Citat:
Īn prealabil postat de cristiboss56
Mostenim pacatele parintilor?
 Mareste imaginea.
Noi, ca urmasi ai lui Adam, mostenim o natura omeneasca pacatoasa. Nu aceasta a fost natura daruita de Dumnezeu primilor oameni. Precizam ca din cauza despartirii omului de Dumnezeu, natura omeneasca a fost infestata de pacat. Murim nu pentru ca am pacatuit in Adam, ci pentru ca mostenim o natura omeneasca imbolnavita.
Nu am luat parte la pacatul lui Adam, dar ne impartasim de pacatul stramosesc, deoarece Adam este parintele neamului omenesc. Avand in vedere ca noi nu ne putem alege existenta, trebuie sa acceptam aceasta natura imbolnavita. Acest lucru nu inseamna ca Dumnezeu este nedrept. Ar fi fost nedrept daca am fi primit o astfel de natura direct de la El. Insa, noi primim existenta prin mijlocirea lui Adam. Iar acestuia, Dumnezeu i-a dat o natura curata.
Sunt persoane care sustin ca Dumnezeu e nedrept sa ne lase sa murim din cauza pacatului lui Adam. Aceste persoane sustin ca ar fi fost drept ca Dumnezeu sa daruiasca fiecarui om, in mod separat, o natura curata, asa cum a fost cea a lui Adam. Dar acest lucru ar fi insemnat sa-l aduca pe om ca pe o entitate singuratica, detasata de comunitate.
Am facut aceste precizari pentru a intelege mai usor tema pusa in discutie: mostenim sau nu pacatele parintilor?
Dupa cum nu mostenim vina lui Adam, tot astfel, trebuie sa afirmam ca nu mostenim nici pacatele parintilor. Mitropolitul Antonie al Surojului afirma: "Fiecare generatie mosteneste de la toate cele dinainte (in particular copiii de la parintii lor si de la inaintasii cei mai apropiati) caracteristici ale mintii, inimii, vointei, particularitati ale corpului, probleme rezolvate si nerezolvate. Daca parintii au rezolvat in ei insisi o anumita problema, ei le transmit copiilor o omenitate mai slefuita. Daca ei nu vor fi in stare sa o rezolve, generatia urmatoare se va lovi de ea mai devreme sau mai tarziu. Si eu am intalnit oameni care-mi spuneau: "Am cutare sau cutare ispita, apare in mine cutare sau cutare problema. De unde si pana unde?" Si, "sapand" in trecutul lor, reuseam sa gasesc de cateva ori la stramosii si la parintii lui aceeasi problema nerezolvata”.
Parintii nu transmit copiilor pacatele personale, ci inclinatiile spre patimi. In acest sens, Sfantul Paisie Velicikovski marturiseste: "Diavolii sunt ocupati tot timpul cu noi; sunt ca niste paznici, care ne urmaresc inclinatiile si dorintele. Daca observa vreo inclinatie la noi, ne indeamna spre patima corespunzatoare ei, aruncandu-ne plase ca sa ne prinda cat mai strans.”
Nu trebuie sa fim chinuiti de gandul ca avem parte de o mostenire grea. Sfantul Paisie Aghioritul spunea: "Chiar daca in om ar exista vreo mostenire pacatoasa, ea nu poate rezista in fata harului lui Dumnezeu”.
Adrian Cocosila
|
Cuvantul acesta imi place foarte mult. Printre altele pentru ca, intamplator sau nu, la fel e si crezul profesiei mele, asa cum o cunosc si cum am practicat-o pana azi. Am luptat mult candva cu oameni care, nu stiu prin ce imprejurare a vietii, ajungeau sa vorbeasca si cu mine (cum de am indraznit atata vreme sa raman pe loc si sa nu fug, nu stiu... probabil inconstienta, orbirea m-or fi tintuit... acum nu mai voiesc s-o fac, de-o vreme) dupa ce trecusera prin nenorociri mari si aflasera ca sunt condamnati pentru pacatele parintilor lor etc. Un anumit curent din Biserica, unul rece de la Marea Nordului (desi ceva imi spune ca in apa aceea sunt si niste stropi de mare moarta), le taiase orice urma de demnitate personala si ii impovarase cu munti de vinovatie. Iar oamenii vroiau, fireste as spune, adica sub inriurirea unor astfel de forte deznadajduitoare, sa se sinucida... Pentru ca fiinta umana e foarte fragila, de fapt, in unele imprejurari. Pe cat de puternica in altele, pe atat de delicata uneori, reactionind catastrofal chiar la stimuli considerati minori de cel din afara...
E o postare foarte realista, as zice. Experienta contactului cu oamenii care sufera, arata ca o astfel de abordare, in acest duh al Bisericii, e datatoare de puteri noi, de nadejde, de incredere in milostivirea lui Dumnezeu si in capacitatea personala de a trai omeneste. Sensul vietii personale prinde din nou radacini, mugurii sperantei inverzesc, primavara sufletului readuce pe cerul mintii Soarele nostru Dumnezeiesc, pe Hristos Domnul. (Care lucreaza dealtfel, El Insusi, dezghetul inimilor noastre, gonind nalucile si toate fricile ascunse...)
Nimic nu poate face omul fara Dumnezeu. Dar pentru a fi incredintat de aceasta, omul are nevoie de alti oameni care sa marturiseasca cum au depasit iluzia bolnavicioasa a pacatului mostenit de la parinti si alti stramosi.
Fiecare poate sa-si lucreze mantuirea. Dumnezeu nici nu ne-ar fi adus pe lume daca am fi fost deja striviti de pacatele parintilor si mosilor nostri. Dumnezeul nostru e Bun. Si Multindurat. Si Puternic!
Slava lui Dumnezeu pentru toate!