Trupul acesta care ne este atat de drag...

Crestinismul dintru inceput nu s-a ingrijit doar de mantuirea sufletului. Trupul si-a avut si el locul sau...

Intr-adevar, putem vorbi de o traditie a tamaduirii in crestinism. Ea este chiar esentiala: o treime din faptele istorisite in Evanghelii se refera la vindecari si exorcisme. in greceste, "a salva", inseamna a "elibera", dar si a "vindeca". Mantuitorul este deci "Cel care vindeca", si insusi numele Sau, in evreieste Iesua (Iisus), inseamna "Yahve (Dumnezeu) salveaza", altfel spus "vindeca". Dintru inceput - Evangheliile dau marturie despre aceasta - Hristos a fost privit drept doctor. De altfel, cei dintai observatori pagani ai crestinismului prezentau crestinismul drept "o religie pentru bolnavi". Primii Parinti si-au insusit aceasta imagine a lui Hristos ca Marele Doctor, insistand insa asupra faptului ca El a venit sa-l tamaduiasca pe om in intregime, trup si suflet, in mod fundamental si definitiv.

Care a fost atitudinea crestinismului primar fata de medicina?

Prin Sfintele Taine, si mai ales prin rugaciune, crestinismul aduce terapeutici duhovnicesti noi, specifice lui, fara sa fi respins vreodata medicina profana. Dimpotriva, Parintii i-au recunoscut de la bun inceput valoarea, socotind-o drept un mod privilegiat de manifestare a milei si iubirii de oameni. Unii dintre ei au contribuit chiar la institutionalizarea acesteia. Astfel, Sfantul Vasile cel Mare a fondat in Cezareea Capadociei unul dintre primele spitale, care a slujit de model pentru multe altele. Unul dintre primele servicii de tratament psihiatric a fost instituit de Sfantul Teodosie cel Mare chiar in incinta manastirii sale. Introducand insa o noua conceptie despre natura si persoana umana, crestinismul a imbogatit medicina profana, scotand-o din limitele unui naturalism care-l limita si-l depersonaliza pe om. El a spiritualizat medicina, raportand sanatatea, boala si tamaduirea la relatia omului cu Dumnezeu, atat cat priveste medicul, cat si bolnavul. Astfel, de pilda, pentru Parinti, tamaduirea este in mod fundamental un efect al harului lui Dumnezeu, medicii si remediile oferite de ei fiind simple instrumente; prin aceasta, practicii medicale i se recunoaste valoarea, fara a i se absolutiza capacitatile.

Care este conceptia Parintilor despre boala?

Parintii spun ca omul a fost creat de Dumnezeu intr-o perfecta stare de sanatate fizica, psihica si spirituala. Boala, sub toate formele ei, provine din faptul ca omul s-a intors de la Dumnezeu, dand prin aceasta raului libera intrare si putinta de dezvoltare in lume.

Atunci cand omul va redobandi, la inviere, conditia sa din Rai, el nu va mai cunoaste boala si suferinta. Astfel, in viziunea Parintilor, orice vindecare si suprimare a suferintei este in acord cu pronia dumnezeiasca, si de aceea ei privesc cu bunavointa stradaniile medicinii de a alina suferintele omului si a-i reda sanatatea.

Dar pentru ca aici, pe pamant, boala si suferinta nu pot fi definitiv desfiintate, trebuie, dupa cum spun Parintii, sa ne "folosim bine" de ele, adica sa facem din ceea ce in chip natural tinde sa ne nimiceasca, un bun prilej de sporire duhovniceasca. Pentru aceasta omul are la indemana harul lui Hristos, Care, primind sa patimeasca pe cruce, a nimicit puterea distructiva a suferintei, pentru ca si noi, asumandu-ne-o in chip duhovnicesc, sa-i dam un sens nou. Ea nu mai este un rod otravit al pacatului care ne ucide; prin credinta, poate fi transfigurata si folosita spre mantuirea noastra.

Care este conceptia Parintilor despre bolile mintale?

