Nasterea patimilor

Nasterea patimilor Mareste imaginea.


Patima in gandirea Sfintilor Parinti

Analizand firea omeneasca inainte si dupa caderea ei in pacat, Sfintii Parinti au ajuns la concluzia ca patimile nu apartin naturii umane de la creatie, ci au fost aparut in firea umana dupa caderea omului in pacat.

Sfantul Grigorie de Nyssa porneste de la faptul ca omul a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu. Dat fiind insa faptul ca Dumnezeu este impasibil, patimile nu puteau face parte din chipul Sau transmis omului. Pe de alta parte, arata ca Dumnezeu a asezat in sufletul omului anumite puteri spre a-i servi ca instrumente si unelte in buna desfasurare a vietii. Pacatul insa a introdus elemente irationale, animalice asupra carora spiritul a pierdut controlul. Acestea sunt patimile - pathe. Simbolul lor este redat prin "hainele de piele" cu care a fost imbracat Adam dupa caderea in pacat (Facerea 2, 21). Hainele de piele, ca natura animalica, vor deveni partea coruptibila care va transmuta natura omeneasca din starea de nestricaciune in starea de stricaciune.

Asemenea precizeaza si ceilalti dascali ai Bisericii. Sfantul Maxim Marturisitorul arata ca "afectele nu au fost create la inceput impreuna cu firea oamenilor, caci altfel ar intra in definitia firii. Spun, invatand de la marele Grigorie al Nyssei ca ele odraslesc in fire, dupa ce au patruns in partea ei cea mai putin rationala, din pricina caderii din starea de desavarsire. Prin ele, in loc de chipul dumnezeiesc si fericit, indata dupa incalcarea poruncii s-a facut in om stravezie si vadita asemanarea dobitoacelor celor necuvantatoare. Caci trebuia, dupa ce s-a acoperit demnitatea ratiunii, ca firea oamenilor sa fie chinuita pe dreptate de trasaturile irationalitatii (dobitociei) la care a fost atrasa prin voia (adeziunea, hotararea) ei, Dumnezeu randuind prea intelept ca omul in felul acesta sa vie la cunostinta maretiei sale de fiinta rationala".

La fel arata si Sfantul Macarie Egipteanul ca "In urma neascultarii primului om, a intrat in noi ceva strain de firea noastra si anume a intrat rautatea patimilor, care prin multe exercitii si obisnuinte ne-a devenit a doua natura". Sfantul Ioan Scararul, care sintetizeaza invatatura ascetica a Parintilor, precizeaza ca "raul sau patima nu se gasesc in mod firesc in natura omului, caci Dumnezeu nu este autorul patimilor. Exista in inima noastra multe virtuti sadite de El". Din toate acestea rezulta clar ca patimile sunt realitati pasive si irationale, care au aparut in suflet dupa caderea omului in pacat. Fiind irationale, acestea nu sunt proprii naturii umane, fiindca natura este proprie firii. Intrate in firea omului, ca o a doua natura a sa patimile sunt pasive, dar ele pot fi activate, impulsionate de diferite realitati cu care viata omului intra in contact.

Patimile, ca functii irationale ale sufletului omenesc se impart in doua: sufletesti si trupesti. Patimile sufletesti sunt: placerea, teama, dorinta, intristarea, mila, bucuria, etc.

Patimile trupesti sunt: foamea, setea, oboseala etc. Acestea se intrepatrund si se conditioneaza reciproc. De exemplu, starea de intristare provocata de un deces sau de un insucces oarecare, atrage dupa sine si refuzul de a manca.

Definind patimile sau afectele ca "miscari irationale ale sufletului", atrase de ideea de bine sau de rau, Sfantul Ioan Damaschin arata ca aceasta miscare irationala este ceruta de natura umana spre conservarea ei. Dar aceste afecte pot fi si daunatoare firii omenesti. Ideea de bine sau de rau stabileste daca aceasta miscare irationala a sufletului este favorabila sau defavorabila naturii umane. De pilda, placerea de a manca poate fi atrasa de ideea de bine, atunci cand urmareste satisfacerea necesarului firesc.

Este atrasa de ideea rea atunci cand degenereaza in imbuibare si insatietate. Sfantul Maxim, referindu-se la atractia afectelor de ideea de bine, arata ca "hrana mai simpla ne produce o placere naturala, chiar daca nu voim, intrucat ne satisface o placere biologica. La fel bautura, prin faptul ca ne potoleste neplacerea setei; sau somnul, prin faptul ca reinnoieste puterea cheltuita prin veghe. La fel si toate celelalte functiuni ale firii noaste, care sunt pe de o parte necesare pentru sustinere, iar pe de alta parte, folositoare celor ce se straduiesc pentru implinirea virtutii".

Asupra aspectului folositor si necesar al patimilor intrate in natura omului ne vorbeste si Sfantul Isaac Sirul, aratand ca .tot afectul existent a fost daruit de Dumnezeu cu folos.

