Revelion - Adrian Cocosila
 

http://www.crestinortodox.ro/anul-nou/revelionul-122802.html:

"Revelion" este un termen care vine din limba franceza, réveillon, un derivat de la réveil. La inceput, acest cuvant era folosit pentru masa care avea loc in noaptea de Craciun. Cu timpul, cuvantul "revelion" a ajuns sa fie folosit pentru orice masa luata noaptea tarziu. In dictionarul de neologisme al paharnicului Const. Stamati, aparut la Iasi, in 1851, prin "revelion" se intelegea "cina dupa bal, mai ales la anul nou", deci nu numai la sfarsitul anului civil. Astazi, cuvantul "revelion" desemneaza petrecerea care are loc in noaptea de 31 decembrie.
Revelionul - Ingropatul Anului Vechi
Profesorul universitar Ion Ghinoiu sustine ca Revelionul nu este altceva decat un ceremonial funerar al antichitatii geto-dace ocazionat de moartea si renasterea simbolica a primului zeu al omenirii, Anul. Astfel, stingerea luminilor in noaptea de Revelion ar semnifica intunericul si haosul desavarsit provocate de moartea divinitatii, iar aprinderea luminilor ar simboliza nasterea divinitatii. Incepand cu 1 ianuarie am ajunge sa vorbim de un an intinerit. Ion Ghoniu sustine ca ideea innoirii timpului supravietuieste si in Calendarul popular unde Dragobete, Sangiorz sunt tineri si sarbatoriti in prima parte a anului, in vreme ce la finele anului sunt sarbatoriti batranii: Mos Nicolae, Mos Ajun, Mos Craciun.
Te Deum la cumpana anilor
De cativa ani a devenit o traditie ca la trecerea dintre ani, in bisericile ortodoxe sa se oficieze o slujba de multumire adresata lui Dumnezeu, slujba ce poarta denumirea de "Te Deum". Aceasta denumire vine de la imnul "Te Deum Laudamus...", care inseamna "Pe Tine, Dumnezeule, Te laudam...". In cadrul acestei slujbe se rostesc rugaciuni de multumire pentru anul care a trecut, dar si de cerere pentru anul care urmeaza.
31 decembrie in trecut
Tinand seama de faptul ca in trecut oamenii plecau in dimineata zilei de 1 ianuarie spre biserica, pentru a praznui Taierea imprejur cea dupa trup a Domnului si a-l sarbatori pe Sfantul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, nu putem vorbi de o petrecere de toata noaptea.
Noaptea zilei de 31 decembrie era vreme de colindat, era seara Sfantului Vasile cand se rosteau urari:
"Asta seara-i seara mare
Seara Sfantului Vasile...
Seara Sfantului Vasile
Sa va fie el cu bine
Si noua si Dumneavoastra...
Seara Sfantului Vasile
Sa va fie tot spre bine
La multi ani cu sanatate
S-aiba si plugarii parte...
Sfant Vasile cel frumos
Sa va fie de folos...
Seara Sfantului Vasile
Fie-va, gazde, cu bine
La multi ani cu sanatate
Si spor mare la bucate...
Sfant Vasile intr-ajutor
La multi afli cu sanatate..."
In aceasta noapte nu va indemn sa mancati si sa beti peste masura, caci "Anul iti va merge bine, nu cand tu vei zace beat in ziua cea dintai a lui, ci cand atat in ziua cea dintai, cat si in cea de pe urma, si in fiecare zi tu vei face fapte placute lui Dumnezeu" dupa cum afirma Sfantul Ioan Gura de Aur.
Adrian Cocosila

Ajunul Bobotezei, zi de post negru
 

Sfantul Ioan Botezatorul - articol smnat de : Adrian Cocosila
 

http://www.crestinortodox.ro/religie/sfantul-ioan-botezatorul-98649.html :

In fiecare an, pe 7 ianuarie, sarbatorim Soborul Sfantului Ioan Botezatorul, zi in care il cinstim pe cel care l-a botezat pe Hristos in Iordan. Sfantul Ioan Botezatorul s-a nascut in cetatea Orini, in familia preotului Zaharia. Elisabeta, mama sa, era descendenta a semintiei lui Aaron. Nasterea prorocului Ioan s-a petrecut cu sase luni inaintea nasterii lui Iisus. Nasterea sa a fost vestita de catre ingerul Gavriil lui Zaharia, in timp ce acesta slujea la templu. Pentru ca nu va da crezare celor vestite de ingerul Gavriil, Zaharia va ramane mut pana la punerea numelui fiului sau.

Cum ajunge sa-L cunoasca Sfantul Ioan Botezatorul pe Hristos?

Potrivit Sfintei Scripturi, Ioan Botezatorul a saltat in pantecele maicii sale, in momentul in care Elisabeta se intalneste cu Fecioara Maria atunci cand aceasta Il purta in pantece pe Domnul. Desi a saltat in pantece, Ioan afirma ca "nu-L stia pe Domnul” (Ioan 1, 31). Aceasta marturisire a lui Ioan este adevarata, caci el nu putea cunoaste din proprie experienta ca Cel purtat in pantecele Mariei este Fiul lui Dumnezeu. Parintele Dumitru Staniloae, comentand acest episod, spune ca Ioan "a simtit venind din Acela o lumina, sau de la Duhul Sfant din El, care l-a facut sa salte de bucurie. Sunt cunostinte care apar in noi in chip tainic, fara niciun efort al nostru de a le castiga”.

Raspunsul la intrebarea "Cum ajunge sa-L cunoasca Sfantul Ioan Botezatorul pe Hristos?", il gasim la Evanghelistul Ioan (In 1, 34), care reda marturia Botezatorului: "Cel ce m-a trimis pe mine sa botez cu apa, Acela mi-a spus: Peste care vei vedea Duhul pogorandu-Se si ramanand peste El, Acesta este Cel ce boteaza cu Duhul Sfant. Si am vazut si marturisit ca El este Fiul lui Dumnezeu" (In 1, 33-34). Parintele Dumitru Staniloae, talcuieste acest eveniment astfel: "Dumnezeu il poate face pe om sa auda in forma omeneasca ceea ce vrea El sa-i spuna, si sa vada in forma in care vad ochii omenesti vointa Sa dintr-un anumit moment. Ioan a fost proroc cand Dumnezeu i-a spus cum va cunoaste pe Fiul Sau intrupat, si a fost apostol cand a vazut pe Duhul Sfant pogorat peste Hristos si a auzit glasul Tatalui cu privire la El. Cum putea vorbi omeneste Fiul lui Dumnezeu intrupat, asa si Tatal Lui a putut "vorbi" sau face pe Ioan sa-L auda vorbind. Se arata si in aceasta ca omul este dupa chipul lui Dumnezeu".

Misiunea Sfantului Ioan Botezatorul

Sfantul Ioan Botezatorul a inceput sa predice in al cincisprezecelea an al domniei Cezarului Tiberiu, pe cand Pontiu Pilat era procuratorul Iudeii (Luca 3, 1-2). El a avut menirea de a pregati poporul pentru primirea lui Mesia si de a-L descoperi pe Acesta si a-L face cunoscut lui Israel. Mesajul principal pe care el il transmitea era: "Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia cerurilor!".

Ioan Botezatorul model al smereniei

In conditiile in care, omul cazut in pacat nu mai doreste sa se afirme decat pe sine, se vrea atotputernic si suveran peste tot si toate, Sfantul Ioan Botezatorul, cel care L-a botezat pe Hristos, afirma despre sine: "Nu sunt vrednic, ca plecandu-ma, sa-I dezleg cureaua incaltamintei” (In 1, 27). Desi afirma de doua ori: "Iata Mielul lui Dumnezeu: Cel ce ridica pacatul lumii”, iar dupa botezul Domnului in Iordan: "Am vazut Duhul coborandu-Se din cer ca un porumbel si a ramas peste El", marturiseste: "Eu trebuie sa ma micsorez, iar El trebuie sa creasca." Pare nefiresc ca un om sa doreasca sa se micsoreze, cu scopul ca aproapele sau sa sporeasca. Firesc ii este omului cazut din har, sa doreasca a creste si a se imbogati pe seama si in dauna celorlalti. Semenii trebuie sa existe pentru un om cazut in pacat, doar sa-l admire si sa-i slujeasca.

Ioan Botezatorul ne poate fi tuturor indreptar spre a birui mandria. Trebuie sa retinem ca avem capacitatea de a iesi din noi si a ne jertfi pentru aproapele nostru.

Intelesul duhovnicesc al imbracamintei si hranei Sfantului Ioan Boteazatorul

Din Evanghelia dupa Marcu, aflam ca Sfantul Ioan Botezatorul era imbracat in haina din par de camila, incins cu o curea de piele si ca se hranea cu lacuste si miere salbatica.

Camila poate simboliza atat curatia, cat si necuratia. Daca in Vechiul Testament ea putea fi privita ca un animal curat pentru ca era rumegator, ea putea fi vazuta si ca necurata, daca tinem seama ca avea copita despicata. Daca ramanem la prima semnificatie, cea de animal curat, camila simbolizeaza poporul ales, in timp ce necuratia prefigura neamurile pagane.

Faptul ca Ioan purta o haina din par de camila, semnifica chemarea evreilor si a paganilor la Hristos.

Cureaua, provenita de la un animal mort, semnifica prin incingerea cu ea, omorarea patimilor.

Cat priveste hrana sa, trebuie sa stim ca albinele si lacustele erau considerate a fi curate in Vechiul Testament, semn ca Ioan se hranea doar cu cele placute Domnului.

Moartea Sfantului Ioan Botezatorul

Din Evanghelie cunoastem ca Irod, la un ospat prilejuit de sarbatorirea zilei de nastere, a taiat capul Sfantului Ioan Botezatorul, la cererea Irodiadei. In acea vreme, Sfantul Ioan era intemnitat in castelul lui Irod de la Maherus. Ioan il mustrase pe Irod pentru traiul lui nelegiuit cu Irodiada, care era sotia fratelui sau. In ura ei de moarte, Irodiada a sfatuit-o pe Salomeea, fiica ei, care dansase si placuse oaspetilor si indeosebi lui Irod, sa ceara de la acesta capul Botezatorului ca rasplata.

Sarbatorile inchinate Sfantului Ioan Botezatorul

Biserica a inchinat lui Ioan sase sarbatori: zamislirea lui (23 septembrie), nasterea (24 iunie), soborul lui (7 ianuarie), taierea capului (29 august), prima si a doua aflare a capului lui (24 februarie) si a treia aflare a capului sau (25 mai).

La multi ani celor ce poarta numele Sfantului Ioan Botezatorul.

