Inchizitia

[laurastifter]

Acum câţiva ani, când eram în liceu, am avut o discuţie cu un absolvent al Facultăţii de Istorie care susţinea că, în perioada comunistă, unii preoţi au pactizat cu regimul. Prima mea reacţie a fost să-l contrazic, afirmând - împotriva evidenţei - că n-a fost aşa şi că, de fapt, toţi preoţii au rămas buni creştini. Ulterior, mi-am dat seama că atitudinea mea era copilărească... :) Am înţeles că datoria mea, în calitate de creştină, este aceea de a-L mărturisi şi slăvi pe Dumnezeu şi nu de a apăra păcatele altora. Este firească şi chiar plăcută lui Dumnezeu încercarea de a lua apărarea fraţilor noştri întru credinţă care au greşit... dar acest spirit de solidaritate ar trebui practicat cu dreaptă socoteală şi nu aşa, negând realitatea istorică, precum încercam eu chiar în dialog cu un absolvent de Istorie. :)
De aceea, îi înţeleg pe catolicii de pe forum... dar aş fi în totalitate de acord cu ei, dacă ar încerca să menţioneze drept circumstanţe atenuante pentru făptaşii acelor ucideri contextul istoric nefavorabil, puţina cunoaştere a credinţei ş. a. m. d. Dar această insistenţă în a susţine necesitatea pedepsirii fizice a necredincioşilor îmi pare aşa... o atitudine foarte asemănătoare cu discuţia dintre mine şi tânărul licenţiat în istorie. :)

Numai bine!

P. S. Melissa, ce interesant că ţi-ai încheiat mesajul cu un citat din Nicolae Steinhardt. Fără să-ţi fi citit postarea, tot la părintele Steinhardt m-am gândit. :) El susţinea că atitudinea noastră trebuie să fie paradoxală, în sensul că avem datoria de a rămâne, în acelaşi timp, neclintiţi în credinţa noastră şi foarte toleranţi faţă de cei care nu ne împărtăşesc convingerile.