Si afectele trupesti s-au pus in om spre folosul si cresterea lui. La fel si cele sufletesti. Caci, daca se intampla ca trupul sa se afle in afara de buna sa propasire, lipsindu-i ceea ce-i apartine si sa urmeze sufletului, el slabeste si se vatama. La fel se intampla si cu sufletul, care, atunci cand paraseste cele ce sunt ale lui si urmeaza trupului se vatama si el dupa cuvintele Apostolului: "duhul pofteste impotriva trupului si trupul impotriva duhului". (Galateni 5, 17)

Pe de alta parte, Sfantul Antonie cel Mare arata ca "sufletele care nu sunt tinute in frau de ratiune si nu sunt carmuite de minte, ca sa stapaneasca si sa carmuiasca patimile, adica intristarea si placerea, se pierd ca dobitoacele cele necuvantatoare, ratiunea fiind tarata de patimi ca vizitiul biciuit de cai". Referindu-se la afecte, Evagrie din Pont vorbeste de eliberarea de ele, prin practicarea virtutilor. Astfel, gnoza crestina vindeca intelectul (nous); iubirea este leacul partii irascibile a sufletului (thymos), iar infranarea vindeca partea poftitoare a sufletului (epithymia).

 

Sfantul Maxim Marturisitorul merge si mai departe, referindu-se la posibilitatea convertirii patimilor in virtuti: "afectele devin bune in cei ce se straduiesc si anume atunci cand, desfacandu-le cu intelepciune de lucrurile trupesti, sunt folosite spre castigarea bunurilor ceresti. De pilda, pofta o pot preface in miscarea unui dor spiritual spre cele dumnezeiesti; frica, in grija de a ocoli osanda viitoare de pe urma pacatului; iar intristarea prin pocainta care aduce indreptarea ce urmeaza pacatului din timpul de aici... Sa ne folosim de aceste afecte spre inlaturarea rautatii celei de fata sau a celei ca va sa fie si spre dobandirea si pazirea virtutii".

De aici vedem marele hiatus dintre apatheia stoica si cea crestina. Pentru stoicii, apatheia insemna eradicarea oricaror afecte, adica mortificarea lor; pentru crestini convertirea patimilor in virtuti.

Afecte si patimi

Din cele tratate, vedem ca in conceptia Sfintilor Parinti afectele trupesti si sufletesti reprezinta functii irationale ale sufletului determinate de ideea de bine sau de rau. Ele sunt in primul rand naturale si de folos vietii, de aceea le numim kata phisin. Dar, in acelasi timp, ele se pot deregla, devenind insatiabile si exacerbate. Ele se transforma astfel, din "kata phisin" in "para phisin", adica din conforme firii in contrare firii. Acestea din urma reprezinta o dereglare a afectului si implicit a firii, devenind boli sau maladii.

In aceasta situatie ele aduc durerea sau suferinta si devin patimi. Afectele conforme firii sunt nevinovate, pe cand cele contrare firii sunt vinovate. Dovada este faptul ca Mantuitorul, luand natura umana afara de pacat, a luat asupra firii Sale si aceste afecte sufletesti si trupesti sub forma lor nevinovata. Astfel, El s-a maniat, s-a bucurat, s-a intristat, a simtit foamea, setea, somnul, etc. La noi oamenii, aceleasi afecte pot deveni vinovate atunci cand, ducand firea la pacat, o inrobesc.

De remarcat este faptul ca, desi afectele conforme firii sunt nevinovate, prin moartea si invierea Sa, Mantuitorul a eliberat firea omeneasca si de aceste afecte, spre a-i reda chipul lui Dumnezeu pe care il avea inaintea caderii in pacat.

In concluzie, se cuvine sa precizam ca afectele reprezinta functii irationale naturale si necesare firii sau naturii umane, adica kata phisin. Dar dupa felul in care sunt practicate, pot fi convertite (transformate) in virtuti sau pot deveni contrare firii: para phisin, adica patimi inrobitoare firii si vietii umane.

Prin urmare, afectul este patima conforma firii, pe cand patima propriu-zisa este afectul devenit contrar firii.

Fiinta patimii

Pentru a determina fiinta patimii, trebuie inca de la inceput sa o deosebim de pacat. Pacatul se defineste ca fiind "calcarea cu deplina stiinta si cu voie libera prin gand, cuvant si fapta, a voii lui Dumnezeu". Pacatul este o anume fapta rea savarsita la un moment dat. E o greseala in fata lui Dumnezeu. O cadere in ispita. Patima insa merge in adancul sufletului. Ea este o stare a pacatoseniei, o inrobire, o rana dureroasa a sufletului si un chin, o suferinta a vietii. E un pacat devenit cronic.