Adrian Cocosila

Gandurile, otrava sau leac - Angela Agachi
 

http://www.crestinortodox.ro/morala/gandurile-otrava-leac-149564.html:


Iată că, în cele din urmă, știința modernă a dovedit ceea ce știau şi utilizau în urmă cu peste o mie de ani vindecătorii, vracii şi ghicitorii şi anume că gândurile noastre sunt cele care ne afectează sentimentele, comportamentul şi corpul. În funcție de modul în care le folosim, gândurile pot fi o otravă sau pot deține puterea de vindecare în tratamentul multor boli.
Eseistul American Ralph Waldo Emerson nota: „Omul este ceea ce gândește de dimineața până seara.” Iar acesta este doar unul din nenumăratele citate care vorbesc despre puterea și forța gândurilor noastre. Sunt, desigur, extrem de multe citate, proverbe, articole şi studii, mai mult sau mai puțin cunoscute, dar care au contribuit la unul dintre cele mai interesante capitole ale psihologiei umane. Din arsenalul teoriei moderne al gândirii pozitive îl putem aminti pe Henry Ford care spunea: „Dacă crezi că poți, sau crezi că nu poți, ai dreptate în ambele cazuri.”
Oamenii de știință au studiat impactul pe care îl are gândirea în corpurile noastre. Au descoperit că există o relație incredibil de puternică între gândurile și trupurile noastre iar temerile, anxietățile, dezamăgirile și bucuriile ne provoacă schimbări semnificative în țesuturi, organe și în întregul nostru sistem de apărare. Un studiu efectuat în 1987 la Universitatea Yale a confirmat faptul că temutul cancer de sân se răspândește rapid în rândul femeilor care se simt lipsite de speranță sau care sunt afectate puternic de frustrare, frică sau de alte emoții negative. În ziua de azi deja s-a dovedit şi se știe că un număr mare de boli sunt cauzate de factori psihologici iar unele boli metabolice se pot agrava prin emoțiile negative, prin atitudini, temeri și prejudecăți. Mulți oameni de știință susțin că depresia, disperarea și deznădejdea cresc riscul de infarct miocardic şi de cancer.
Din fericire, deși emoțiile negative ne otrăvesc sufletul şi trupul acum știm că avem posibilitatea de a ne influența pozitiv emoțiile printr-o gândire plină de credință, nădejde, recunoștință şi iubire.
Gândurile negative și amintirile neplăcute pot distruge treptat atât spiritul cât și corpul nostru dar, ceea ce este minunat e că avem posibilitatea de a inversa procesul prin amintiri pozitive și gânduri bune, plăcute, frumoase şi liniștitoare care vor avea ca efect vindecarea fiecărei celule din corpul nostru, aducând uneori îmbunătățiri miraculoase, vindecare, fericire și sănătate.
Efectul placebo nu mai este mister, este un aspect tratat științific și explicat. Efectul placebo apare atunci când unui pacient i se dă un medicament perceput de acesta ca un ajutor în condiția medicală de care suferă, dar care nu are niciun efect terapeutic pentru boala în cauză. Pe scurt, în funcție de experimentele care se fac, în cazul dat de placebo, 30% dintre pacienți vor experimenta același efect ca și când ar fi primit de fapt medicamente adevărate.
Astfel, o întreagă gamă de noi tratamente au la bază tocmai puterea gândurilor pozitive. Bucuria și împlinirea ne fac sănătoși și ne prelungesc viața.
S-a demonstrat, prin diverse studii, că râsul este o sursă de sănătate. Astfel, în timp ce râdem ne activăm şi consolidăm mușchii abdominali şi pe cei ai diafragmei. Respirația profundă crește fluxul de oxigen din corp şi îmbunătățește circulația. Râsul dilată vasele de sânge şi accelerează vindecarea țesutului. Zâmbetul şi râsul duc la stimularea producerii de endorfine (analgezice naturale ale corpului), și creează un sentiment de euforie. Când râdem ne ajutăm sistemul limfatic să scape de deșeuri, se ard grăsimi iar mușchii se relaxează.
Mulți medici si psihologi cred că există o relație vitală între emoții și modul în care funcționează sistemul nostru imunitar. Emoțiile negative, cum ar fi deznădejdea, vinovăția, furia si frica, reprimate, sunt frecvente în rândul pacienților cu SIDA și toate acestea pot slăbi capacitatea organismului de a lupta împotriva infecției.
Astfel, se crede că pentru a fi sănătos și pentru a trăi mai mult trebuie să faci tot ce poți pentru a-ți menține o atitudine pozitivă. Desigur, vor exista momente în care resentimentele și depresia vor fi inevitabile și vor apărea indiferent de condiții, dar tot ce trebuie să facem este să dobândim obiceiul de a elimina gândurile negative. Cum reușim să facem asta?
Așa zișii „vindecători”, şarlatanii şi vânătorii de profituri rapide, de regulă, ne vor explica că este foarte simplu: Gândește pozitiv şi viața ta se va schimba! Din păcate, lucrurile nu sunt atât de simple. Ar fi ca și cum dacă ai primi o vioară şi cu toate că nu știi să cânți la ea te şi imaginezi un virtuoz care susține un concert perfect.

Nu funcționează așa. Spre exemplu, îți poți concentra toate gândurile pozitive pentru ca mâine să fii slab şi să scapi de obezitate, dar, dacă nu începi cu o schimbare sistematică, cu dietă şi exerciții fizice regulate, orice gânduri vei avea acestea nu îți vor schimba nici corpul și nici fiziologia.
Nu există lucruri de valoare care să cadă din cer şi care să se întâmple peste noapte, fără durere, răbdare și efort. Dar nu ar trebui să fim descurajați ci să ne considerăm ca un violonist începător care își începe călătoria, pentru a ajunge la perfecțiune. Sigur că există capodopere ale lumii care au fost create într-un moment de inspirație, dar realizările cele mai valoroase necesară o muncă îndelungată și răbdare. Și pentru o astfel de muncă îndelungată este necesar să ne schimbăm obiceiurile, gândurile şi comportamentul. Din fericire, găsim răspunsurile în spiritualitatea răsăriteană. La baza învățăturii Sfinților Părinți stă lupta pe care orice creștin ortodox trebuie să o poarte, zi de zi, pentru a-şi schimba în mod sistematic obiceiurile, atitudinile și gândurile negative.
Angela Agachi

O solutie pentru frica _ articol semnat de : Paul Curca
 

Despre Zaheu - Sfantul Ignatie Briancianinov
 

Intampinarea Domnului - Parintele Nicolae Steinhardt Sursa: “Daruind vei dobandi“
 

Tristetea
 

Tristetea
 

"Cauza amestecată a tristeţii o măreşte şi râvna fără înţelepciune (nepotrivită vârstei) pentru lucrurile duhovniceşti, atunci când omul nu se poate păzi în limitele smereniei, ci înclină spre zavistie. Apostolul Iacov scrie: „unde este pizmă şi zavistie, acolo este neorânduială şi orice lucru rău. Iar înţelepciunea cea de sus întâi este curată, apoi paşnică, îngăduitoare, ascultătoare, plină de milă şi de roade bune, neîndoielnică şi nefăţarnică". Neîndoielnică, înseamnă că nu osândeşte. Cei ce se consideră că pot şi înţeleg mai mult, sunt mai înclinaţi spre osândire (judecarea aproapelui)."

Se pare ca ma regasesc foarte mult in aceste cuvinte. Am o stare de mare tristete si ma gandesc la Sf. Ilie fugar, ajuns in pestera si plangandu-se Domnului ca a ramas singur.Toti cei dragi ai mei sunt atat de departe de mine si de Dumnezeu si nu pot face nimic pentru ei si imi pierd rabdarea si le fac reprosuri care nu aduc nimic bun.Imi doresc mult sa-mi regasesc bucuria si increderea si sa nu mai osandesc pe nimeni.

Exceptând situatia când un om ne-ar face un rau foarte grav- un atac fizic asupra vietii sau integritatii fizice (de genul tentativa de omor, agresiune, talharie, viol) sau când un om ne-ar face -in mod intentionat si constient- sa suferim (includ aici si situatiile in care un om ar profita de sentimentele unei persoane si apoi ar insela-o sau ar parasi-o), in rest nu trebuie sa purtam ura sau reprosuri in suflet fata de cineva, sau sa osândim pe cineva!

Incercati sa nu va mai ganditi la neintelegerile sau divergentele care le-ati avut cu unele persoane, si sa cautati sa faceti si sa realizati ceea ce va poate aduce fericirea.
Începând de la o atitudine generala pozitiva, pana la solutii practice, concrete (si pe plan profesional- in functie de ce meserie/domeniu de activitate v-ar place, si pe plan personal-sentimental, si pe plan social), exista solutii si nu trebuie sa disperati.

Parintele Paisie Aghioritul-SIMPLITATEA si CURATIA
 

Un articol semnat de Adminul acestui site !
 

"Revelion" este un termen care vine din limba franceza, réveillon, un derivat de la réveil. La inceput, acest cuvant era folosit pentru masa care avea loc in noaptea de Craciun. Cu timpul, cuvantul "revelion" a ajuns sa fie folosit pentru orice masa luata noaptea tarziu. In dictionarul de neologisme al paharnicului Const. Stamati, aparut la Iasi, in 1851, prin "revelion" se intelegea "cina dupa bal, mai ales la anul nou", deci nu numai la sfarsitul anului civil. Astazi, cuvantul "revelion" desemneaza petrecerea care are loc in noaptea de 31 decembrie.
Revelionul - Ingropatul Anului Vechi
Profesorul universitar Ion Ghinoiu sustine ca Revelionul nu este altceva decat un ceremonial funerar al antichitatii geto-dace ocazionat de moartea si renasterea simbolica a primului zeu al omenirii, Anul. Astfel, stingerea luminilor in noaptea de Revelion ar semnifica intunericul si haosul desavarsit provocate de moartea divinitatii, iar aprinderea luminilor ar simboliza nasterea divinitatii. Incepand cu 1 ianuarie am ajunge sa vorbim de un an intinerit. Ion Ghoniu sustine ca ideea innoirii timpului supravietuieste si in Calendarul popular unde Dragobete, Sangiorz sunt tineri si sarbatoriti in prima parte a anului, in vreme ce la finele anului sunt sarbatoriti batranii: Mos Nicolae, Mos Ajun, Mos Craciun.
Te Deum la cumpana anilor
De cativa ani a devenit o traditie ca la trecerea dintre ani, in bisericile ortodoxe sa se oficieze o slujba de multumire adresata lui Dumnezeu, slujba ce poarta denumirea de "Te Deum". Aceasta denumire vine de la imnul "Te Deum Laudamus...", care inseamna "Pe Tine, Dumnezeule, Te laudam...". In cadrul acestei slujbe se rostesc rugaciuni de multumire pentru anul care a trecut, dar si de cerere pentru anul care urmeaza.

