CRĂCIUNUL ÎNFLORIT DE PAŞTE SAU PĂRINTELE CRĂCIUN, PREOTUL ÎNVIERII

Scurtă scrisoare de aducere-aminte

Dintâi am întâlnit-o pe Maica Preoteasă. Limpede, lucidă ca o tăietură de diamant. Hotărâtă. Ne întorceam cu un grup de sibieni, ce-mi vorbiseră deja de Avraam şi Sarra de la Cinciş, de la Hramul schitului din Retezat. Emoţiile erau încă mari. Era ziua în care l-am întâlnit pe Părintele Daniil, azi minunatul Vlădică, trimis fiind, din grija Părintelui Ilie Moldovan, la Liturghia din munte. Praznicul Schimbării la Faţă, din acel an, avea să-mi schimbe mult modul de a fi şi gândi în Hristos, anii ce au urmat apropiindu-mă de textele Părintelui Arsenie, de rugăciunea Preasfînţitului, de dragostea Părintelui Profesor Ilie Moldovan. In drum spre casă aveam să o purtăm pe preoteasa Părintelui Crăciun până spre Hunedoara. Aflam atunci, e drept, nu pentru prima oară, dar prima oară prin vocea celei unite în destin cu Awa de la Cinciş, toată zbaterea de menţinere deasupra apelor a Bisericii, misiunea plină de lumină a Părintelui şi Preotesei sale. Apoi, un timp, am purtat numai amintirea celor aflate.

Prima întâlnire faţă către faţă? Deva, sala Logos. 2002 sau... O conferinţă despre Educaţia pentru înviere. Părintele în primul rând, eu, nemernic şi uimit de chipul său, la „pupitrul tehnic". Puţini sunt oamenii pe care-i asemeni cu tatăl tău în viaţă. Părintele Crăciun m-a topit cu totul în lumina privirii sale, m-a copleşit cu dragostea sa şi, ca unui mânz tânăr, mi-a dăruit prietenia sa serenă. Am avut certitudinea că stau dinaintea unui om ce alergase în zorii Dimineţii aceleia, neînserate, la Mormânt şi sorbise de pe buzele Mântuitorului un zâmbet de iertare. Iertare profundă. Fără rezerve. Marcat oarecum de prezenţa sa, după plecarea celor ce ne erau gazde şi oaspeţi deopotrivă, ne-am pus la vorbă. Sub purtarea de grijă a lui Andrei Rosetti, prietenul ce tocmai ieşise din liniile de forţă ale Timişoarei şi gusta liniştea cetăţii pline de lucirea toamnei târzii. Eram duhovnicul nedesăvârşit al Facultăţii de Teologie din Sibiu, preocupat de cursurile de formare duhovnicească. Atunci a râs sănătos de prostia mea dintâi Părintele, spunându-mi că formarea duhvnicească nu se predă, demontând cu blândeţe întreg eşafodajul formalismului educaţional din teologia românească, nu doar de acum. Amintirea profesorilor săi, respectul pentru unii dintre ai mei, Părintele Mircea Păcurariu sau Ion Bria, îl obligau să-mi spună cum vede el exigenţele formării unui viitor preot. Şi mi-a reconfigurat parcursul ce aveam să-l urmez.

Toate celelalte întâlniri, scurte şi vii, mi-au readus dinainte chipul unui om înflorit de Primăvara cerească. Mi-a descoperit cărţi şi idealuri, mi-a readus în vinele cugetării problemele legate de Naţiune şi duhovnicie. Şi sta cu sufletul deschis ca o carte dinaintea mea. Şi stăm deschis ca o fereastră cu o mie de ochi dinaintea sa. Gustând din echilibrul pe care-l strecoară harul în inimile prea învăpăiate. Şugubăţ şi simplu, departe de orice şiretenie, minunatul Awă de Cinciş susţinea proiectul meu de viaţă, legându-l decisiv de Mântuitorul Hristos. Când au început să-mi apară cărţile, aproape că mi-a fost ruşine să-i trimit să le citească. La un drum spre Timişoara ne-am întâlnit. Râdea cu toată faţa şi pe faţa lui era sufletul întreg. Abia când mi-a întins volumul cu Indumnezeirea maidanului am înţeles de ce. Se bucura real de prietenia cu o carte pe „inima sa", cum avea să-mi spună. Nu era puţin lucru. Nu pentru mine. Obosit fiind, te odihnea. Umilit, te încuraja să te smereşti, ştiindu-ţi locul. Rugător, te ţinea cu rugăciunea sa. Mereu am avut senzaţia că Părintele ducea Dumnezeiasca Liturghie cu el. Mereu. Şi pe tine, fratele mai mic, dar extrem de important pentru el, dinaintea lui Dumnezeu. Te lua cu el.