Pentru a intelege mai bine deosebirea dintre pacat si patima, vom folosi un exemplu concret luat din viata cotidiana. Referindu-ne la instinctul alimentar, pacatul ar fi asemenea unei indigestii, ce creeaza o anume indispozitie datorata alimentatiei prea abundenta. Patima este lacomia statornicita si insatiabila in viata noastra. Ea este imbuibarea daunatoare naturii umane.

Prin urmare, patima porneste de la pacat, dar este mai mult decat pacatul. Pacatul este actualitatea unei fapte rele, impotriva vointei lui Dumnezeu. Patima este o habitudine, adica pacatul devenit deprindere. Pacatul este o deruta a discernamantului, care orienteaza vointa spre rau, atragand dupa sine inselarea in actiunile vietii. Patima reprezinta un discernamant fals, o deruta constanta a vointei, care ii anuleaza libertatea. Daca pacatul nu inseamna pierderea libertatii, patima este inrobirea spiritului. Este pacatul devenit inrobitor: "Cel ce pacatuieste devine rob pacatului" (Ioan 8, 34).

Pacatul poate atrage la un moment dat regretul, ca recunoastere a unei greseli ce dauneaza vietii si de care vrei sa te scapi sau sa nu o mai repeti. Patima insa ca deprindere, a devenit "quasi altera natura" (aproape a doua natura), incat ea exclude regretul faptei rele, in favoarea efortului necontenit de a fi satisfacuta. Un om induhovnicit (Sfantul Teofan Zavoratul) arata ca fiinta patimii consta in "dispozitia fata de pacat, ca dorinta ferma si constanta de a pacatui intr-un mod oarecare; sau ca o atractie pentru actiuni vinovate".

Patima este obsesia oarba devenita necesitate. Ea anuleaza libertatea devenirii axiologice, paralizand puterile sufletului prin coborarea lui intr-o mlastina fara iesiri, in care tot mai mult se cufunda. Inrobirea sufletului de patimi, face ca omul sa decada in starea de animalitate sau chiar sub aceasta...

O alta caracteristica a patimii este si aceea ca suferinta spirituala pe care ea o creeaza trece asupra trupului, aducandu-i boala si moartea. De pilda, imbuibarea la mancare si bautura ca si desfraul sunt nu numai deprinderi rele, nu sunt numai maladii spirituale, ci si generatoare de boli fizice.

Pe langa faptul ca patima creeaza contradictia firii umane in ea insasi, ca deprindere in rau, ea tulbura in acelasi timp si relatiile sociale. De exemplu, mandria si mania devenita cronica creeaza tot felul de tensiuni sociale, dusmanii, razbunari, razvratiri, atitudini violente etc. La fel, desfraul destrama familiile, lasand copii pe drumuri etc.

De aici vedem ca patima reprezinta maladia spirituala prin care firea omeneasca decade din starea de har. Pierzand comuniunea cu Dumnezeu, omul devine un instrainat fata de El. Natura umana devine alterata de pacat, razvratindu-se in ea insasi: "trupul pofteste impotriva duhului, iar duhul impotriva trupului si ele se impotrivesc unul altuia" (Galateni 5, 17), creand contradictia omului cu el insusi, cu Dumnezeu si cu lumea.

In concluzie, vom preciza ca patima reprezinta un paradox (anormalitate) al firii (naturii) fizice si spirituale a omului, constand din doua elemente:

1. Insatiabilitatea egocentrica, ce consta in pierderea libertatii ca stapanire de sine asupra gandului, vointei si simturilor.

2. Decaderea din starea de har, in starea de pacat.

Formarea patimii

Pentru a determina patima ca irationalitate a sufletului omenesc, trebuie sa pornim de la afectele primare (holothimia), care determina buna si reaua desfasurare a vietii. Acestea sunt: dorinta, placerea, neplacerea si durerea. Confuzia care se creeaza intre aceste patru afecte primare ce pun in actiune viata sufleteasca si morala a omului determina patima.

In mod firesc, omul doreste placerea si evita neplacerea si durerea. Pacatul este greseala morala care aduce confuzia, in sensul ca omul cautand placerea, ajunge la un moment dat la neplacere si durere. Fugind de acestea din urma, cauta placerea salvatoare, pe care insa nu o gaseste sau nu il satisface pe deplin si astfel intra intr-un .cerc vicios., ca intr-un labirint din care nu mai poate iesi. Aceasta este patima, ca suferinta morala, cu repercusiuni asupra vietii biologice, sociale si chiar asupra destinului omenesc.

Prin urmare, patima vizeaza natura psiho-fizica a omului, precum si relatiile lui sociale.

Sa vedem in continuare cum se formeaza. Foarte simplu vorbind, pacatul ca rau moral inseamna o greseala, fiindca dauneaza vietii fizice si sociale. Omul poate chibzui asupra acestui fapt si poate lua atitudine de indreptare a greselii. O poate chiar regreta si atunci, in mod normal, nu o mai repeta. Dar pacatul nu este o simpla greseala care sa creeze repulsia, punand in actiune instinctul de aparare si atac.