31 decembrie in trecut
Tinand seama de faptul ca in trecut oamenii plecau in dimineata zilei de 1 ianuarie spre biserica, pentru a praznui Taierea imprejur cea dupa trup a Domnului si a-l sarbatori pe Sfantul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, nu putem vorbi de o petrecere de toata noaptea.
Noaptea zilei de 31 decembrie era vreme de colindat, era seara Sfantului Vasile cand se rosteau urari:
"Asta seara-i seara mare
Seara Sfantului Vasile...
Seara Sfantului Vasile
Sa va fie el cu bine
Si noua si Dumneavoastra...
Seara Sfantului Vasile
Sa va fie tot spre bine
La multi ani cu sanatate
S-aiba si plugarii parte...
Sfant Vasile cel frumos
Sa va fie de folos...
Seara Sfantului Vasile
Fie-va, gazde, cu bine
La multi ani cu sanatate
Si spor mare la bucate...
Sfant Vasile intr-ajutor
La multi afli cu sanatate..."
In aceasta noapte nu va indemn sa mancati si sa beti peste masura, caci "Anul iti va merge bine, nu cand tu vei zace beat in ziua cea dintai a lui, ci cand atat in ziua cea dintai, cat si in cea de pe urma, si in fiecare zi tu vei face fapte placute lui Dumnezeu" dupa cum afirma Sfantul Ioan Gura de Aur.
Adrian Cocosila

http://www.crestinortodox.ro/anul-no...ul-122802.html

Am citit azi pe pagina principala a site-ului un articol despre filmul "Calauza".

http://www.crestinortodox.ro/editori...ky-141532.html

Imi amintesc ca am vazut niste filme mai ciudate prin anii 80 si ceva.
Nu mi-au ramas clar in minte, pentru ca nu le-am inteles.
Unul era Calauza. Stiu doar ca erau unii care calatoreau spre o "Zona" si nu mai ajungeau. A durat ore intregi.
Altul a fost ceva asemanator, dar se petrecea in USA undeva. Cred ca se numea "Zabriskie Point".

Ceea ce scrie acum autorul articolului de pe site despre Calauza mi se pare ciudat, dar si interesant. Eu nu-mi amintesc acele lucruri.

Pe mine la vremea aceea m-a impresionat in schimb un alt film al unui regizor rus. Nu mai stiu cum se numea.
Era ceva cu un adapost unde se aflau niste barbati saraci. Si acolo intr-adevar era plin de simboluri crestinesti. Parca descriau scene din Biblie, iar barbatii aceia erau parca personajele cartii.

Stie cineva despre ce film e vorba?

《 Deschiderea Evangheliei 》Articol semnat : Teodor Danalache
 

Deschiderea Evangheliei, practica stiuta mai ales sub numele de "deschiderea cartii", este o metoda inselatoare de a afla viitorul. Aflarea viitorului nu a fost insa niciodata o preocupare a crestinilor, ci intotdeauna aceasta a fost asociata cu vrajitoria si cu paganismul, drept pentru care folosirea obiectelor sfinte (icoane, cruci, Evanghelie, carti liturgice) pentru ghicirea viitorului este o lucrare draceasca si o cadere din dreapta credinta a Bisericii lui Hristos.
La slujbele Bisericii, mai inainte de a se citi din Sfanta Evanghelie, crestinii cer de la Dumnezeu o invrednicire speciala: "Pentru ca sa ne invrednicim noi a asculta Sfanta Evanghelie, pe Domnul Dumnezeul nostru sa-L rugam." Cuvantul lui Dumnezeu, cuprins in Sfanta Evanghelia, este "vestea cea buna" a mantuirii, adusa lumii de Mantuitorul Iisus Hristos.
Atata timp cat Evanghelia este vazuta ca un izvor de credinta, de nadejde si de bucurie, ce legatura are deci aceasta cu cei care doresc sa-si cunoasca viitorul? Aflarea viitorului nu are nimic in comun cu randuiala liturgica a Bisericii Ortodoxe, iar dorinta de aflare a viitorului este un pacat izvorat din necredinta, impotriva purtarii de grija a lui Dumnezeu.
Cine si cum "deschide" Evanghelia ?
Cei care "deschid" Evanghelia nu fac de fapt decat "sa inchida" si mai bine usile raiului, atat lor, cat si celor care vin la ei pentru aceasta vrajitorie. Cel care spune ca "ghiceste" in Sfanta Evanghelie nu este decat un inselator. Profilul celui care "deschide cartea" si "inchide raiul" este urmatorul: dornic de castig, profitor de necazurile oamenilor, lipsit de credinta si fara frica de Dumnezeu.
Deschiderea cartii este asociata, de cele mai multe ori, cu Taina Sfantului Maslu. In randuiala acestei Taine, dupa ultima rugaciune si ungere, se prescrie ca preotul sa ia Sfanta Evanghelie , sa o dea bolnavului, spre a o saruta, si sa o deschida deasupra capului celui bolnav. Apoi, preotul se roaga pentru bolnav, rostind ultima rugaciune. Evanghelia inchipuie Cuvantul lui Dumnezeu, iar deschidere liturgica a acesteia si asezarea ei deasupra capului celui bolnav semnifica punerea mainii lui Dumnezeu peste cel bolnav, dupa cum si citeste preotul, in rugaciunea rostita in acest moment: "Nu pun mana mea cea pacatoasa peste capul celui ce a venit la tine cu credinta, ci pun mana Ta cea puternica si tare, ce se afla in aceasta Sfantă Evanghelie."
Asemenea "deschideri de carti" au inceput sa fie facute insa si cu alte carti (cu Psaltirea, cu Pidalionul), in afara oricarei slujbe, cu scopul singur de a insela cu privire la viitor. Nimeni nu are insa dreptul si puterea de a se numi pe sine ghicitor, prooroc sau prevestitor al lucrurilor viitoare. Sub orice forma ar fi intalnita aceasta - "deschiderea cartii" spre a afla viitorul -, ea va ramane o inovatie liturgica deosebit de grava.
Fapta de a "deschide" Evanghelia este doar un pretext, caci "ghicitorul", fara a interpreta in mod real textul evanghelic, spune celui in cauza ce ii trece prin cap, adesea inspirat de diavol, spre a produce mare inselare. Astfel, omul care vine spre a afla sursa necazurilor sale sau pentru a afla ceva legat de viitor, pleaca adesea cu ideea ca este dusmanit de unii apropiati de-ai sai, ca este sub blestem, ca i s-au facut farmece si "legaturi", etc.
Atitudinea crestina fata de o practica necrestina
Practica de a "deschide cartea" este o practica pe care nu o gasim in nici o carte de cult si care este contrara regulilor stabilite de Biserica pentru savarsirea cultului. Aceasta practica inselatoare compromite dreapta credinta, identificand-o pe aceasta cu superstitia, pentru ca i se cere preotului sa faca pronosticuri si sa ofere raspuns solicitarilor. De asemenea, aceasta este condamnata de toti marii duhovnici ai Bisericii Ortodoxe, nici unul nepracticand aceasta "vrajitorie cu cele sfinte".
Trebuie sa stim ca nu exista nevoie sau necaz omenesc pentru care Biserica Ortodoxa sa nu aiba rugaciuni, pe care credinciosul sa le poate solicita preotului din parohia sa. Pe langa rugaciunea preotului si pomenirea la Sfanta Liturghie, cel cuprins de necazuri poate birui toate luptele diavolesti, cu ajutorul lui Dumnezeu, prin post si rugaciune indelungata.
Cat despre Evanghelie, mai de folos este sa o deschida fiecare crestin, acasa la el, si sa citeasca din aceasta, dupa putere, spre luminarea mintii si intarirea credintei. "De esti intristat, vei afla in Biblie mangaiere; de esti suparat, vei afla bucurie; de esti manios, impacare; de esti poftitor, infranare; de esti nesabuit, intelepciune; de esti rau, bunatate; de esti un ucigas, mila si indreptare; de iti urasti aproapele, dragoste. Intr-insa iti vei afla leac pentru toate patimile si slabiciunile, si hrana pentru toate virtutile si implinirile. De esti bun, Biblia te va invata cum sa ajungi mai bun; de esti milostiv, te va invata blandetea cea ingereasca; de esti inteligent, te va invata intelepciunea" (Sfantul Iustin Popovici).
Rugaciune pentru citirea cu folos a Sfintei Scripturi
Straluceste in inimile noastre, Iubitorule de oameni Doamne, lumina cea neinserata a cunostintei dumnezeirii Tale si deschide ochii cugetului nostru spre cunoasterea evanghelicelor Tale propovaduiri; pune intru noi si frica de fericitele Tale porunci, ca poftele trupesti cu totul calcandu-le, viata duhovniceasca sa petrecem, toate cele ce sunt spre placerea Ta cugetandu-le si facandu-le. Ca Tu esti luminarea si sfintirea si mantuirea sufletelor noastre si Tie slava inaltam: Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.
Teodor Danalache

Mai intai sa spun ca am aflat raspunsul la intrebarea mea de mai sus. Filmul s-a numit "Azilul de Noapte". Cartea nu am citit-o, dar cred ca filmul a stilizat-o mult.

Legat de articolele de pe site, vreau sa spun ca articolul care a aparut azi, dar nu este nou, ma deranjeaza, nu mi se pare corect.

http://www.crestinortodox.ro/religie...or-123694.html

Ma deranjeaza ca prea se arunca in oala multe lucruri diferite.
Eu nu sunt nici pentru comercializarea sarbatorilor, nici pentru alte exagerari, dar nu stiu de unde s-a ajuns totusi la a spune de desfrau, casatorii in tramvai si alte asemenea.
Eu nu stiu asa ceva? Cine le face?
Si ce treaba avem noi ceilalti cu asta?

Eu sunt pentru a sarbatori si iubirea. Nu cu prosteli, dar merita sa ne oprim putin si sa ne gandim si la cei dragi, la familie.
Nu stiu de Dragobete si nu-mi place in primul rand denumirea.
Este probabil ceva de la sat. Restul nu avem treaba cu ea.

Mi se pare ca articolul este exagerat, cazut in extrema.
Eu nu stiu de lucrurile scrise acolo si ma deranjeaza ca trebuie neaparat sa se distruga ceva de fapt frumos si corect. Iubirea exista si nu trebuie calcata in picioare de nimeni.
Imi place sa existe aceasta sarbatoare, dar asa cum trebuie.
Sunt alte sarbatori de scos.
Si nu sunt lamurita cu Sf. Valentin de la ortodocsi. Cand serbam pana la urma pe cei care ii poarta numele, ca in articol e insirata o lista intreaga?

Vezi ca in Romania de 2 saptamani(aproape) se desfasoara in pta Victoriei serialul Azilul de Nebuni.

