Cele doua lumi
Blandul si seninul meu prieten! Dupa ce m-am intors din calatorie si am deschis
Acum - vai! - am intrat singur, fara tine. Nu a fost doar prima impresie. M-am spalat si mi-am periat hainele. Ca si altadata, gandurile materializate stau insiruite pe rafturi. Patul tau e facut si scaunul tau e la locul lui (sa am macar iluzia ca esti cu mine!). Pe fundul opaitului de lut, ca si altadata, arde untdelemnul, aruncand in sus un snop de raze, luminand Chipul nefacut de mana al Mantuitorului. Ca si altadata, in serile tarzii, arborii din dreptul ferestrei fosnesc, clatinati de vant. Toaca paznicului de noapte suna reconfortant; locomotivele suiera din rarunchi.
In zori, cocosii guresi se intrec in cantat. Ca si altadata, pe la ora patru dimineata bat clopotele de utrenie. Zilele si noptile se confunda pentru mine. Parca nu mai stiu unde ma aflu si ce-i cu mine. Ceva de dincolo de lume si de timp s-a asezat intre peretii stramti ai camerei noastre. Iar dincolo de pereti trec oameni, vorbesc, povestesc noutati, citesc ziare, apoi pleaca, vin iarasi, mereu. Iarasi fluiera intr-un contralto profund locomotivele indepartate. Aici, liniste eterna; acolo, vesnica miscare. Totul e ca altadata... Dar tu nu esti cu mine si toata lumea mi se pare pustie. Sunt singur, absolut singur pe lume. Insa singuratatea mea mahnita imi canta dulce in piept. Uneori mi se pare ca m-am prefacut intr-o frunza dintre cele pe care vantul le poarta pe poteci. Astazi m-am sculat de dimineata si parca am simtit ceva nou. Intr-adevar, intr-o singura noapte, vara s-a frant. Vartejurile de vant roteau prin vazduh frunzele sau le faceau sa serpuiasca pe pamant. Pasarile si-au inceput plimbarile in stoluri. Cocorii s-au aliniat pe cer, ciorile si graurii au inceput sa croncaneasca. Aerul era plin de racoarea toamnei, de mirosul frunzelor vestede, de o tristete care ma chema in departari.
Am iesit la marginea padurii. Una cate una, una cate una, cadeau frunzele. Ca niste fluturi muribunzi, se roteau incet prin vazduh, cazand pe pamant. Prin iarba incalcita, vantul se juca cu "umbrele slabanoage" ale crengilor. Ce bine e! Cata bucurie si cata tristete! O, fratele meu indepartat si bland! in tine e primavara, iar in mine, toamna, toamna intotdeauna. Mi se pare ca sufletul mi-l sleieste dulcea moleseala si, vazand aceste
Mi se pare ca, vazand aceasta moarte, sufletul meu se regaseste, presimtind in infiorare invierea. Vazand moartea! Caci ea e cea care ma inconjoara. Si acum nu mai vorbesc de gandurile mele, nu vorbesc de moarte in general, ci de moartea celor care mi-au fost dragi. Pe cati, pe cati i-am pierdut in anii din urma! Una cate una, una cate una, precum frunzele ingalbenite, se duc fiintele care imi sunt dragi. In ele imi simteam sufletul, in ele imi stralucea uneori reflexul Cerului. Numai de bine am avut parte de la ele. Dar constiinta mea se zbuciuma: "Tu ce ai facut pentru cei dragi?". Acum nu mai sunt, iar intre mine si ei s-a intins abisul.
Unul cate unul, unul cate unul, ca frunzele toamnei, se rotesc deasupra prapastiei innegurate cei de care inima mea s-a legat pe vecie. Cad - si nu mai este intoarcere, si nu mai e posibil sa imbratisez picioarele fiecaruia dintre ei. De-acum nu-mi mai este dat sa vars lacrimi si sa-i rog sa ma ierte, sa-i rog sa ma ierte in vazul intregii lumi.
Iarasi si iarasi, cu o claritate implacabila, mi se perinda prin constiinta toate pacatele, toate ticalosiile "marunte". Tot mai profund, ca niste litere de foc, mi se imprima in suflet "micile" neatentii, egoismul si raceala care, putin cate putin, fac ca sufletul sa ajunga infirm. Niciodata nimic rau pe fata. Niciodata nimic pacatos pe fata, palpabil. Dar intotdeauna (intotdeauna, Doamne!) maruntisuri! Din maruntisuri se inalta gramezi. Si privind in urma, nu vezi decat rau. Nimic bun... O, Doamne!
Frunzele toamnei cad mereu: una cate una descriu cercuri catre pamant. Palpaie lin candela nestinsa si cei dragi imi mor unul cate unul. "Stiu ca va invia la inviere, in ziua cea de apoi." Si totusi, cu un fel de durere potolita, repet in fata crucii noastre, pe care ai facut-o dintr-un simplu bat si blandul nostru Parinte a sfintit-o: "Doamne! Daca Tu ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit".