Pacatul se strecoara in suflet ca un sarpe sub forma placerii ademenitoare. Omul il accepta in contul instinctului de conservare a vietii. De pilda, instinctul de nutritie iti aduce placerea prin mancare si bautura. Daca nu ar fi placerea, nici instinctul nu se poate implini si astfel viata insasi este pusa in pericol. De aceea, placerea este un simptom al sanatatii. Dar starea de insatietate la mancare si bautura provoaca neplaceri fiziologice la inceput. Acestea pot fi inlaturate mai ales prin chibzuinta si prin infranare. Daca nu sunt inlaturate, insatietatea stimulata de placere creste mereu si chiar daca ii urmeaza durerea, scapata de sub control, incepe sa devina deprindere sau obisnuinta a lacomiei ce se sfarseste de multe ori in vomitorium.

Altfel spus, patima este durerea, suferinta la care se ajunge prin insatiabila impulsionare a placerii. De fapt acesta este paradoxul placerii si al patimii. Fiindca, desi aduce suferinta , durere, neplacere ea este totusi dorita. Patima devine "altera natura" (o a doua natura), contrara functionarii ei normale. Astfel, putem spune ca patima este o fiziopatologie, adica o functie nesanatoasa a naturii umane, o boala a ei. Deopotriva o boala morala, sufleteasca si fizica.

Pentru a intelege mai bine, vom lua in discutie un studiu de caz. La inceput, fumatul creeaza prin toxina specifica reactii de aparare a organismului, manifestate prin cefalee, vome, indispozitii, etc. Continuand insa din anumite motive subiective, organismul se adapteaza la toxina, iar aceasta otrava, desi ii este daunatoare, este ceruta totusi de organism. Acesta este paradoxul patimii. Desi este suferinta aducatoare de boala, este totusi dorita si ceruta. Ea devine necesitate, desi este nenaturala si nenecesara organismului si vietii. In aceasta situatie spunem ca fumatorul devine un pasionat de tigara. Patima ii devine o necesitate apasatoare, dureroasa. El nu mai poate trai fara tigara, chiar daca stie ca aceasta ii dauneaza. Aceasta necesitate apasatoare spre rau este patima ca suferinta morala. Placerea care duce la patima este o atractie falsificata si derutata de rau. Toxina este un rau. Normal trebuie inlaturata. Datorita obisnuintei sau a deprinderii, ea devine insa o necesitate. Aceasta necesitate morbida deruteaza si placerea spre rau. Datorita acestei necesitati pe care o impune patima, omul nu mai este liber. Dominat de patima, va fi inrobit de ea.

Doua definitii privind paradoxul patimii

Pentru a vedea mai bine caracterul paradoxal al patimii, prin care omul ajunge in contradictie cu sine insusi, consideram elocvente doua definitii ale ei. Una, cu referire la partea spirituala a firii umane, cealalta, cu privire la latura ei biologica.

Prima formulare apartine lui Maurice Blondel. Dupa el, patima este "aspiratia sufletului spre infinit, intoarsa intr-o directie in care nu-si poate gasi satisfactia". Paradoxul este evident. Sufletul omenesc aspira spre absolut, spre atingerea valorilor maxime, spre infinitatea dragostei lui Dumnezeu. Patima "intoarce" aceasta libertate fireasca specifica persoanei umane ca devenire, spre iubirea lucrurilor care, in loc sa-i aduca sufletului satisfactia, il impulsioneaza spre o si mai tulburatoare cautare a lor.

A doua formulare apartine savantului roman, cu adanci convingeri crestine, Nicolae Paulescu. Dedicand o carte acestei teme, defineste patima ca fiind "cautarea exclusiva a placerii ce rezulta din satisfacerea unei trebuinte instinctive deviate". E vorba de pervertirea placerii, care din mijloc devine scop in sine. Dupa cum am vazut, placerea este o conditie necesara in buna desfasurare a instinctelor vitale. Cand insa aceeasi placere devine scop in sine, apare patima ca o "dereglare a instinctelor omenesti".

Cand, in cadrul instinctului de nutritie sau de reproducere placerea devine scop in sine, apare patima, care va deregla buna desfasurare a instinctului de conservare a vietii. La fel, in cazul instinctului de proprietate, placerea suprapune pe "a avea" lui "a fi" si astfel, apare nesatiul acumularii bunurilor materiale. Apoi, in cazul mandriei, egoismul, ca dereglare a iubirii de sine, va produce o schimbare a tabelei de valori, in sensul ca demnitatea pe care fiecare si-o apara si o afirma, se transforma in spirit de dominatie despotica in relatiile sociale.

Psihologia patimii

Origen spunea ca "izvorul si inceputul oricarui pacat este in gand". "Inima omului este un Paradis pana ce intra in ea un sarpe", spune atat de sugestiv Tomas Spidlik comentand afirmatia celebrului alexandrin. Dar un gand bun, va deveni "parintele virtutilor".

