Trăim într-o lume bântuită de tot felul de frici, parcă mai multe decât înainte vreme. Pericole ne pasc de peste tot, iar dacă urmărim noutățile și previziunile multor semeni ai noștri, nu putem fi decât îngroziți. Ne sperie terorismul, corupția, pericolul unor războaie în preajma noastră dar, mai la firul ierbii, sunt periculoase fructele pe care le mâncăm, căci sunt tratate cu substanțe cancerigene, carnea de pui, că e injectată cu hormoni, pâinea are aditivi periculoși, și am putea continua cu zeci și sute de alte exemple care să ne alimenteze temerile cele mai sumbre. Aproape tot ce ne înconjoară este periculos, poate deveni o sursă pentru fricile care ne pot însoți în orice moment.

Cum ne purtăm cu frica? Se poate construi ceva pe ea? Răspunsul de primă instanță, oripilat, ar fi că nu. Un asemenea sentiment ignobil nu poate fi decât eliminat, ascuns, trecut sub tăcere, bine camuflat sub culori vesele, ca să nu mai rămână vreo urmă de-a lui. Ne dispensăm de el fără regret. Nu ne trebuie așa ceva în fișa psihologică personală. Şi totuşi, oricât de mult ne-ar displace o asemenea postură, trebuie să recunoaștem că omul este un animal care se teme. Nu este singurul.

Întregul regn animal cunoaște frica, iar aceasta, unită cu instinctul de conservare, e cea care asigură supraviețuirea speciilor. Eviți pericolele și supraviețuiești mai departe. Frica, la om, este mai mare ca la animale. La ele are o formă concretă, circumscrisă unui pericol, e o punere în gardă, o pregătire urgentă pentru acțiune. După ce trece pericolul, ele uită. La câteva zeci de secunde după ce a scăpat din ghearele leului, căprioara poate să pască liniștită.

La om însă, e mai mult decât atât. Există frica determinată de diferite circumstanțe. Pe lângă asta însă, fără să știe când și în ce fel, omul își dă seama că va muri, iar înaintarea sa ineluctabilă spre moarte introduce o stare difuză, poate nu întotdeauna conștientizată, de teamă. Dacă n-ar avea, ca fundal, conștiința chinuitoare a morții, și frica indusă de ea, omul ar putea paște liniștit, asemenea oricărei rumegătoare. (E trist că mulți dintre semenii noștri fac eforturi să devină astfel) Dar faptul că lucrurile se sfârșesc, îl obligă să facă ceva.

Ca să ne apărăm de frică, la nivel comunitar, avem două variante la îndemână. Una este ca omul să devină mi rău decât orice alt animal, ucigând în stânga și-n dreapta pentru supraviețuire, bani, putere, pentru acele lucruri care îi dau iluzia că ar putea dura mai mult în timp decât semenii săi. E cazul unor mari bandiți sau tirani. Frica este cel mai bun motor al acțiunilor rele, și cu siguranță stă la baza lor. Din frica de a nu-și pierde regatul, de pildă, a dat Irod poruncă să fie uciși pruncii din Betleem. Prin crimă credea că își apără regatul, avuția, pueterea. Sunt o mulțime de oameni care au făcut la fel, iar istoria se constituie dintr-o suită de crime ale unor oameni cărora le-a fost frică.

Dar mai există o variantă. A omului rațional dar lipsit de iluzii, care a văzut tot răul de care omul e capabil, a citit lecțiile istoriei despre Hitler sau Stalin, a văzut atentatele teroriste, nu mai are nicio speranță în bunătatea naturală a firii umane, și totuși nu abdică, nu lasă ca totul să fie supus imperiului fricii. Putem trăi în societăți stabile, dar știm că e posibil ca oricând răul să se reverse asupra noastră.Iar atunci imaginăm acea organizare socială care ne va permite să facem față, în condiții democratice, liberale, asaltului răului asupra noastră.De pildă există pericolul terorist acum, iar cei care spun că nu le pasă de el ori mint, ori sunt inconștienți. Dar în același timp, există și cei care propun acțiuni de contracarare a acestuia.

În frică ne apărăm sau atacăm pentru a elimina un pericol real sau imaginar. Cum lucrurile sunt mult prea rar clare, e un loc imens pentru exagerări, paranoia, pierderea controlului realității, iar de aici rezultă riposte exagerate sau care își ratează ținta, tot felul de grozăvii de care e plină lumea. Cu siguranță, marea majoritate a crimelor umanității, a fost produsă de oameni fricoși, care își căutau doar propria siguranță, paranoici care trăiau sub teroarea gândului că sunt numai printre dușmani, printre oameni care vor să le ia averea, locul sau viața. Odată ce îți intră în oase, frica nu mai poate fi scoasă. Ea se întinde la infinit, sau se termină numai odată cu viața bietului om. Pentru că oricâte ținte am elimina, oricât ne-am debarasa de toți dușmanii, rămâne totuși ceva ce nu vom putea elimina nicicând: faptul că vom muri.

Putem trăi nutrind convingerea că soluțiile politice, militare, sociale, progresul tehnic vor spori siguranța, ne vor atenua frica și vor duce producerea ei cât mai departe, dar nu va fi posibilă o eliminare a ei. Putem însă scăpa de frică, în măsura în care îmbrățișăm soluția religioasă.Cuvintele lui Hristos: „În lume necazuri veți avea. Dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33) vin să ia toată frica de la noi. Orice forme ar lua, și orice acțiuni ar produce, frica are un singur izvor: moartea. Facem orice ca să putem trăi mai mult.