La una din întâlniri, Părintele mi l-a prezentat pe celălalt Awă, pe Părintele Sabău. Păreau două icoane desprinse de pe pereţii locaşului înecat, de la Cinciş, reveniţi printre noi la vremuri de restrişte. Am respirat aerul înălţimilor cu setea celui ce-a gustat sărătura mării. Erau bolnavi de trecere spre Cer. Printre marile mele regrete este şi acela că nu am avut niciun reportofon să le reţin spusa. Dar, recunosc, pare cu atât mai important inimii mele că, la vreme de clipă grea, glasul lor îmi inundă inima, memoria, viaţa. Sănătoşi bătrânii. Cu spirit viu şi inimă trează, dispuşi să ţină în rugăciune lumea. La o vreme, Părintele Sabău s-a stins. Nu înainte de a trage de el, să ajungă la Orăştie la o ultimă întâlnire, pentru a ne despărţi, îmbrăţişându-ne cu drag. Aveam un nod în gât şi o inimă înnodată până ce Părintele Sabău mi-a spus să nu mă tem şi să caut să-l pomenesc în Liturghie. Nici n-aveam cum să-i mulţumesc. O fac acum, sărutând mirida cu numele său pe limpezimea de cer a Discului ce ne ţine pe toţi, Biserică Slujitoare, dinaintea împăratului Ce ridică pragul vieţii până dincolo de moarte.

L-am aflat trist şi pe Awa Crăciun de la Cinciş. Un soi de chemare răzbătea în cuvintele sale. A fost întâlnirea în care mi-a dăruit cărţile, sacre prin jerfă, scriitura Părintelui Ilarion Felea. Stabiliserăm împreună cum sa scriem o sinteză a lor, cum să le prezentăm generaţiei mele, încă tinere. Cu ochii plini de zâmbet mi-a mărturisit că el, personal, crede că nu prea mai are timp. Eu, căpos, trăgeam de timpul lui. Acum, aducându-mi aminte, ţin dinaintea inimii spusa Părintelui Ion Bria despre Părintele Stăniloae. Spunea acesta că Părintele Dumitru, cel plin de har, ar fi plecat cu mult mai înainte, alungindu-se într-o epectază de lumină spre pragul morţii, dar că, din drag de noi, a mai îngăduit Dumnezeu o vreme să şadă în mijlocul nostru. Aşa simt şi cu Părintele Crăciun. Un soi de aşteptare dumnezeiască, îngăduită nouă, pentru câştigul nostru sufletesc. O tensiune luminoasă care îl însoţea pe Părintele în fiecare clipă.

N-aş şti cum să trec vieţii acesteia fără dragostea dovedită de Awa tinereţii mele. Mi-am adus aminte de una din omiliile unui predicator de Ev Mediu, care scria că Domnul ne-a asemănat crinilor câmpului. Nu florilor pustiei, împlinite în isihaştii desăvârşiţi. Şi nici cu floarea din grădini înmiresmate, rezervaţii mistice îngrijite şi ocrotite. Cu ei, cu crinii ţarinei, câmpului, adică în plină luptă şi în plin dinamism al vieţii. Ne-a asemănat cu ceea ce suntem: suflete în bătaia vântului, în setea ploii şi arşiţa soarelui, umbriţi de noapte şi odihniţi sub căldura zăpezii vieţii acesteia. E modelul de viaţă propus şi de Awa Crăciun. Sunt convins că purta în el un mare dor de isihie, simt şi ştiu cum respira inima sa dulcele Nume al Mântuitorului Iisus Hristos. Dar nu renunţase să fie fir de lucire a milei lui Dumnezeu în mijlocul vieţii acesteia. Iubea tinereţea ca pe un atribut al promisiunii lui Dumnezeu pentru Ţara şi Biserica Sa. Credea în mame şi taţi, iubea copiii şi vedea în bătrâni izvoare de bucurie duhovnicească. Era nemulţumit doar de mediocritate, de fariseism şi de pecuniaritatea în care se situau slujitorii Bisericii, era trist pentru frângerea libertăţii de oamenii libertinajului moral şi politic. Nu, Părintele nu era de dreapta. El era „de amândouă braţele" ridicate a rugăciune. Credea că în genunchi, rugându-ne dinaintea lui Dumnezeu, suntem mai puternici decât pe scaune, în săli de negociere cu marile puteri ale lumii. Lui îi datorăm, de l-am asculta măcar, redescoperirea martirajului din temniţele comuniste, exorcizând mereu în cuvânt de mărturie hidoşenia de fiară de pripas a comunismului ideologic şi practic, deopotrivă. Pe un drum de noapte, ieşind de la o emisiune de la TVR pe seama dreptului fundamental al lui Dumnezeu de a fi prezent în şcoală, m-a sunat. Incântat, am continuat dialogul de la televizor, cu amănunte. Abia la sfârşit mi-a spus că nu văzuse emisiunea, ci doar se rugase, aşa cum îl rugasem... Uimit, l-am iubit şi mai mult.