Autorii filocalici vorbesc insa numai despre gandurile rele pe care le numesc "carnale", diabolice sau necurate. Ele vin din afara. Nu pot avea originea in inima, deoarece, fiind creatia bunatatii lui Dumnezeu, aceasta nu poate fi rea. Aceste ganduri nu sunt nici adevarate. Ele apartin fanteziei, imaginatiei care te determina la rau...

Spiritualitatea Rasariteana

Ioan Scararul, care a sintetizat ascetica crestina a parintilor filocalici anteriori lui, numara sase etape in desfasurarea patimii: prosbole (atacul), sindiasmos (convorbirea), sigkatathesis (aprobarea), aihmalosia (arestarea spre captivitate a sufletului), pale (lupta sufletului pentru a nu ceda patimii), pathos (patima).

1. Prosbole indica ideea de lansare spre, asupra, impotriva. Mai poate insemna si , agresiune (Ex: a conduce un atac impotriva unei fortarete). Prosbole este momeala unui gand sau a unei imagini aparute in constiinta. Nu poate fi tradus cu "ispita" (tentatie) spune Vladimir Lossky (Teologia mistica a Bisericii de Rasarit), fiindca indica prezenta unui gand strain venit din afara si introdus in constiinta noastra prin vointa vrajmasului. Nu e un pacat, ci o marturisire a libertatii noastre, spune Marcu Ascetul. "Momeala aruncata de satana - arata el mai departe - este aratarea unui lucru rau in forma exclusiva a unui gand".

 

"Atacul este o miscare fara imagini a inimii care e prinsa indata de cei incercati, ca intr-o Strunga". Sfantul Ioan Scararul spune ca "momeala e cuvant gol (logos psilos), adica imaginea a ceea ce ni s-a intamplat mai de curand si patrunde in inima". De aici putem conchide ca prosbbole indica doua lucruri: un gand si o imagine, fara insa ca aceasta sa anticipeze cadrul in care urmeaza sa se desfasoare pacatul.

2. Sindiasmos, indica ideea de unire (acuplarea la animale) a doua persoane sau doua lucruri. Mai precis, inseamna "impreuna vorbire", adica convorbire, dialog, conversatie. Sfantul Ioan Scararul arata ca " insotirea este cugetarea, cu sau fara de patima, la ceea ce ni s-a aratat (in minte)".

3. Sigkatathesis este un termen preluat din filosofia stoica unde indica ideea de aprobare, asentiment sau potrivire. Pentru Plutarh este "acordul spiritului cu perceptiile"

(Moralia 1055b; 1056c). Pentru Zenon si Cicero, este asentimentul dat de minte propriilor sale perceptii. Ascetii crestini vor imprima cuvantului intelesul de consimtire, de aprobare a gandului ce duce la pacat. Ioan Scararul arata ca "consimtamantul este inclinarea sufletului cu placere spre ceea ce i s-a aratat".

Aceasta este faza acceptiunii pacatului in inima sau insusi pacatul inimii, despre care Mantuitorul a spus, ca .cel ce pofteste femeia a si pacatuit cu ea in inima sa. (Matei 5, 28).

4 Aihmalosia este arestarea ce duce la captivitatea sau asedierea inimii de patima care o domina.

5. Pale (lupta) este .egalitatea de forte intre cel ce este ispitit si cel care ispiteste, conform caruia sufletul invinge sau este invins, dupa cum ii este voia, ne arata Sfantul Ioan Climax. Din schema Sfantului Ioan Scararul vedem ca in ordinea psihologica, pale urmeaza lui aihmalosia, desi ar putea fi foarte bine inaintea ei sau concomitenta cu ea, fiindca pale reprezinta angajarea hotaratoare a vointei, de unde rezulta acceptarea sau respingerea arestarii spre captivitate si inrobire.

6. Pathos (patima) "este cu adevarat viciul care s-a cuibarit de multa vreme in suflet si care, prin deprindere, l-a condus la o astfel de obisnuinta cu pacatul, incat de bunavoie si cu placere ii devine sclav".

Patima in Spiritualitatea Apuseana

Fericitul Augustin si Sfantul Grigorie cel Mare reduc la patru etapele psihologice ale patimii. Prima este suggestio ca prezentare a placerii prin ispita. Urmeaza delectatio,

adica delectarea cu imaginea sugerata de ispita. Apoi: consensus consimtirea sau acceptarea faptei ca decizie a vointei. Toate aceste trei etape se concretizeaza prin actio (faptuirea). In final, actio conduce spre consuetudo, care devine "quasi altera natura".

Tomas Spidlik prezinta gradele de patrundere a gandului patimas, preluand elemente si din spiritualitatea rasariteana.

1. Sugestio este prima imagine a fanteziei, primul impuls, prima idee. Este numai posibilitatea pacatului, desfasurata intr-o forma placuta. Nu este decizie si nici vina, dar poate ramane pe toata viata.