Uite un mesaj ferm si la obiect care mie mi-a plăcut :

Biserica Ortodoxă din Maramureş şi Sătmar combate cu vehemenţă „Valentine’s Day” pe care o consideră o sărbătoare comercială care se află în dezacord cu valorile morale româneşti – creştineşti şi reprezintă un atac la adresa familiei, cu impact devastator în educaţia tinerilor, se arată într-un comunicat al Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului remis cotidianului nostru de către Protopopiatul Ortodox Satu Mare.
În acelaşi document este specificat faptul că în forma actuală, Valentine’s Day nu poate fi numită sărbătoare creştinească. „Sfântul Valentin a devenit o sărbătoare artificială şi i se dă importanţă datorită celor care proclamă iubirea cu orice preţ, chiar şi atunci când ea nu există. Atunci când iubeşti, nu e nevoie de o zi anume din calendar pentru a o arăta. Cel mai frumos cadou pe care şi-l fac doi oameni care se iubesc sunt copiii pe care-i au împreună, indiferent de religia lor, de continentul sau ţara în care locuiesc”, se mai arată în comunicatul Episcopiei.
Totodată Biserica Ortodoxă subliniază faptul că sâmbătă, 14 februarie toate bisericile vor fi deschise şi vor fi oficiate slujbe şi rugăciuni speciale dimineaţa şi seara pentru „dragoste curată, pentru ocrotirea şi binecuvântarea tinerilor de ispite şi necazuri, pentru tinerele familii în lumina devenirii lor ca familii cu adevărat creştine”.
În contextul dat, Biserica propune ziua de 14 februarie şi duminicile din preajma acestei date ca zile de combatere a sărbătorii „Valentine’s day” aşa cum se prezintă ea la ora actuală şi înlocuirea ei prin susţinerea „familiei” ca instituţie esenţială a societăţii.
Prin acest comunicat Biserica Ortodoxă de Maramureş şi Satu Mare face un apel către opinia publică, şcoli, dar şi familiile creştine de a promova virtutea, curăţia fizică şi morală şi demnitatea tinerilor.
„Dorinţa noastră este de a educa societatea creştină şi de a atenţiona asupra pericolelor pentru viaţa morală a tinerilor” este mesajul Bisericii Ortodoxe

"O soluție pentru frică " - editorial semnat de Paul Curca
 

Trăim într-o lume bântuită de tot felul de frici, parcă mai multe decât înainte vreme. Pericole ne pasc de peste tot, iar dacă urmărim noutățile și previziunile multor semeni ai noștri, nu putem fi decât îngroziți. Ne sperie terorismul, corupția, pericolul unor războaie în preajma noastră dar, mai la firul ierbii, sunt periculoase fructele pe care le mâncăm, căci sunt tratate cu substanțe cancerigene, carnea de pui, că e injectată cu hormoni, pâinea are aditivi periculoși, și am putea continua cu zeci și sute de alte exemple care să ne alimenteze temerile cele mai sumbre. Aproape tot ce ne înconjoară este periculos, poate deveni o sursă pentru fricile care ne pot însoți în orice moment.

Cum ne purtăm cu frica? Se poate construi ceva pe ea? Răspunsul de primă instanță, oripilat, ar fi că nu. Un asemenea sentiment ignobil nu poate fi decât eliminat, ascuns, trecut sub tăcere, bine camuflat sub culori vesele, ca să nu mai rămână vreo urmă de-a lui. Ne dispensăm de el fără regret. Nu ne trebuie așa ceva în fișa psihologică personală. Şi totuşi, oricât de mult ne-ar displace o asemenea postură, trebuie să recunoaștem că omul este un animal care se teme. Nu este singurul.

Întregul regn animal cunoaște frica, iar aceasta, unită cu instinctul de conservare, e cea care asigură supraviețuirea speciilor. Eviți pericolele și supraviețuiești mai departe. Frica, la om, este mai mare ca la animale. La ele are o formă concretă, circumscrisă unui pericol, e o punere în gardă, o pregătire urgentă pentru acțiune. După ce trece pericolul, ele uită. La câteva zeci de secunde după ce a scăpat din ghearele leului, căprioara poate să pască liniștită.

La om însă, e mai mult decât atât. Există frica determinată de diferite circumstanțe. Pe lângă asta însă, fără să știe când și în ce fel, omul își dă seama că va muri, iar înaintarea sa ineluctabilă spre moarte introduce o stare difuză, poate nu întotdeauna conștientizată, de teamă. Dacă n-ar avea, ca fundal, conștiința chinuitoare a morții, și frica indusă de ea, omul ar putea paște liniștit, asemenea oricărei rumegătoare. (E trist că mulți dintre semenii noștri fac eforturi să devină astfel) Dar faptul că lucrurile se sfârșesc, îl obligă să facă ceva.

Ca să ne apărăm de frică, la nivel comunitar, avem două variante la îndemână. Una este ca omul să devină mi rău decât orice alt animal, ucigând în stânga și-n dreapta pentru supraviețuire, bani, putere, pentru acele lucruri care îi dau iluzia că ar putea dura mai mult în timp decât semenii săi. E cazul unor mari bandiți sau tirani. Frica este cel mai bun motor al acțiunilor rele, și cu siguranță stă la baza lor. Din frica de a nu-și pierde regatul, de pildă, a dat Irod poruncă să fie uciși pruncii din Betleem. Prin crimă credea că își apără regatul, avuția, pueterea. Sunt o mulțime de oameni care au făcut la fel, iar istoria se constituie dintr-o suită de crime ale unor oameni cărora le-a fost frică.


Dar mai există o variantă. A omului rațional dar lipsit de iluzii, care a văzut tot răul de care omul e capabil, a citit lecțiile istoriei despre Hitler sau Stalin, a văzut atentatele teroriste, nu mai are nicio speranță în bunătatea naturală a firii umane, și totuși nu abdică, nu lasă ca totul să fie supus imperiului fricii. Putem trăi în societăți stabile, dar știm că e posibil ca oricând răul să se reverse asupra noastră.Iar atunci imaginăm acea organizare socială care ne va permite să facem față, în condiții democratice, liberale, asaltului răului asupra noastră.De pildă există pericolul terorist acum, iar cei care spun că nu le pasă de el ori mint, ori sunt inconștienți. Dar în același timp, există și cei care propun acțiuni de contracarare a acestuia.

În frică ne apărăm sau atacăm pentru a elimina un pericol real sau imaginar. Cum lucrurile sunt mult prea rar clare, e un loc imens pentru exagerări, paranoia, pierderea controlului realității, iar de aici rezultă riposte exagerate sau care își ratează ținta, tot felul de grozăvii de care e plină lumea. Cu siguranță, marea majoritate a crimelor umanității, a fost produsă de oameni fricoși, care își căutau doar propria siguranță, paranoici care trăiau sub teroarea gândului că sunt numai printre dușmani, printre oameni care vor să le ia averea, locul sau viața. Odată ce îți intră în oase, frica nu mai poate fi scoasă. Ea se întinde la infinit, sau se termină numai odată cu viața bietului om. Pentru că oricâte ținte am elimina, oricât ne-am debarasa de toți dușmanii, rămâne totuși ceva ce nu vom putea elimina nicicând: faptul că vom muri.

Putem trăi nutrind convingerea că soluțiile politice, militare, sociale, progresul tehnic vor spori siguranța, ne vor atenua frica și vor duce producerea ei cât mai departe, dar nu va fi posibilă o eliminare a ei. Putem însă scăpa de frică, în măsura în care îmbrățișăm soluția religioasă.Cuvintele lui Hristos: „În lume necazuri veți avea. Dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33) vin să ia toată frica de la noi. Orice forme ar lua, și orice acțiuni ar produce, frica are un singur izvor: moartea. Facem orice ca să putem trăi mai mult.

Binele pe care îl clădim la nivel social, prin mijloace politice, economice, ajutați de progresul tehnic, de medicină, rămâne relativ. Luptăm pentru el din toate puterile, dar știm că nu ne este suficient. E-adevărat că majoritatea dintre noi ne mulțumim cu acesta, căci nu știm că mai poateexista și un alt fel de bine, pe care „nimeni să nu-l poată lua de la noi”.Or, fără a disprețui oferta societății, vedem că numai ceea ce ne oferă Dumnezeu are valoare veșnică. Numai în preajma lui Dumnezeu putem elimina frica, pentru că abolim moartea, putem să ne regăsim ființa noastră originară, eliberată de adăugirile pe care frica le-a adăugat în straturi.

Dacă, aflați încă în starea mundană, ni se pare că trăim desprinși de frică, de fapt o ignorăm. Ea ne însoțește npermanent, e în codul nostru genetic, e o latență care se poate activa oricând, care inevitabil se va activa cândva. Poți spune că ți-ai înfrânt frica doar atunci când poți să-ți dai viața fără regret, pentru că știi că moartea n-are nicio valoare.

Trăim într-o lume în care lucrurile nu par să aibă un sens, și în care, dacă tot exiști, trebuie să te descurci cumva. Acțiunile tale stau sub spectrul nesiguranței, al eșecului de aceea e normal să ne temem. Frica începe acolo unde se termină credința. Ce șanse am să reușesc într-o lume care e cel puțin indiferentă la eforturile mele? Dacă însă în ecuație intră și Dumnezeu, atunci lucrurile capătă sens. Dacă sunt credincios, atunci nu mai am motive să mă tem. Iar dacă totuși mă tem, înseamnă că încă nu sunt îndeajuns de credincios.

Cum e posibilă această contradicție: să fiu credincios, dar să mă și tem? E din cauza imperfecțiunii credinței și a alipirii de bunurile pământești. Ceea ce am se poate pierde sau îmi poate fi luat, și să devin sărac și gol. Nu îmi văd altă scăpare, în afara bunurilor pe care le posed. Dacă însă mi-aș pune nădejdea în Dumnezeu, atunci toate aceste temeri nu și-ar mai avea rostul.

Frica se produce din cauza puținei credințe pe care o avem. Dacă am avea credință măcar cât un bob de muștar, nu ar mai exista nimic din cele pământești care să ne provoace vreo teamă. Dar pe măsură ce ne scade credința, crește alipirea de bunuri, căciomul trebuie să își pună în ceva nădejdea.Iar dacă nu oface în cele de sus, atunci trebuie să facă apel la cele de jos. Dar lucrurile pământești sunt perisabile, pot oricând să ne fie luate de sub nas, iar poziția câștigată azi, se poate pierde foarte ușor mâine. Astfel că orice posesiune este însoțită de teama de a nu o pierde, iar energia noastră va fi orientată spre a menține ceea ce avem și, pentru siguranță, să mai adăugăm câte ceva. Frica ne ține legați de pământ, nu ne lasă nicio portiță de evadare.

Cum putem scăpa de frică? Mai întâi de toate prin credință, adică prin încredințarea lui Dumnezeu a tuturor grijilor noastre. „Au nu se vând două vrăbii pe un ban? Şi nici una din ele nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui vostru. La voi însă şi perii capului, toţi sunt număraţi. Aşadar nu vă temeţi; voi sunteţi cu mult mai de preţ decât păsările.”(Matei 10, 29-31) Ne eliberăm de frică prin chemarea numelui lui Hristos, prin rugăciune, prin smerita cugetare. Nu o putem învinge prin puterile proprii, ci numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Frica de Dumnezeu este începutul mântuirii, căci plecând de la ea începe ținerea poruncilor, aflarea pe cale, viața creștinească la care suntem chemați toți cei botezați.