Multa vreme s-a crezut ca Parintii dau ca singura explicatie pentru aceste boli lucrarea demonilor. In realitate, ei le-au inteles de la inceput complexitatea. Intr-adevar, ele au uneori o origine demonica, dar sunt produse si de unele tulburari de natura trupeasca sau pot proveni din bolile spirituale. Aceste trei cauze pot de asemenea sa se si asocieze in diferite proportii.

Ce sunt maladiile spirituale?

Aceasta notiune originala isi capata intelesul in cadrul antropologiei crestine, care considera ca omul este prin natura si prin vocatie indreptat spre Dumnezeu si ca el nu poate duce o viata deplin normala si nu-si afla implinirea fiintei sale decat intr-o relatie armonioasa cu Dumnezeu. In viziunea Parintilor, bolile spirituale sunt produse de perturbarea raporturilor firesti ale omului cu Dumnezeu si in consecinta cu sine insusi si cu aproapele sau. Aflam la Parintii pustiei indeosebi o foarte fina intelegere a "patimilor" (termen grecesc care mai inseamna si "boala"), atitudini ale omului prin care acesta isi intoarce facultatile sale de la Dumnezeu, le indreapta spre lucruri care nu constituie telul lor firesc, se alipeste de ele si se instraineaza de adevarata sa natura, imbolnavindu-se. Invers, tamaduirea se infaptuieste prin lucrarea virtutilor, care constau in atitudini prin care omul se intoarce la Dumnezeu si-si afla implinirea deplina in legatura din ce in ce mai intima cu El. Iar prin aceasta legatura cu Dumnezeu ajunge la normalizarea raporturile sale cu sine insusi si cu ceilalti.

Succesul pe care il au in ziua de azi traditii religioase straine de crestinism nu se datoreaza oare faptului ca ele ofera metode de vindecare care nu se pot afla in crestinism?

Traditia terapeutica elaborata de crestinism in cele dintai veacuri s-a stins, incetul cu incetul, in Occident, fara indoiala din pricina influentei majore a teologiei Sfantului Augustin, care, ca reactie impotriva ereziei pelagiene, a minimalizat participarea omului la lucrarea mantuirii sale. Invatatura si experienta ascetica si terapeutica elaborate de Parintii rasariteni, binecunoscute de altfel de Parintii latini, ca, de pilda, Sfintii Ambrozie, Ioan Casian sau Grigorie cel Mare, au fost intr-un sfarsit parasite in favoarea conceptiei juridice cu privire la mantuire, in care "rascumpararea", pe care trebuie s-o "meriti", a lasat in umbra "vindecarea".

Cat priveste Rasaritul crestin, el a pastrat si a dezvoltat aceasta traditie terapeutica. Parintii rasariteni, pe baza unei cunoasteri si experiente transmise din generatie in generatie, mereu imbogatite, ne ofera o adevarata metoda de tamaduire a bolilor de natura spirituala. Metoda, care vizeaza transformarea omului vechi intr-un om nou, nu se bazeaza insa doar pe puterile omenesti, ci tine seama de harul dumnezeiesc, care, de fapt, o face cu adevarat eficace. De aceea, in aceasta metoda, rugaciunea joaca un rol esential. Metoda, aici, inseamna punerea in lucrare bine randuita a puterilor omului, iar nu o tehnica prin care se ajunge in mod sigur la efectul scontat. De altfel, "metoda", etimologic, inseamna "asezare pe cale". Scopul ei este de a pune capat ratacirii noastre patologice si de a ne indrepta in chip statornic spre Dumnezeu.

Ar trebui deci sa reinvatam sensul convertirii?

Intr-adevar, invatatura crestina este centrata pe chemarea omului la pocainta, vestita mai intai de Sfantul Ioan Botezatorul si repetata de multe ori de Mantuitorul Hristos si de Apostoli. Este vorba, dupa cum ne arata cuvantul grec metanoia, de intoarcerea omului la Dumnezeu cu toata fiinta sa si cu toate puterile sale, de o convertire launtrica totala si permanenta, nu doar de o schitare a intoarcerii spre El. Prin aceasta reorientare activa a tuturor facultatilor noastre catre Dumnezeu, spun Parintii, ne regasim sanatatea.