2. Conversatio este convorbirea sau dialogul si isi are originea in dialogul Evei cu sarpele in paradis. Aceasta convorbire poate fi si sub forma unui soliloquiu, convorbire cu sine insusi, avand un caracter interior. De pilda, mania din suflet este un dialog inflacarat al urii si razbunarii. Avarul lacom se va intreba cum sa castige cat mai multi bani sau ce va face cu banii pe care ii are. Aceste dialoguri interioare nu sunt pacate, dar consuma energie sufleteasca, tulburand viata. Dar convorbirea poate fi indreptata si spre placere. In acest caz este delectatio.

3. Lupta este un gand care, intrat in inima, nu se mai lasa usor alungat. Dar omul este liber si sa nu consimta, sa nu cedeze gandului patimas. Daca va lupta si nu va ceda pana la sfarsit, sufletul devine biruitor asupra gandului patimas. Dar poate fi si invins, daca cedeaza vointa.

4. Consensus este consimtirea sau acceptarea teoretica a faptei, dupa ce sufletul a pierdut batalia. Decizia faptuirii este luata. Se asteapta doar momentul. Acum se savarseste pacatul in gand.

5. Actio si consuetudo inseamna fapta si patima. Celui care cade prada gandurilor rele, ii slabeste caracterul, nascandu-se in sufletul lui inclinatia constanta spre rau. Aceasta este patima care il inrobeste pe om.

Genealogia patimilor

Asemenea virtutilor si patimile se nasc unele din altele, incat chiar pentru ascetii crestini e greu sa fixeze patima care le-a generat pe celelalte. Lacomia pantecelui a constituit pacatul primilor oameni in rai. Dar inainte a fost mandria ingerilor, care au cazut din gratia divina. Cu acest pacat sunt ispititi si primii oameni inainte de a fi calcat porunca lui Dumnezeu.

"Veti fi ca Dumnezeu", le-a fost sugerata mandria din partea diavolului. Pentru inteleptul Isus Sirah, "inceputul pacatului este mandria" (10, 13), in timp ce pentru Apostolul Pavel, "iubirea de argint este radacina tuturor relelor" (I Timotei 6, 10). Incepand cu Evagrie, ascetii coreleaza temelia patimilor cu cele trei ispitiri ale diavolului adresate Mantuitorului in pustie: imbuibarea (lacomia pantecelui), iubirea de arginti si mandria (Matei 4, 3). Iata cuvintele lui Evagrie: "De aceea si diavolul aceste trei ganduri i le-a infatisat Mantuitorului: intai indemnandu-l sa faca pietrele paini. Al doilea, fagaduindu-i toata lumea, daca se va inchina lui. Al treilea ca va fi acoperit de slava daca va asculta de el. Dar Domnul, dovedindu-se mai presus de acestea, i-a poruncit diavolului sa mearga inapoia Lui. Prin aceasta ne-a invatat ca nu este cu putinta sa alungi de la tine pe diavol, daca nu ai dispretuit aceste trei ganduri".

Sfantul Maxim Marturisitorul, urmand gandirea evagriana socoteste "iubirea de sine"(philautia) ca radacina a tuturor patimilor. E vorba de "iubirea trupeasca de sine, ca iubire patimasa si nerationala fata de trup". Acesteia i se impotriveste iubirea si infranarea. Cel ce are iubirea trupeasca de sine, evident ca are toate patimile. Nimenea, zice Apostolul, nu si-a urat trupul sau, ci il "struneste si il supune robiei", nedandu-i nimic mai mult decat hrana si imbracaminte, iar din acestea numai atat cat are trebuinta pentru a trai.

Asa isi iubeste cineva fara patima trupul si-l hraneste ca pe un slujitor a celor dumnezeiesti si-l incalzeste numai cu cele ce-i implinesc cele de trebuinta. Pe cine iubeste cineva, pe acela se si grabeste sa-l slujeasca. Daca iubeste, deci, cineva pe Dumnezeu, acela se si grabeste sa faca cele placute Lui. Iar daca isi iubeste trupul, se grabeste sa implineasca cele ce-l desfateaza pe acesta. Lui Dumnezeu ii place iubirea, cumpatarea, contemplatia si rugaciunea, iar trupului, lacomia pantecelui, necumpatarea si cele ce le sporesc pe acestea. De aceea: "cei ce sunt in trup, nu pot sa placa lui Dumnezeu". Iar "cei ce sunt ai lui Hristos si-au rastignit trupul impreuna cu patimile si cu poftele".

 

In cele din urma, putem spune ca orice pacat este contrar firii si poate degenera in patima. Oricum, patimile se cauzeaza reciproc, formand o inlantuire distructiva a vietii morale. S-a remarcat sugestiv faptul ca "imbuibarea si betia pun in miscare desfranarea. Ambele au nevoie de bani, ceea ce produce avaritia sub forma cupiditatii. Daca nu-i are, se manie si se intristeaza, vazand ca altii poseda ce-i lipsesc lui. Daca ii are, se mandreste si isi satisface toate patimile. Cand nu-i are, fura, minte si chiar ucide".

Terapia patimilor

Cand punem in discutie terapia patimilor, va trebui de la inceput sa avem in atentie mai multe premise. Intai, cu privire la starea psihosomatica a naturii umane, iar apoi la aspectul vietii duhovnicesti:

1. Ereditatea si predispozitiile native;

2. Educatia si influenta mediului social;

3. Eventualele stari maladive ale naturii fizice sau sufletesti;

4. Premisa duhovniceasca: terapia patimilor prin virtuti.

a). Purtand in firea noastra .ranile pacatului., prin ereditate primim anumite predispozitii genetice. Acestea insa nu se impun cu necesitate. Asteapta sa fie acceptate prin vointa libera si apoi "cultivate" prin deprinderi. De pilda, daca parintii au fost alcoolici, urmasii pot avea sau pot sa nu aibe predispozitia spre aceasta patima. Daca o poseda, aceasta se manifesta sub forma "dispozitiei" spre bautura. Daca nu ar sti ca exista bautura in lume, oamenii nu ar deveni patimasi. Sub imperiul necesitatii instinctive, puterea vointei libere scade mereu, transformand simpla dorinta in patima. Mergem si mai in adanc, spunand impreuna cu unul dintre cei mai mari traitori si duhovnici contemporani: .Toate faptele insului se inseamna in doua locuri: undeva intr-o contabilitate nevazuta si al doilea, ceva mai vazut, in grauncioarele de cromatina, in genele cromozomilor, adica in factorul biologic al ereditatii.

Si-a distrus parintele cu viciile lui milioane de celule nervoase? Acestea nemairefacandu-se niciodata, ci totalul celor distruse si sanatatea la care se gasea in momentul cand isi chema un urmas pe lume, reprezentand situatia lui, se si insemnase in stocul de cromozomi, cu atatea geneze recesive mai mult, ceea ce n-ar fi patit daca ar fi avut o purtare mai buna. Viciile tineretii "ostenirea elanului, a agerimii, a vioiciunii rezistente a sistemului nervos si a celorlalte tesuturi si umori", acestea toate se inscriu numaidecat in patrimoniul genetic al ereditatii, in vreme si pe masura ce se adauga. Factorul biologic al ereditatii rezuma starea oricarui moment, precum si situatia biopsihica a parintilor, fie aparte, fie angajati in procesul rodirii".

 

b). La acestea adaugam faptul ca pe langa ereditatea bio-psihica, transmisa prin structura genetica, avem si deprinderea social-culturala, transmisa prin educatie. Opera de instructie si educatie, ca integrare sociala, se face mai intai prin conditionare, pe baza legilor exercitiului si efectului, fara participarea constiintei. Un savant (Peiper) a demonstrat ca aceasta invatare conditionata incepe inca din primele 2-3 luni de gestatie. Urmeaza apoi invatarea constienta, pe baza de sugestie si imitatie. Ea se exercita mai intai in familie, avand ca temei simpatia existenta la inceput intre mama si copil. Apoi se continua cu "cei sapte ani de acasa". Acum se creeaza primele obisnuinte sau deprinderi spre bine sau spre rau. Acestea vor avea o influenta foarte mare asupra comportamentului si a caracterului ce se vor forma ulterior. Un autor, referindu-se la responsabilitatea mamelor privind educarea copiilor, atrage judicios atentia in trei secvente ale studiului sau asupra timpului cand trebuie sa inceapa educatia: 1. "Educatia unui copil incepe inca din momentul optiunii pentru casatorie"; 2. "Educatia copilului incepe din prima zi a sarcinii" ; 3. "Educatia unui copil incepe din prima lui zi de viata:.

c). Pe langa modul de formare a patimii din predispozitiile genetice, exista si situatii fiziopatologice, care duc organismul spre impatimire. Este bine cunoscut rolul sistemului de activare reticulara din diencefal, precum cunoscute sunt si dereglarile hormonale cu intregul lor cortegiu de neplaceri psihosomatice. De pilda, inainte de a "taxa" imbuibarea ca nestavilita dorinta dupa mancare si bautura, se cuvine sa cercetam mai intai daca aceasta insatietate nu are cumva o cauza organica, fiziopatologica care pune in miscare dorinta spre patima spirituala?!.