Frica este un afect natural, de aceea este important nu că există, ci modul în care este orientată. Până acum am vorbit doar de frica de a nu pierde bunurile pământești. Există însă și o altfel de frică, orientată către Dumnezeu, în care grija ta este să nu-L superi, să nu-L dezamăgești, să nu te arăți nedemn de darurile pe care le-ai primit. Pentru cei desăvârșiți există o frică desăvârșită, aceea de a nu pierde harul lui Dumnezeu. Există oameni, precum sfântul Siluan Athonitul, care au simțiti harul dumnezeiesc, s-au desfătat de dulceața lui nesfârșită. Atunci grija lor cea mai mare a devenit purtarea liniștită, eliminarea oricărui gând rău, a oricărei mișcări de împotrivire din frica de a nu pierde harul care se abătuse asupra lor.

Opusul fricii nu este curajul, sau vreo formă de bravadă pe care ar putea-o adopta cineva vreodată, ci iubirea. Ai scăpat de frică atunci când, asemeni martirilor, poți să-ți dai liniștit viața din iubire pentru aproapele sau pentru Dumnezeu. Numai în iubire toate sunt cuprinse fără vreo urmă, numai prin ea toate se desăvârșesc.

Paul Curca

Izvorul tamaduirii- Adrian Cocosila
 

Izvorul Tamaduirii - praznic inchinat Maicii Domnului
In fiecare an, in prima vineri dupa Pasti, Biserica Ortodoxa sarbatoreste Izvorul Tamaduirii. Este un praznic inchinat Maicii Domnului, menit sa arate rolul Fecioarei Maria in lucrarea mantuirii oamenilor. Numele de Izvorul Tamaduirii aminteste de o serie de minuni savarsite la un izvor aflat in apropierea Constantinopolului.

Potrivit traditiei, Leon cel Mare, cu putin timp inainte de a ajunge imparat, se plimba printr-o padure din apropierea Constantinopolului. Intalneste un batran orb care ii cere sa-i dea apa si sa-l duca in cetate. Leon va cauta in apropiere un izvor, dar nu va gasi.
La un moment dat, a auzit-o pe Maica Domnului spunandu-i: "Nu este nevoie sa te ostenesti, caci apa este aproape! Patrunde, Leone, mai adanc in aceasta padure si luand cu mainile apa tulbure potoleste setea orbului si apoi unge cu ea ochii lui cei intunecati". Leon va face ascultare si astfel, va gasi un izvor din care ii va da orbului sa bea. Ii va spala fata cu aceasta apa, iar orbul va incepe sa vada.
Dupa ce a ajuns imparat, Leon a construit langa acel izvor o biserica. Mai tarziu, imparatul Justinian (527-565), care suferea de o boala grea, s-a vindecat dupa ce a baut apa din acest izvor. Ca semn de multumire a construit o biserica si mai mare. Aceasta biserica a fost distrusa de turci in anul 1453.
De-a lungul timpului, apa acestui izvor a vindecat multe boli si a tamaduit diferite rani si suferinte.

Izvorul Tamaduirii
Credinciosii care merg la Istanbul (numele nou al vechii cetati a Constantinopolului), se pot inchina in biserica Izvorului Tamaduirii. Actuala constructie este din secolul al XIX-lea, dar la subsolul acesteia se afla un paraclis din secolul al V-lea unde exista pana astazi izvorul cu apa tamaduitoare din trecut.
De Izvorul Tamaduirii, se sfintesc apele
Crestinii ortodocsi vin in aceasta zi la biserica pentru a lua parte la slujba de sfintire a apei, cunoscuta si sub numele de Aghiasma Mica.
In vorbirea populara, aghiasmei i se mai spune si aiasma. Cuvantul aiasma vine de la iazma. In DEX, cuvantul iazma, iezme, cu sensul de "aratare urata si rea, naluca, vedenie", este indicat ca si in DLR cu etimologie necunoscuta.

Se cere o explicatie in legatura cu sensul cuvantului iasma-iazma, de "aratare urata si rea, naluca, vedenie", contrar sensului originar de "apa sfintita". Explicatia este urmatoarea.

Dupa ce preotul a sfintit apa, ii stropeste pe credinciosi in timp ce se canta troparul: "Mantuieste, Doamne, poporul Tau, si binecuvinteaza mostenirea Ta, biruinta binecredinciosilor crestini asupra celui potrivnic daruieste, si cu crucea Ta pazeste pe poporul Tau". Astfel, s-a retinut in popor ca scopul urmarit prin aiasma este de a alunga "aratarea urata si rea", adica duhul cel rau.

Izvoare tamaduitoare la noi in tara

Manastirea Ghighiu este cunoscuta nu doar prin icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului, adusa aici in anul 1958, ci si prin izvorul ei tamaduitor.
La Manastirea Dervent, pe locul unde Sfantul Apostol Andrei a facut o minune, exista un alt izvor cu apa vindecatoare.
Un alt loc in care putem gasi izvor cu apa vindecatoare este Manastirea Horaicioara. Pelerini din toata tara vin la cele trei manastiri sa primeasca apa de la aceste izvoare minunate.
Izvorul Tamaduirii - Traditii si credinte populare
In aceasta zi, in unele zone ale tarii, tinerii adolescenti fac legamantul juvenil. Acest legamant se facea, cu sau fara martori, in casa, in gradini sau in jurul unui copac inflorit. Tinerii treceau prin mai multe momente rituale prin care faceau juramantul respectiv: pronuntarea cu voce tare a juramantului, schimbul colacului si al altor obiecte cu valoare simbolica, de obicei o oala sau o strachina din lut, insotite intotdeauna de o lumanare aprinsa, imbratisarea frateasca, ospatarea cu alimente rituale si dansul.
Profesorul Ion Ghinoiu mentioneaza ca in unele zone etnografice, ceremonia se repeta anual, la aceeasi data, pana la intrarea in joc a fetelor insuratite si baietilor infartatiti. Persoanele legate, veri, varute, surate, frati de cruce etc., se intalneau anual sau, dupa casatorie, la Rusalii. Dupa incheierea solemna a legamantului, copii si apoi oameni maturi isi spuneau pana la moarte surata, vere, fartate, verisoara si se comportau unul fata de altul ca adevarati frati si surori: se sfatuiau in cele mai intime si grele probleme ivite in viata, isi impartaseau tainele, nu se casatoreau cu sora sau cu fratele suratei sau fartatului, se ajutau si se aparau reciproc pana la sacrificiul suprem.
Adrian Cocosila