Ce loc acorda traditia rasariteana trupului in procesul de tamaduire?

Mai multe deviatii au dus, in Occident, la dispretuirea si chiar la negarea trupului. Crestinismul insa se prezinta dintru inceput ca o religie in care, prin insusi faptul intruparii Fiului lui Dumnezeu, se acorda o mare valoare trupului. Unul dintre principiile de baza ale antropologiei crestine este afirmatia ca omul este alcatuit din trup si suflet, care formeaza un intreg indisolubil. Chiar si dupa moarte, trupul continua sa apartina unei persoane, pastrand in aceasta persoana o tainica legatura cu sufletul, in sfarsit, lucru fundamental, el este sortit invierii si participarii, intr-o noua forma, la bunatatile dumnezeiesti.

In spiritualitatea crestinismului rasaritean, importanta trupului se traduce prin locul care-i este dat in viata duhovniceasca. Astfel, trupul participa in mod esential la rugaciune. Aceasta se vede mai ales in "rugaciunea inimii", in care pozitia trupului si respiratia joaca un rol important. Liturghia rasariteana da si ea marturie de aceasta participare totala a fiintei omenesti la viata spirituala, prin miscarile dese si repetate ale credinciosilor, care-si fac cruce, ingenuncheaza, saruta icoanele, aprind lumanari.

Cum s-ar putea regandi legatura dintre religie si sanatate, tamaduire si spiritualitate?

Este absolut necesar pentru crestinism sa-si redescopere bogata mostenire in materie de terapeutica. Nu este vorba de a centra totul pe vindecare - taina mantuirii crestine nu poate fi limitata la o singura forma de exprimare -, ci de a-i reda importanta pe care a avut-o reprezentarea mantuirii ca tamaduire, inca de la inceputurile crestinismului. Valoarea unei asemenea reprezentari este cel putin egala (daca nu chiar superioara) cu reprezentarea mantuirii in termeni juridici, ca rascumparare, care a prevalat in Occident si care nu-i mai spune nimic omului de azi.

Pastorii crestini sunt in mare masura responsabili pentru faptul ca oamenii de azi se indreapta spre traditii straine sau catre secte, cata vreme crestinismul are resurse inepuizabile pentru a raspunde acestei nevoi a omului de a-si afla sanatatea trupeasca si sufleteasca.

Cat priveste raportul dintre religie si medicina, trebuie sa constatam mai intai de toate faptul ca medicina moderna pacatuieste printr-un exces de naturalism, datorat originilor ei stiintifice, tehnicitatea metodelor ei de diagnosticare si de tratament facand-o adesea extrem de impersonala. Multi pacienti sufera pentru ca sunt tratati drept simple trupuri, daca nu cumva chiar drept simple organe, considerati un "caz" printre altele, iar bolile lor privite drept abateri statistice. Crestinismul poate ajuta medicina, pentru ca ea sa-1 poata privi pe om in integralitatea sa de fiinta alcatuita din trup si suflet/spirit si ca realitate personala, adica drept faptura deschisa prin dimensiunea ei spirituala spre cele de dincolo si spre infinit, unica, de neinlocuit si de o valoare absoluta.

Viziunea personalista asupra omului oferita de crestinism este decisiva de asemenea in raport cu "terapeuticile" care isi au originea in religiile extrem-orientale sau in miscarea New Age. Acestea, sprijinindu-se pe o conceptie non-personala despre om si divinitate, pot depersonaliza si dezorganiza profund fiinta omeneasca.

Dar pentru a face fata acestor provocari, crestinismul trebuie sa-si redescopere izvoarele, iar crestinismul apusean, in ceea ce-l priveste, trebuie sa renunte definitiv la deviatiile si pervertirile care i-au marcat indeosebi conceptia despre trup si suflet.

In aceasta perspectiva, avem multe de invatat de la Parinti, caci la ei aflam un crestinism neinstrainat de originile sale si o viziune completa si echilibrata asupra omului, in relatiile sale cu sine insusi, cu semenii si cu Dumnezeu.

Jean-Claude Larchet in dialog cu Serge Laffite