Pe de alta parte, trebuie sa evidentiem faptul ca patimile trupesti, avand o determinare biologica, sunt mai violente in anii tineretii si ai maturitatii omului. La batranete, cand arderile in organism devin lente, poftele corporale, care genereaza patimile, isi sting si ele puterea de actiune. Patimile sufletesti tin insa toata viata. Ele pot de multe ori sa deruteze chiar si pe oamenii avansati in viata duhovniceasca. Asa, de pilda, este kenodoxia (slava desarta) care face victime tocmai printre cei avansati in virtute, prin faptul ca autoapreciindu-se ca virtuosi, "bareaza" drumul spre desavarsire. Diavolul, neavand functii biologice, este nepatimitor. In acelasi timp, el este izvorul tuturor patimilor. Diavolul nici nu bea, nici nu mananca, nici nu desfraneaza, spun parintii pustiei si ai filocaliei, dar nu poate fi smerit si nici nu poate iubi pe Dumnezeu. De aceea, el permanent ispiteste pe om, trezindu-i in suflet pofta si imaginea faptei pacatoase, in masura sa activeze patimile trupului, determinand si vointa spre actiune.

De aici vedem ca smerenia pornita din credinta si ducatoare la dragostea lui Dumnezeu, constituie premiza duhovniceasca in eliberarea de patimi prin harul divin.

d). Pornind de la realitatea ca odata cu aparitia luminii intunericul dispare, parintii filocalici propun ca metoda eficienta in terapia patimilor, ajungerea la nepatimire prin cultivarea virtutilor. Cand binele isi face aparitia, raul dispare asemenea intunericului cand apar zorii zilei.

Trecand la analiza terapiei patimii, ca maladie spirituala, se cuvine sa pornim de la realitatea ca patima inseamna o cadere din starea de har. De aceea, terapia ei pretinde constientizarea mai intai a vinovatiei pe care patima ne-o aduce in fata lui Dumnezeu, prin desfigurarea chipului Sau din noi. Iar constientizarea, ca punct de plecare in terapia patimii, consta in recunoasterea starii de pacatosenie, dupa cuvintele Apostolului: "Daca zicem ca pacat nu avem ne amagim pe noi insine si adevarul nu este intru noi" (I Ioan 1, 8).

In aceasta situatie, se pune problema unui nou inceput duhovnicesc realizat prin pocainta ca al doilea botez sau ca reInnoire, ca redobandire a harului baptismal. Iar la pocainta se ajunge prin reconvertirea la credinta in rascumpararea oferita noua de Hristos. Reconvertirea este insa un proces teandric si sinergic, in sensul ca initiativa o are dragostea lui Dumnezeu, care ne ofera odata cu moartea si invierea Fiului Sau, harul dragostei Sale.

Sfantul Macarie Egipteanul ne arata foarte deslusit ca "singurul care il poate dezradacina pe om de patimi este Dumnezeu. Dupa cum nu este posibil ca ochiul sa vada fara lumina, sa vorbeasca cineva fara limba, sa auda fara urechi, sa mearga fara picioare si sa lucreze fara maini, tot asa nu este posibil sa se mantuiasca cineva fara Hristos, nici sa intre in imparatia cerurilor. Numai puterea divina poate dezradacina pacatul si relele care ii urmeaza". Pe de alta parte, dragostea lui Dumnezeu coopereaza, conlucreaza cu dragostea noastra fata de El.

Iar aceasta dragoste este, asa cum observa Mitropolitul Hierotheos Vlachos "rodul lucrarii Duhului Sfant", la care adaugam si efortul sau stradania noastra de a ne impotrivi pacatului, transformand patimile in virtuti. "Datoria omului - invata Sfantul Macarie Egipteanul - este sa se opuna, sa se lupte cu pacatul". Redobandirea harului pierdut prin patimi se realizeaza, in esenta prin colaborarea mai multor factori:

1. Cuvantul lui Dumnezeu este "duh si viata" (Ioan 6, 63); "viu si lucrator" (Evrei

4, 12), cu puterea de a ne readuce in excomuniunea dragostei lui Dumnezeu, concretizata in iertarea lui Hristos.

2. Harul rugaciunii, ca dar al Duhului Sfant, in masura sa aduca in suflet cainta si puterea de regenerare duhovniceasca.

3. Harul Sfintelor Taine, in special al Spovedaniei si impartasaniei, cu marturisirea pacatelor la duhovnic, ofera puteri duhovnicesti si noi orientari in virtute.

4. Leacurile mai sus aratate isi dovedesc eficienta numai prin asceza, pornita din hotararea de a renunta la patimi in favoarea virtutii, ca viata noua in Hristos, stiut fiind ca " cei ce sunt ai lui Hristos si-au rastignit poftele si patimile impreuna cu El" (Galateni 5, 24). Aceasta este infranarea continua, care deschide prin harul lui Dumnezeu drumul spre apatheia, spre nepatimire, spre ajungerea la "starea de barbat desavarsit, la masura varstei deplinatatii lui Hristos. (Efeseni 4, 13).

Pr.  Prof. Dr. Sorin Cosma

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 5924

Voteaza:

Nasterea patimilor 0 / 5 din 0 voturi.

Cuvinte cheie:

patimile pacatul

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.



RETELE SOCIALE