Ipocrizia - articol semnat de Stelian Gombos
 

Ipocrizia - infatisarea si purtarea noastra cea de toate zilele ?!
De cele mai multe ori incercam, intr-un mod scolastic, sa clasificam pacatele si patimile noastre omenesti, gandindu-ne ca unele sunt mai mai mari sau mai grave decat altele, uitand de concluzia Sfantului Vasile cel Mare "ca nu exista pacate mari sau mici ci numai pacate!...” Si chiar ne resemnam si ne consolam cu gandul ca nu avem pacate chiar atat de mari ori atat de multe, nadajduind cu totii in marea bunatate, dragoste si milostivire a lui Dumnezeu spre iertarea pacatelor noastre, uitand faptul ca El este atotbun si atotmilostiv dar si atotstiutor si, mai cu seama, atotdrept!...
In dezbaterea si evaluarea noastra valorica si axiologica, ce este de cele mai multe ori pur subiectiva si, mai mult decat atat, rasturnata, ignoram adevarul si realitatea ca unul din pacatele si patimile cele mai mari pe care-l savarsim cu toata indrasneala, justificarea, aroganta si ignoranta este pacatul si patima ipocriziei, a fatarniciei sau a vicleniei, conform caruia: una gandim, alta zicem si cu totul alta facem ori savarsim!...
Suntem foarte puternic afectati, inselati sau amagiti de aceasta cursa si capcana a duplicitatii, a dedublarii care, din pacate, mai devreme sau mai tarziu ne va duce la o amarnica dezamagire, la necazuri si suferinte atat pentru noi insine cat si pentru ceilalti frati ai nostri!... Constatam faptul ca acest pacat a cuprins pe foarte multa lume, indiferent de statutul social ori nivelul intelectual si ca se bazeaza pe fundamentul machiavelian care sustine ca „scopul scuza mijloacele!...” Uitam de indemnurile Mantuitorului dar mai ales de aversiunea Sa fata de acest pacat, admonestat cu greul apelativ „Vai voua!...” sau de indemnul Sf. Ap. Iacov – ruda Domnul, care spune in epistola sa ca la noi crestinii „ce este da trebuie sa fie da, iar ce este nu sa fie nu, iar ce este mai mult decat aceasta, de la diavolul este!...”
Cu foarte multa „abilitate” gasim argumentari si justificari cum ca asa este diplomatic sau aceasta este politica, uitand de faptul ca este bine sa avem permanent tarie de caracter si coloana vertebrala dreapta, si la propriu si la figurat!... Iar consecintele acestor cauze amagitoare si inselatoare vedem cu totii care sunt, si anume: multe dezamagiri, multa tulburare si sminteala atotcuprinzatoare!... Suntem, foarte multi dintre noi, oameni care vorbim mult dar facem putin sau acoperim faptele mici cu vorbe mari!...
Tendintele acestea ce duc la desacralizare, la secularizarea noastra interioara, la relativizare spirituala si duhovniceasca, sunt foarte nocive si mult daunatoare!... De ce? Fiindca lipseste tot mai mult increderea si sinceritatea, onestitatea si consecventa fata de semenii nostri, lucruri, fapte si virtuti care abunda si predomina in vietile Sfintilor si Preacuviosilor Parinti ai Bisericii, de-a lungul timpului!...
In aceste conditii, pentru ca ne este sau ar trebui sa ne fie teama de avertismentul Domnului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos, potrivit caruia „Vai de cel prin care vine sminteala!...”, trebuie sa constientizam faptul ca suntem, de foarte multe ori, exemple pur si simplu negative pentru cei mai tineri, care oricum sunt intr-o acuta criza axiologica, lipsa de modele si exemple demne de urmat, la aceasta dezorientare contribuind, din nefericire, fiecare dintre noi, intr-o mai mare sau mai mica masura, aducand prin aceste atitudini suficienta intristare, necazuri si suferinte!...
Prin urmare, viata noastra cotidiana se desfasoara intr-un registru spiritual foarte larg: - din adancurile pacatului si din „ceata patimilor” sau confuzia fatarniciei spre culmile virtutii si lumina dumnezeiasca. In functie de eforturile noastre ascetice este si starea noastra pe treptele ei atat de numeroase. „De pe dealurile bucuriilor – afirma Parintele Staniloae – in vaile necazurilor, asa decurge viata omului duhovnicesc; dar ea inscrie un real progres in aceste alternante. Bucuriile, pentru rabdare, sunt tot mai curate, mai spiritualizate, mai nepatate de multumirea de sine; necazurile sunt tot mai ferm rabdate. Propriu-zis, bucuriile sunt domolite de siguranta necazurilor ce vor veni, iar necazurile, rabdate cu un amestec de seninatate, de ras interior, cum ar zice Sfantul Ioan Scararul, prin siguranta bucuriilor ce vor veni la rand.
Deci, fie oricat de shimbatoare imprejurarile externe in care se desfasoara viata omului duhovnicesc, launtric ea a ajuns la un fel de nivelare, care ii da o statornica liniste. E taria spiritului in fata valurilor lumii”. Osciland intre aceste doua limite, viata trece inevitabil prin proba incercarilor duhovnicesti, in vederea inaintarii ei pe o treapta superioara de desavarsire. De aceea, necazurile (fie ele si pricinuite de altii, datorita ipocriziei si nesinceritatii lor), daca nu sunt acceptate si asumate, ele ne dubleaza greutatea suferintei, cele abordate si intelese din punct de vedere duhovnicesc insa, ne injumatatesc necazul si urmarile acestuia, in virtutea pedagogiei divine atotstiuoare si intelepte. Daca vrem ca viata noastra sa fie o inaintare din treapta in treapta spre piscul sfinteniei crestine, proba patimirilor fara de voie trebuie trecuta cu rabdare, nadejde, pocainta si smerenie, toate acestea in rugaciune curata catre Tatal nostru Cel ceresc, de la care ne vine noua tot ajutorul.
Acesta este drumul vietuirii duhovnicesti crestine: - impreuna patimire cu Hristos – Care si El a suferit atat de mult din cauza fatarniciei carturarilor si a fariseilor (fara a avea aici pretentia vreunei comparatii intre personae si situatii) - cu nadejdea invierii si a rasplatei, pe masura eforturilor noastre ascetice. Este calea pe care au strabatut-o toti cei iubitori de frumusete spirituala, dar care au suferit si ei cat se poate de mult, urmand pilda Mantuitorului, adica: - Sfintii apostoli, mucenicii, marturisitorii, cuviosii, monahii si nu in ultimul rand crestinii obisnuiti. La aceasta ne indeamna Hristos, cerandu-ne sa purtam jugul sau crucea desavarsirii, a incercarilor si necazurilor din aceasta viata si lume trecatoare, atat de inselata si de inselatoare, asigurandu-ne totodata ca biruinta Lui este si biruinta noastra.
Viata este, asadar, o alternanta intre bucurii si necazuri, intre succese si esecuri, intre impliniri si infrangeri. Nu exista muritor care sa fi avut parte, in aceasta viata, numai de bucurii, dupa cum nu exista om care sa fi cunoscut numai infrangerea. Bucuriile nu pot fi perfect detasate de necazuri, nici acceptate doar de ele, in defavoarea incercarilor, a necazurilor si a smintelilor de tot felul, important fiind modul in care stim si reusim sa le depasim!...
Cel ce nu si-a zidit viata pe temelia credintei si a sinceritatii autentice, ar putea inclina sa creada ca aceasta lume este, mai degraba, o „vale a plangerii”, odata ce venim aici plangand si plecam din ea suspinand, fie dupa ea, fie de durere. Povestea vietii fiecaruia dintre noi, privita dintr-o perspectiva pur fireasca, naturala, are aspectul unei drame cu un sfarsit tragic sau un fiasco. Privita insa, din punctul de vedere al credintei, ea este o victorie asupra suferintei si a lumii, o biruinta si o depasire a lor, in Hristos, indiferent de activitatile si actiunile pervertite si pervertitoare ale unora dintre semenii nostri!...
Asa stand lucrurile, trebuie sa realizam faptul ca ispitele si necazurile noastre pot face rugaciunea noastra tot mai curata si mai simtita, spaland-o cu lacrimi. Iar atunci cand ne rugam cu staruinta, nu se poate ca Hristos sa ne lase uitati si intristati, sa ne priveze de mangaierea si usurarea Sa cea blanda. El „Cel ce sterge lacrima de pe obrazul tuturor”, Cel ce sterge suferintele lumii, nu va intarzia la infinit sa ne caute. S-ar putea sa intarzie, pentru ca are de sters lacrimile de pe fetele triste ale multora, pentru ca vrea sa raspunda rugaciunilor celor ce l-au invocat cu credinta si staruinta. Nu-si va opri la infinit izvorul revarsarii darurilor Sale fata de noi, iar atunci cand vom fi vizitati de El, de Insusi Mantuitorul sufletelor noastre, vom simti o fericire si o pace mai presus de durere si de suferinta, de lacrima si nevointa, ori de vreo sminteala oarecare. Vom conchide, impreuna cu Sfantul Apostol Pavel ca „Harul Domnului nostru Iisus Hristos si dragostea lui Dumnezeu – Tatal si impartasirea Sfantului Duh sa fie cu noi, cu toti. Amin.”
Asadar, constatam si de aici faptul ca Ortodoxia este o forma de crestinism (nesecularizata in continutul si in fondul ei intrinsec) extrem de rafinata, de nobila, de autentica si de neipocrita, pe care putini o mai stim astazi aprecia sau gusta in profunzimile ei dintru inceput, lucru pentru care ne rugam Lui Dumnezeu – Cel in Treime preamarit, sa ne ajute si sa ne lumineze mintile noastre cele fariseice si acoperite de umbra pacatului si a mortii!...
Stelian Gombos

Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil

In fiecare an, pe data de 8 noiembrie, Biserica cinsteste Soborul Sfintilor Mihail si Gavriil si a tuturor Puterilor ceresti celor fara de trupuri. Deci, pe 8 noiembrie nu ii praznuim doar pe Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil, ci pe toate cetele ingeresti care nu s-au despartit de Dumnezeu.
Lumea ingereasca a fost creata de Dumnezeu din nimic, nu din ceva preexistent si nici din fiinta Sa. Referatul biblic despre creatie nu vorbeste in mod precis despre crearea ingerilor. Sfintii Parinti afirma ca la creatie nu se vorbeste explicit despre ingeri din doua motive:
evreii, inclinati spre idolatrie, ar fi cazut usor in ratacirea idolatra a popoarelor vecine si ca in cartea Facerii se urmareste numai infatisarea inceputului lumii vazute.
In ceea ce priveste ierarhia ingereasca, Dionisie Areopagitul vede cetele ingeresti in numar de noua, asezate in cate trei grupuri suprapuse: Serafimi, Heruvimi, Scaune; Domnii, Puteri, Stapanii; Incepatorii, Arhangheli, Ingeri. Biserica si-a dat consimtamantul asupra acestei ierarhii prin introducerea ei in pictura bisericeasca.
Pentru ca ingerii sunt netrupesti, la ei nu se poate vorbi de sex si nici de o transplantare a speciei (Fac 6,2), deci, ei nu se casatoresc, nu se inmultesc (Matei 22,30) si nici nu mor (Luca 20, 35-36). Ingerii isi transmit unii altora propriile lor ganduri si hotarari fara sa rosteasca cuvinte. Insa, pentru indeplinirea slujbei lor, pot lua infatisare omeneasca (II Reg 6,17), pot sa vorbeasca, sa manance, sa apara imbracati si uneori purtand aripi (Fac. 32,25; Luca 24, 4; Matei 28,3; Apoc 14,6).
Lucrarea principala a ingerilor este aceea de a-l intari si sustine pe om in a transfigura lumea.
Sarbatoarea Soborul Sfintilor Mihail si Gavriil
Aceasta sarbatoare a fost la origine o simpla aniversare anuala a sfintirii unei biserici a Sfantului Arhanghel Mihail, ridicata la termele lui Arcadius din Constantinopol. Astfel, ea apare in cele mai vechi sinaxare ca fiind o sarbatoare numai a Arhanghelului Mihail. Mai tarziu ea a devenit o sarbatoare comuna a tuturor Sfintilor Ingeri.
In Mineiele ortodoxe intalnim alte patru zile liturgice consacrate pomenirii Sfintilor Arhangheli sau unor minuni facute prin pu*terea lor:
- Pe 6 septembrie, se savarseste pomenirea unei minuni facute de Sf. Arhanghel Mihail, la Chones, in Colosse din Frigia;
- Pe 26 martie, a doua zi dupa praznicul Buneivestiri, praznuim Soborul (Adunarea) mai-marelui voievod Gavriil;
- Pe 13 iulie, praznuim al doilea Sobor al Arhanghelului Gavriil, care este la origine ziua sfintirii unei biserici vestite a
Sfantului Arhanghel Gavriil;
- Serbarea Arhanghelului Gavriil din Adin, in ziua de 11 iunie (fara slujba), cand se comemoreaza aparitia acestui sfant Arhanghel la o chilie din Sf. Munte (Adin), unde el ar fi invatat pe un calugar sa cante pentru prima oara partea de la inceput a Axionului Sfintei Fecioare : Axion esti, adica : Cuvine-se cu adevarat... ; faptul s-ar fi intamplat prin sec. X, iar serbarea a ramas pana azi limitata la manastirile atonite.
Sfintii Arhangheli Mihail si Gavriil
Sfantul Arhanghel Mihail
In limba ebraica, numele sau inseamna "Cine este ca Dumnezeu?". El este cel care "striga": "Sa luam aminte, noi, care suntem fapturi, ce a patimit Lucifer, cel care era cu noi: cel ce era lumina, acum intuneric s-a facut. Ca cine este ca Dumnezeu?", si asa s-a intocmit soborul, adica adunarea si unirea tuturor ingerilor. Pe seama sa se pune si calauzirea lui Lot si a familiei acestuia la iesirea din Sodoma, precum si protectia speciala a poporului lui Israel. Ii scoate din cuptor pe cei trei tineri din Babilon, il sprijina in lupta pe Ghedeon, il mustra pe vrajitorul Valaam si il elibereaza din inchisoare pe Sfantul Apostol Petru. Conform Scripturii, toti mortii vor iesi din morminte la glasul trambitei Sfantului Arhanghel Mihail.
In iconografie, Arhanghelul Mihail este reprezentat purtand in mana o sabie de foc, semn ca el pedepseste pacatul. Sfantul Arhanghel Mihail este pomenit in cartile Vechiului Testament ca fiind prezent mai ales acolo unde Dumnezeu pedepseste nedreptatea. Din acest motiv Arhanghelul Mihail se arata a fi un inger al dreptatii Dumnezeiesti.
Sfantul Arhanghel Gavriil
In limba ebraica, Gavriil inseamna "barbat-Dumnezeu". Numele sau contine concentrat vestea ca Dumnezeu Se va face barbat, ca va asuma firea omeneasca. Vesteste Sfintilor Parintilor Ioachim si Ana nasterea Maicii Domnului, ii descopera lui Zaharia nasterea Inaintemergatorului. Pastorilor le arata ca li S-a nascut Prunc, pe Iosif, logodnicul Mariei, il intareste ca sa nu se indoiasca de nimic, calauzeste Sfanta Familie in Egipt si aduce femeilor mironosite vestea Invierii Domnului.
Arhanghelul Gavriil este reprezentat in iconografia ortodoxa purtand in mana o floare de crin alb, ca simbol al bucuriei si binecuvantarii. Arhanghelul Gavriil este ingerul bunatatii si milostivirii lui Dumnezeu.
Ceata ingereasca inferioara se arata luminatoare celei superioare
Parintele Dumitru Staniloae marturiseste pe baza sfintelor noastre predanii, ca Arhanghelul Gavriil este singurul caruia i s-a descoperit misterul intruparii Fiului lui Dumnezeu. Astfel, desi nu face parte din ceata ingerilor aflata in prima triada si nemijlocit langa Dumnezeu, se face luminator al acesteia. Ii invata pe cei ce ii sunt superiori sa "ridice portile vesnice", ca Cel ce S-a imbracat in trup pentru negraita iubire de oameni, sa urce si sa stea mai presus de toata Incepatoria si Puterea. Cele mici sunt facute mari prin har. Aceasta o spune si Sfantul Apostol Pavel: "Acum, zice, s-a facut cunoscuta prin Biserica, Incepatoriilor si Stapaniilor, intelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu" (Ef. 3, 10).
Ziua din saptamana consacrata ingerilor este lunea.
La multi ani celor ce poarta numele Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil.
Adrian Cocosila

Intrarea Maicii Domnului in Biserica este praznuita pe 21 noiembrie. Aceasta sarbatoare este cunoscuta in popor sub denumirea de Vovidenia sau Ovedenia.
Parintii Maicii Domnului sunt Sfintii Ioachim si Ana. Lipsiti de copii, dar cu credinta in Dumnezeu, L-au rugat pe Dumnezeu sa le daruiasca cinstea de a fi parinti, fagaduind ca daca vor avea un copil, il vor duce la templu si il vor inchina Lui. Un inger le vesteste ca vor avea o fata pe care o vor numi Maria. Sfintii Ioachim si Ana nu au uitat de promisiunea facuta lui Dumnezeu si la trei ani de la nasterea Maicii Domnului au dus-o pe fiica lor la templu.
Aici a fost intampinata de marele preot Zaharia, tatal Sfantului Ioan Botezatorul, care a dus-o in cea mai sfanta incapere din acest loc, in Sfanta Sfintelor, unde a stat pana la varsta de 15 ani. A fost condusa in acel loc sfant, pentru ca ea insasi avea sa devina "Sfanta Sfintelor" lui Dumnezeu, salas a lui Dumnezeu-Cuvantul. Din ea, Cel Necuprins, Cel Vesnic, avea sa ia trup, sa Se faca cuprins in pantecele ei.
Desi sunt persoane care sustin ca lucrul acesta era cu neputinta, totusi Biserica, in cantarile ei afirma: "Ceea ce s-a hranit in Sfanta Sfintelor, celei imbracate cu credinta si cu intelepciune si cu neintinata feciorie, mai marele Gavriil i-a adus din ceruri inchinaciune".
Informatii despre acest eveniment din viata Maicii Domnului avem in "Evanghelia dupa Iacov" sau "Protoevanghelia", o scriere apocrifa din secolul al II-lea.
Precizam ca dintre sarbatorile inchinate Maicii Domnului, numai "Bunavestire" are la baza un eveniment istoric consemnat in Sfanta Scriptura (Luca I, 26-38). Despre celelalte sarbatori, evangheliile canonice nu ne dau marturii, informatiile provenind din Sfanta Traditie si din evangheliile necanonice (apocrife).
Parintele profesor Ene Braniste afirma ca aceasta sarbatoare a luat nastere in secolul VI. "Pe 20 noiembrie 543, Justinian a zidit la Ierusalim, langa ruinele templului, o biserica inchinata Sfintei Fecioare, care, spre deosebire de una mai veche, a fost numita biserica Sfanta Maria "cea noua". Conform obiceiului, a doua zi dupa sfintire, adica pe 21 noiembrie, a inceput sa fie serbat hramul (patronul) bisericii, adica insasi Sfanta Fecioara, serbarea fiind consacrata aducerii ei la templu".
In Apus, sarbatoarea a fost adoptata de papa Grigorie XI-lea, care a cinstit-o pentru prima data in anul 1374, la Avignon.
Incepand cu data de 21 noiembrie, in cadrul slujbei Utreniei, se canta Catavasiile: "Hristos Se naste, slaviti-L!..." Este o sarbatoare care ne pregateste si pe noi sa-L facem pe Hristos sa Se nasca tainic in noi.
Nu este de ajuns sa stim ca Fecioara Maria a fost dusa la Templu si a stat pana la varsta de 15 ani. Important este sa patrundem in intelesul profund al evenimentului istoric si sa descoperim ca prezenta ei in Sfanta Sfintelor, e roditoare: face ca Fiul lui Dumnezeu sa Se nasca din ea. Deci, Hristos Se va naste, va muri si va invia tainic cu tot omul care vietuieste in Biserica.
In aceasta zi, copiii pun crengi de mar in vase cu apa. Acestea, tinute in lumina si caldura, inmuguresc si infloresc, si sunt folosite in noaptea de Anul Nou drept sorcove. Sa nu uitam ca in colindele romanesti se canta, in plina iarna, despre florile dalbe, flori de mar, sau despre marut, margaritar. Daca am fi cu luare aminte la colinde, nu am avea cum sa nu ne intrebam ce mar ar putea face in decembrie flori dalbe? Si de ce mar? Pentru ca stramosii nostri stiau de la batranii lor ca acea nuielusa a Sfantului Nicolae trebuie sa fie una de mar, iar daca aceea inflorea pana de Nasterea Domnului, inseamna ca sfantul a mijlocit pentru iertarea celui caruia i-a daruit crenguta, flori dalbe.
Pentru ca bucuria sarbatorii Intrarea Maicii Domnului in Biserica sa nu fie umbrita de post, Biserica a randuit ca pe 21 noiembrie sa fie dezlegare la peste.
Adrian Cocosila

In fiecare zi a calendarului Bisericii se praznuiesc unul sau mai multi sfinti. Insa, in duminica din 3 iunie 2018, ii cinstim pe toti sfintii, cunoscuti si necunoscuti.
Biserica i-a canonizat pe unii mai devreme, pe altii mai tarziu, iar altora urmeaza sa le aseze numele in calendarul ei, spre venerare, instituidu-le zile de cult. Chiar daca nu sunt toti stiuti de noi, ei sunt cunoscuti de Dumnezeu si se roaga pentru noi. Important de retinut e ca Biserica nu proclama sfinti decat pe cei a caror sfintenie s-a constatat, a fost perceputa de poporul lui Dumnezeu. Deci, ea nu proclama sfinti ca sa astepte viitoarele dovezi de sfintenie ale acestora.
Biserica Ortodoxa praznuieste Duminica Tuturor Sfintilor in prima Duminica dupa Duminica Pogorarii Sfantului Duh. Prin aceasta se descopera ca rostul venirii Sfantului Duh in lume este sfintirea oamenilor. Sfantul Ioan Gura de Aur ne spune ca prin Pogorarea Duhului Sfant se implineste planul de mantuire al lui Dumnezeu Tatal, realizat in Fiul Sau, pentru ca prin lucrarea Duhului Sfant dobandim infierea, adica primim harul spre a deveni fii duhovnicesti, dupa har, ai lui Dumnezeu Tatal, dupa cum Iisus Hristos este Fiul lui Dumnezeu Tatal, dupa natura.
Sfintenia este starea spre care toti suntem chemati. Este starea de desavarsire care se fundamenteaza pe sfintenia lui Dumnezeu. Ea nu este produsul faptelor noastre, dar nu le exclude pe acestea. Dumnezeu este Cel care ne da puterea de a deveni sfinti, iar aceasta putere este harul Duhului Sfant.
Este gresit sa vedem sfintenia ca tinand doar de trecut. Sfinti sunt si astazi printre noi, iar cei din trecut se fac tainic prezenti in viata noastra. Despre prezenta si ajutorul sfintilor in viata noastra de zi cu zi, IPS Antonie Plamadeala spunea: "Intrati in categoria sfintilor, proslaviti de Dumnezeu, ei au devenit cumva atemporali sau, mai exact, ai tuturor timpurilor si contemporani ai tuturor oamenilor de pe traiectoria istoriei. Si mai mult decat atat, au devenit prietenii tuturor oamenilor, cunostintele lor apropiate, rudele apropiate, pentru ca ei traiesc in iubire si iubirea apropie, infrateste. Biserica, prin slujbele ei, prin amintirea lor, prin icoanele lor, ni-i apropie si ni-i tine prezenti in permanenta. Ii introduce in familia noastra si pe noi in familia lor. Un sfant pe o icoana in odaia noastra devine un familiar al casei, un membru al familiei, cineva cu care ne intretinem, ne sfatuim, la care apelam la nevoie. Si avem neindoielnica incredintare ca si el se simte prezent, ca este acolo, ca e gata sa ne ajute, ca ii place sa stam de vorba cu el, fara nici o dificultate".
In concluzie, afirmam ca dobandirea harului nu tine doar de trecut. Dumnezeu este Acelasi ieri, azi si in veci, iar Duhul Sfant se revarsa si astazi peste lume. Se afla si printre noi oameni bineplacuti lui Dumnezeu.
Adrian Cocosila
Troparul Tuturor Sfinților
Cu sângele Mucenicilor Tăi, celor din toată lumea, ca și cu porfiră și vison Biserica Ta fiind împodobită, printr-înșii strigă către Tine, Hristoase Dumnezeule: poporului Tău trimite-i îndurările Tale, pace obștii Tale dăruiește și sufletelor noastre mare milă.

POSTUL ADORMIRII MAICII Domnulu
 

Postul Adormirii Maicii Domnului incepe de obicei pe 1 august si are o durata de doua saptamani (1-15 august). Lasata secului pentru postul Adormirii Maicii Domnului se face pe data de 31 iulie. In cazul in care 31 iulie este in zi de miercuri sau vineri, se lasa sec in seara zilei de 30 iulie si postul incepe pe 31 iulie.
In popor este cunoscut si sub denumirea de Postul Sfintei Marii sau Santamariei. Este un post care ii pregateste pe crestini pentru cele doua mari praznice din luna august: Schimbarea la Fata (6 august) ;Adormirea Maicii Domnului(15 august).
Originea acestui post a fost fixata in secolul al V lea cand s-a dezvoltat cultul Maicii Domnului. La inceput durata postului Adormirii Maicii Domnului era diferita pentru crestini, cei din Antiohia posteau o zi, pe 6 august , in vreme ce la Ierusalim acest post tinea opt zile. Existau si crestini care posteau toata luna august, in vreme ce altii posteau in luna septembrie. Uniformizarea datei si a duratei postului a avut loc in sec. al XII-lea, la sinodul local din Constantinopol (1166), condus de patriarhul ecumenic Luca Crysoverghis. Aici s-a stabilit ca acest post sa fie tinut incepand cu 1 august si sa se termine pe 15 august, ziua praznuirii Adormirii Maicii Domnului.
Exista randuiala ca impreuna cu slujba Vecerniei sa se savarseasca in aceasta perioada a postului Adormirii Maicii Domnului si cele doua Paraclise ale Fecioarei Maria, iar in ajunul praznicului, Prohodul Maicii Domnului.
Postul Adormirii Maicii Domnului inseamna infranare nu doar de la anumite alimente, ci de la tot ce ne desparte de Dumnezeu. Daca ne tinem departe de anumite mancaruri, sa ne tinem departe si de pacate. Sa nu ne intristam ca pierdem satisfactia pe care ne-o aduce hrana de "dulce", caci prin retinerea de la ea vom fi partasi unor daruri care ne fac mostenitori ai Imparatiei lui Dumnezeu.
Daca in acest post se recomanda ajunare luni, miercuri si vineri pana la ora 15.00, ora de la care se poate consuma numai mancare uscata, iar daca marti si joi ni se cere sa mancam fara ulei, nu trebuie sa intelegem ca postul Adormirii Maicii Domnului dispretuieste trupul. Nu, acest post cauta sa-l mantuiasca impreuna cu sufletul.
Sa nu ajungem la astfel de ganduri: "Maine ce voi mai gati?", "Astazi cu ce bani sa mai cumpar bucate de post?", caci nu diversificare alimentara si cheltuiala peste masura cere postul. Faceti din rugaciune mancare pentru vremea postului si veti vedea cat de hranitoare si de ieftina este adevarata mancare de post. Nu va indemn la o postire peste puterile dumneavoastra, ci doresc sa va atrag atentia ca postul are nevoie si de rugaciune. Fara ea, cele doua saptamani de post vor fi chinuitoare si vor parea ca nu mai au sfarsit.
Post cu bucurie!
Adrian Cocosila

Pomenirea celor adormiti, un lucru folositor si placut lui Dumnezeu
In sambata dinaintea Duminicii Infricosatoarei Judecati, Biserica Ortodoxa a randuit sa se faca pomenirea celor adormiti. Aceasta zi cade anul acesta pe 2 martie si este cunoscuta in traditia romaneasca si ca "Mosii de iarna ". Pomenirea aceasta nu are o data fixa. E o zi cu data schimbatoare, in functie de Invierea Domnului. In toate locasurile de cult, dupa Sfanta Liturghie, se va oficia si parastasul pentru cei trecuti la cele vesnice.
Pomenirea generala a celor adormiti in aceasta zi, se adauga celorlalte doua pomeniri generale a mortilor: Mosii de vara si Mosii de toamna.
Slujbele de pomenire pentru cei trecuti la cele vesnice poarta denumirea de parastas. Acest cuvant provine din limba greaca si inseamna infatisare inaintea cuiva, mijlocire. Deci, prin aceasta slujba se mijloceste inaintea lui Dumnezeu pentru cei adormiti. In ziua de pomenire, credinciosii aduc la biserica prinoase (coliva, vin, colaci) care, dupa ce sunt binecuvantate, se impart pentru sufletele adormitilor. Exista obiceiul de a aduce si diferite daruri de mancare si bautura, uneori si imbracaminte, spre a fi binecuvantate si daruite oamenilor nevoiasi, in numele celor adormiti sau spre pomenirea lor.
In calendarul nostru crestin fiecare sambata este considerata zi de pomenire a mortilor. Biserica si-a manifestat intotdeauna grija fata de cei care au plecat in vesnicie, randuind cantari speciale in amintirea acestora. Insa, nu doar sambata putem inalta rugaciuni pentru cei morti catre Dumnezeu, ci in fiecare zi putem sa ne amintim de cei adormiti si sa-L rugam pe Dumnezeu sa le daruiasca odihna intru fericire.
Facem pomenire celor trecuti la Domnul, pentru ca avem credinta ca prin moartea trupeasca, ca despartire a sufletului de trup, nu se ajunge in nefiinta. Chiar daca trupul se descompune, sufletul ramane viu. Mentionam ca omul va redeveni intreg la invierea cea de obste, cand atat trupeste, cat si sufleteste va participa la fericirea vesnica sau la suferinta vesnica, in functie de unirea sau lipsa unirii cu Dumnezeu.
In cadrul slujbelor de pomenire a mortilor, un element aproape nelipsit il reprezinta coliva. Ea exprima credinta noastra in nemurire si Inviere. Boabele de grau din care este facuta, sunt simboluri ale invierii trupurilor. In Scriptura se mentioneaza: "Dupa cum bobul de grau, ca sa incolteasca si sa aduca roada, trebuie sa fie ingropat mai intai in pamant pentru ca sa putrezeasca, tot asa si trupul omenesc mai intai se ingroapa si putrezeste, pentru ca sa invieze apoi, intru nestricaciune" (Ioan 12, 24; I Cor. 15, 36).
Avand in vedere ca cei trecuti in lumea de dincolo nu mai pot face nimic pentru mantuirea lor, se cuvine ca noi sa ne rugam cat mai des pentru ei. Sa nu uitam ca Dumnezeu doreste ca toti oamenii sa se mantuiasca. Astfel, rugaciunile noastre pentru cei morti sunt placute Domnului. IPS Bartolomeu Anania ne spune ca daca ne dorim ca rugaciunea noastra sa fie putere pentru cei morti, e necesar ca noi sa devenim puternici, adica lipsiti de pacat. Sa cautam si noi sa traim cat mai curat, ca si rugaciunile noastre sa devina mai puternice.
Adrian Cocosila

La ce ora se incepe liturghia duminica?

În jurul orei 10.

Strigătul lui Hristos pe cruce!
 

𝐒𝐓𝐑𝐈𝐆𝐀𝐓𝐔𝐋 𝐋𝐔𝐈 𝐇𝐑𝐈𝐒𝐓𝐎𝐒 𝐏𝐄 𝐂𝐑𝐔𝐂𝐄 ! +

Eli, Eli, lama sabahtani - Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit" (Matei 27, 46) este strigatul lui Hristos pe cruce. Pare de neinteles ca Hristos, Fiul lui Dumnezeu sa rosteasca aceste cuvinte, sa aiba parte de experienta parasirii de catre Dumnezeu.

Ne-am fi asteptat ca Hristos, Cel care nu a gresit nimanui cu nimic, Cel care a fost lipsit de pacat, sa nu fie lipsit niciodata de prezenta lui Dumnezeu. Devine si mai tainic strigatul Sau, daca tinem seama ca El insusi era si Dumnezeu, ca stia ca va invia.

Ca sa intelegem cum se cuvine acest strigat, se cuvine sa facem cateva precizari:

In primul rand trebuie sa afirmam ca Hristos a fost si Om, nu doar Dumnezeu. Ca Om a trait realmente ce traieste tot omul. A trait real starea noastra omeneasca pana la capat. Parintele Nicolae Steinhardt afirma ca aceste cuvinte sunt proba absoluta a validitatii rastignirii. Strigatul de pe cruce dovedeste integritatea si seriozitatea jertfei, o impiedica a fi o farsa. La fel am fi facut si noi. Am fi strigat in fata durerii. Iar atat de autentic si de serios a strigat Domnul, incat mai tarziu tuturora nu le venea sa creada ca a inviat. Strigatul Domnului e dovada ca pe cruce nu s-au desfasurat simboluri, ci s-a petrecut o suferinta reala. Probabil ca daca L-am fi auzit rostind aceste cuvinte, am fi fost ispititi sa rostim precum iudeii: "Pe altii i-a mantuit, iar pe Sine nu poate sa se mantuiasca!" (Matei 27, 42).

Chiar daca avem parte de acest strigat, Hristos pe cruce n-a incetat sa fie si Dumnezeu. Sfantul Ioan Gura de Aur sustine ca Mantuitorul a rostit cuvintele profetice Eli, Eli, lama sabahtani? dupa ce s-a luat intunericul, pentru a intelege iudeii ca nu murise pe cruce, ca El Insusi facuse intuneric pe pamant. Ori daca ar fi incetat sa mai fie si Dumnezeu, nu ar fi putut aduce intunericul. Parintele Nicolae Steinhardt spune ca in rostirea cuvintelor "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit"?, natura omeneasca pare sa fi predominat, dupa cum a predominat cea dumnezeiasca pe muntele Taborului la Schimbarea Sa la Fata.

In al doilea rand prin aceste cuvinte Domnul doreste sa ne atraga atentia ca in viata noastra vom avea parte de stari de parasire din partea lui Dumnezeu. Si dupa cum Domnul nu S-a dat jos de pe cruce ci a primit moartea, tot astfel nici noi nu trebuie sa dam inapoi. Harul vine si pleaca, spun Sfintii Parinti. Harul se retrage ca omul sa inseteze mai mult dupa Dumnezeu. Persoana care a cunoscut viata traita prin har, nu mai poate afla odihna in nimic din cele prezente in aceasta lume, doreste din nou harul. Iar cand l-a dobandit dupa retragere, are parte de o netulburata pace.

Indiferent de durata si intensitatea parasirii, Dumnezeu nu ne abandoneaza niciodata pe deplin. Din acest motiv, aceasta parasire dumnezeiasca poate fi numita mai degraba ascundere sau micsorare a harului, decat lepadare sau parasire si are drept scop mantuirea si nu nimicirea omului.

Adrian Cocoșila
𝑨𝒅𝒎𝒊𝒏 𝒔𝒊𝒕𝒆 𝒄𝒓𝒆𝒔𝒕𝒊𝒏𝒐𝒓𝒕𝒐𝒅𝒐𝒙.𝒓𝒐 )
(𝐀𝐫𝐭𝐢𝐜𝐨𝐥 𝐩𝐫𝐞𝐥𝐮𝐚𝐭 𝐝𝐞 𝐩𝐞 :𝐰𝐰𝐰.𝐜𝐫𝐞𝐬𝐭𝐢𝐧𝐨𝐫𝐭𝐨𝐝𝐨𝐱.𝐫𝐨)

superrrrr
 

sper idee dvs, asa credinciosi isi pot partaja momentele favorite, asa date la fel de precise am mai vazut doar la <a href="https://www.calendar-ortodox.net">calendar-ortodox.net</a>.