Apoi s-a stins. Am aflat în vremea privegherii unui alt prieten drag, stins şi el. Mi-am adus aminte de smerita îmbrăţişare a Părintelui din ultima întâlnire. Sigur pe plecare, deşi nu era, cel puţin în ochii mei, niciun semn al Plecării. Mi-am adus aminte şi când mi-a spus, aducându-i dinainte boala tatei, că nu-mi pot permite luxul de a plânge, ci doar bucuria liniştită de a mă ruga. De m-ar fi văzut, dacă nu a şi făcut-o, la pomenirea sa... Un Crăciun care pleacă de Florii. E un Dar. Un praznic de om, înfruntând războiul lumilor, micimea de celulă putredă a obtuzităţii multor fraţi preoţi, mireasma de iad a minciunii comuniste rearticulate în politica neo-comunistă... Un praznic de om ce nu şi-a pierdut bucuria. Nu, Părintele nu insista să se prezinte ucenic al Părintelui Arsene Boca. El era ucenicul lui, pur şi simplu. Nu, nu-ţi arăta cu orgoliu urmele cătuşelor pe articulaţiile mâinilor sale, ci te îmbrăţişa cu braţele libertăţii sale în Hristos Domnul. Smerit şi topit în lumină, Awa de la Cinciş te copleşea cu iubire. Iar tu nu puteai decât să prăznuieşti cu el Iubirea. Am ajuns la Cinciş prima oară în seara dinaintea Schimbării la Faţă a anului trecut, 2013. Linişte deplină şi Părintele ascuns sub lut. Crucea lui, ţărâna proaspătă ca o pită dată pe mâna săracilor, biserica monument şi locul în care a gândit, cu de la Părintele Arsenie har şi putere, mănăstirea. Care-şi aşteaptă timpul ei, vremea ei de coacere. Plouase. De nicăieri, s-a rupt un porumbel de stol şi s-a plecat pe crucea Awei. Lacul Cincişului, care ţine în el inelul fără piatră preţioasă al vechii biserici, strălucea ca un Rusalii. N-am avut nici măcar curaj să mă rog. Ci doar să-mi cer iertare. Am întârziat mereu la întâlniri, am vorbit prea mult, am râs şi am podidit prea lesne în plâns, am cerut iertare - nu şi epitrahil de pază peste păcatele mele. Am sărutat mâna şi fruntea „deplină" - cum râdea Părintele, nu şi ochii care-au privit moartea şi s-au desăvârşit în vederea învierii. Am sărutat crucea, ca o stana de sare, din cea mai pură sare ridicată, a lacrimilor celor mulţi care cer acum Părintelui mijlocire. Vara, târziu, la vremea când abia făceam ochi după o intervenţie chirurgicală, în spitalul din Hunedoara, acolo unde Părintele deschidea uşi ce păreau bătute în cuie şi slobozea din durere suflete ce păreau pe veci împietrite în ea, la patul de spital, l-am avut, pentru o clipa, vizitator, în veşmintele lui preoţeşti, tăcut şi bun ca întotdeauna. Un zâmbet de mir, pe fruntea oboselii mele.

Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula
Foto: George-Crasnean

Articol preluat din cartea "Parintele Craciun Oprea", Editura Agnos

Cumpara cartea "Parintele Craciun Oprea"
 

• Parintele Craciun Oprea
  Publicat in : Parinti
• Parintele Craciun - un izvor al certitudinii si al bucuriei
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: