea. Dacă apa o bea seara, turtiţele le mănâncă dimineaţa. La sfârşitul celor 40 de zile, cana şi batista respectivă se dau de pomană (Maria V. Stănculete).
Masa care se pregăteşte mortului are un caracter mai mult simbolic, căci „masa lui Dumnezeu nu lipseşte niciodată, pe nicio parte”. Această masă nu este „aşa, ca la noi, să muncească cineva s-o pună” (Grigore Măciucă).
Tocmai pentru că sufletul se întoarce seara şi stă în casa sa, se lasă lumina aprinsă peste noapte, timp de şase săptămâni.
Sunt oameni care consideră că trebuie să lase pe parcursul celor 40 de zile totdeauna uşa sau fereastra puţin deschisă, pentru ca sufletul să poartă intra şi să bea apa care i s-a pus şi să mănânce din cele ce i s-au pregătit pe batistă. Iată însă cum se referă la acest lucru Carolina Mărgineanu: „Nu-i adevărat (că este nevoie de uşi sau de ferestre deschise - n.n.). Suffetul intră pe orişiunde în casă”. „Morţii ştiu tot ce facem noi”, adaugă aceeaşi femeie.
Cât de corecte, din punct de vedere teologic, sunt aceste afirmaţii putem vedea dacă le comparăm cu afirmaţiile Părintelui Dumitru Stăniloae din manualul de Teologie dogmatică în legătură cu faptul că, într-un anumit fel, sufletele pot fi prezente, în acelaşi moment, în mai multe locuri, dacă nu cu fiinţa, cu privirea13. Materia sufletului este de o extraordinară subţirime şi, atunci, el poate penetra prin materia obişnuită, nemaiavând nevoie de uşi sau de ferestre deschise.
Spre deosebire de tradiţia acreditată de Biserică, care susţine că numai în primele trei zile de după moarte sufletul ar adăsta în preajma casei în care a vieţuit la sfârşitul vieţii sale în trup, deci numai până la înmormântare, ţăranul extinde această perioadă până la împlinirea celor 40 de zile. Asta, probabil, şi în dorul său de a prelungi o comunicare mai apropiată cu cel plecat de lângă el, de a avea posibilitatea să-şi manifeste grija faţă de soarta sufletului aceluia prin gesturi zilnice de atenţie şi tandreţe. Vine seara, vine noaptea cu cota ei mai mare de taină, şi totul în jur pare să fie prielnic venirii furişate şi discrete a sufletului celui care a murit în casa de care-l leagă atâtea făptuiri şi amintiri, petrecerea unui timp din viaţă, purtarea unei bătălii existenţiale adesea dure, legături de dragoste veche şi atâtea altele care fac farmecul şi amarul vieţii în această lume.
Costion Nicolescu
Sufletul intre rai si iad, Editura METEORPRESS
Cumpara cartea "Sufletul intre rai si iad"
Nota:
13 Teologia dogmatică II, p. 971.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.