Totul se roteste, totul aluneca in abisul mortii. Unul Singur ramane, numai in El sunt neschimbarea, viata si pacea. "Catre El tinde tot mersul evenimentelor; ca periferia spre centru, spre El converg toate razele crugului timpurilor." Nu eu vorbesc asa, cu putina mea experienta; nu, astfel marturiseste un om care s-a cufundat cu totul in elementul Centrului Unic, episcopul Teofan Zavoratul. Dimpotriva, in afara acestui Centru Unic, "singurul lucru sigur e ca nu exista nimic sigur si nimic mai nefericit sau mai orgolios decat omul, solum certum nihil esse certi et homine nihil miserius aut superbius", dupa cum marturisea unul dintre spiritele cele mai nobile ale paganismului, Pliniu cel Batran, dedicat cu totul satisfacerii curiozitatii sale infinite. Da, in viata totul se schimba, totul se valureste in contururi de miraj. Iar din profunzimea sufletului se ridica necesitatea ireprimabila de a te sprijini pe "Stalpul si Temelia Adevarului". (I Timotei 3, 15), " nu pe unul dintre adevaruri, nu pe un adevar omenesc particular, care se fractioneaza, care se rasfira si este purtat precum pulberea, dus de suflarea vantului pe munti, ci pe Adevarul integral si vesnic, pe Adevarul unic si divin, pe Adevarul straluminos, pe Acel "Adevar" care, dupa cum spune un poet din vechime, este "soarele lumii". Dar cum sa te apropii de acest Stalp?
Langa trupul nestricacios al Preacuviosului Serghie, care aduce intotdeauna pace intr-un suflet ingrijorat, in fiecare zi si in fiecare ceas auzim noi chemarea care fagaduieste tihna si mintii tulburate. Tot ce citim in canonul Preacuviosului, in pericopa 43 de la Matei (11, 27-30), are mai ales un sens cognitiv, indraznesc sa spun - un sens teoretic-cognitiv, gnoseologic; si acest sens al pericopei devine cu atat mai clar atunci cand vedem ca obiectul intregului capitol 11 de la Matei este problema cunoasterii, a insuficientei cunoasterii rationale si a necesitatii cunoasterii spirituale. Da, Dumnezeu a "ascuns acestea de cei intelepti si priceputi", adica toate lucrurile ce pot fi numite demne de a fi cunoscute, si le-a "descoperit pruncilor" (Matei 11, 25). Ar insemna sa fortam cuvintele lui Dumnezeu daca prin "cei intelepti si priceputi" am intelege "cei pseudo-intelepti", "cei pseudo-priceputi", care in fapt nu sunt asa, ca si in cazul in care in "prunci" am vedea anumiti intelepti virtuosi.
Desigur, Domnul a spus fara ironie tocmai ceea ce a voit sa spuna: adevarata intelepciune este insuficienta tocmai fiindca este omeneasca. Si, in acelasi timp, "pruncia" mintala, absenta bogatiei intelectuale, care ne impiedica sa intram in imparatia Cerului, se poate dovedi a fi conditia dobandirii cunoasterii spirituale. Dar plenitudinea a toate este in Iisus Hristos, si de aceea cunoasterea poate fi capatata numai prin El si de la El. Toate eforturile omenesti de cunoastere, care i-au chinuit pe bietii intelepti, sunt vane. Ca niste camile stangace s-au impovarat ei cu cunostintele lor; stiinta, precum apa sarata, nu face decat sa inteteasca setea de cunoastere, nepotolind vreodata mintea infierbantata. Dar "jugul bun" al Domnului si a Lui "povara usoara" ii dau mintii ceea ce nu-i da si nu-i poate da jugul greu si crunt al stiintei, povara ei ce nu poate fi purtata. Iata de ce, langa sicriul celui din care se revarsa harul, rasuna mereu, ca un izvor nepotolit de apa vie, cuvintele dumnezeiesti:
"Toate Mi-au fost date de catre Tatal Meu si nimeni nu cunoaste pe Fiul, decat numai Tatal, nici pe Tatal nu-L cunoaste nimeni, decat numai Fiul si cel caruia va voi Fiul sa-i descopere. Veniti la Mine toti cei osteniti si impovarati si Eu va voi odihni pe voi. Luati jugul Meu asupra voastra si invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima si veti gasi odihna sufletelor voastre. Caci jugul Meu e bun si povara Mea este usoara" (Matei 11, 27-30).
Dar departe de mine dorinta de a convinge pe cineva. Din saracia mea dau. Si daca macar un suflet a simtit ca nu-i vorbesc cu buzele si nu la ureche, nu mai am nevoie de altceva. Stiu ca ma vei primi, pentru ca tu esti acela care distrugi hotarele egoismului meu.
Frate, fratele meu cel de un suflet cu mine! Rupt de tine si indepartat, sunt totusi cu tine. Ridicandu-ma deasupra timpului, vad limpede privirea ta, vorbesc iar cu tine fata catre fata. Pentru tine ma gandesc sa scriu aceste randuri razlete. N-o sa te superi pe mine daca le voi pune pe hartie neavand nici un sistem, trasand doar cateva jaloane.
In serile intunecate de toamna, in ceasurile sfinte de tacere, cand pe geana va incepe sa straluceasca o lacrima de incantare, iti voi scrie pe furis scheme si biete crampeie din problemele pe care le-am discutat de-atatea ori cu tine. Stii de mai inainte ce voi scrie. Vei intelege ca nu sunt invataturi si ca tonul solemn este dat de stangacia mea neghioaba. Un povatuitor intelept si lucrurile dificile le face parca in gluma, pe cand un ucenic lipsit ele experienta adopta un ton solemn si atunci cand se ocupa de nimicuri. Iar eu nu-s decat un ucenic ce repeta dupa tine lectiile iubirii.
Pavel Florenski
-
Imparatia Cerurilor si iadul
Publicat in : Dogma -
Drumul spre Imparatia Cerurilor
Publicat in : Pilda zilei
-
Drumul spre Imparatia Cerurilor
Publicat in : Pilda zilei
-
Pocaiti-va ca s-a apropiat Imparatia Cerurilor
Publicat in : Predici - Predica -
Ce fel de fapte putem face ca sa intram in imparatia cerurilor
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.