Binele pe care îl clădim la nivel social, prin mijloace politice, economice, ajutați de progresul tehnic, de medicină, rămâne relativ. Luptăm pentru el din toate puterile, dar știm că nu ne este suficient. E-adevărat că majoritatea dintre noi ne mulțumim cu acesta, căci nu știm că mai poateexista și un alt fel de bine, pe care „nimeni să nu-l poată lua de la noi”.Or, fără a disprețui oferta societății, vedem că numai ceea ce ne oferă Dumnezeu are valoare veșnică. Numai în preajma lui Dumnezeu putem elimina frica, pentru că abolim moartea, putem să ne regăsim ființa noastră originară, eliberată de adăugirile pe care frica le-a adăugat în straturi.

Dacă, aflați încă în starea mundană, ni se pare că trăim desprinși de frică, de fapt o ignorăm. Ea ne însoțește npermanent, e în codul nostru genetic, e o latență care se poate activa oricând, care inevitabil se va activa cândva. Poți spune că ți-ai înfrânt frica doar atunci când poți să-ți dai viața fără regret, pentru că știi că moartea n-are nicio valoare.

Trăim într-o lume în care lucrurile nu par să aibă un sens, și în care, dacă tot exiști, trebuie să te descurci cumva. Acțiunile tale stau sub spectrul nesiguranței, al eșecului de aceea e normal să ne temem. Frica începe acolo unde se termină credința. Ce șanse am să reușesc într-o lume care e cel puțin indiferentă la eforturile mele? Dacă însă în ecuație intră și Dumnezeu, atunci lucrurile capătă sens. Dacă sunt credincios, atunci nu mai am motive să mă tem. Iar dacă totuși mă tem, înseamnă că încă nu sunt îndeajuns de credincios.

Cum e posibilă această contradicție: să fiu credincios, dar să mă și tem? E din cauza imperfecțiunii credinței și a alipirii de bunurile pământești. Ceea ce am se poate pierde sau îmi poate fi luat, și să devin sărac și gol. Nu îmi văd altă scăpare, în afara bunurilor pe care le posed. Dacă însă mi-aș pune nădejdea în Dumnezeu, atunci toate aceste temeri nu și-ar mai avea rostul.

Frica se produce din cauza puținei credințe pe care o avem. Dacă am avea credință măcar cât un bob de muștar, nu ar mai exista nimic din cele pământești care să ne provoace vreo teamă. Dar pe măsură ce ne scade credința, crește alipirea de bunuri, căciomul trebuie să își pună în ceva nădejdea.Iar dacă nu oface în cele de sus, atunci trebuie să facă apel la cele de jos. Dar lucrurile pământești sunt perisabile, pot oricând să ne fie luate de sub nas, iar poziția câștigată azi, se poate pierde foarte ușor mâine. Astfel că orice posesiune este însoțită de teama de a nu o pierde, iar energia noastră va fi orientată spre a menține ceea ce avem și, pentru siguranță, să mai adăugăm câte ceva. Frica ne ține legați de pământ, nu ne lasă nicio portiță de evadare.

Cum putem scăpa de frică? Mai întâi de toate prin credință, adică prin încredințarea lui Dumnezeu a tuturor grijilor noastre. „Au nu se vând două vrăbii pe un ban? Şi nici una din ele nu va cădea pe pământ fără ştirea Tatălui vostru. La voi însă şi perii capului, toţi sunt număraţi. Aşadar nu vă temeţi; voi sunteţi cu mult mai de preţ decât păsările.”(Matei 10, 29-31) Ne eliberăm de frică prin chemarea numelui lui Hristos, prin rugăciune, prin smerita cugetare. Nu o putem învinge prin puterile proprii, ci numai cu ajutorul lui Dumnezeu. Frica de Dumnezeu este începutul mântuirii, căci plecând de la ea începe ținerea poruncilor, aflarea pe cale, viața creștinească la care suntem chemați toți cei botezați.

Frica este un afect natural, de aceea este important nu că există, ci modul în care este orientată. Până acum am vorbit doar de frica de a nu pierde bunurile pământești. Există însă și o altfel de frică, orientată către Dumnezeu, în care grija ta este să nu-L superi, să nu-L dezamăgești, să nu te arăți nedemn de darurile pe care le-ai primit. Pentru cei desăvârșiți există o frică desăvârșită, aceea de a nu pierde harul lui Dumnezeu. Există oameni, precum sfântul Siluan Athonitul, care au simțiti harul dumnezeiesc, s-au desfătat de dulceața lui nesfârșită. Atunci grija lor cea mai mare a devenit purtarea liniștită, eliminarea oricărui gând rău, a oricărei mișcări de împotrivire din frica de a nu pierde harul care se abătuse asupra lor.

Opusul fricii nu este curajul, sau vreo formă de bravadă pe care ar putea-o adopta cineva vreodată, ci iubirea. Ai scăpat de frică atunci când, asemeni martirilor, poți să-ți dai liniștit viața din iubire pentru aproapele sau pentru Dumnezeu. Numai în iubire toate sunt cuprinse fără vreo urmă, numai prin ea toate se desăvârșesc.

Paul Curca

• Frica de Dumnezeu si gandul la Judecata
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Tamaduirea fricii. Frica de Dumnezeu
  Publicat in : Religie
• Frica de Dumnezeu
  Publicat in : Credinta
• Frica de Dumnezeu - Sfantul Serghie Meciov
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Socul ontologic - frica, descurajarea, deznadejdea
  Publicat in : Editoriale