Marturisirea credintei - o dovada a dragostei pentru Hristos

[laurastifter]

În prealabil postat de VladCat

e delicată problema asta......eu am ajuns să tac fiindcă experiența mi-a arătat că sunt atât de praf încât dacă vorbesc risc să par rușinat de cele ce spun, să mă bâlbâi și să mai spun și tâmpenii din cauza emoției...nu e așa simplu să îl mărturisești cum spui tu în mesaj :)...ca să mărturisești Adevărul trebuie să ai Adevărul în tine...„atâta Adevăr e în vorbele cuiva câtă siguranță îi dau smerenia și dragostea”....desigur poate interveni și situația în care ești obligat să spui care e Calea sau în care simți în tine însuți că nu ai voie sub nici o formă să taci...atunci sper că voi avea curajul să spun „Doamne ajută” și să mă arunc în prăpastie...deși în prăpastie sunt chemat să mă arunc în fiecare zi...deci poate soluția ar fi să fiu deja în prăpastie când se ivește momentul....dar dacă totuși nu sunt(Doamne ferește!) nădăjduiesc că voi alege să mă arunc.

Hristos în mijlocul nostru!

Este şi va fi!

Într-adevăr, mi se întâmplă şi mie să mă emoţionez, atunci când vorbesc despre Dumnezeu... mai ales acum câţiva ani, când eram în liceu, mă emoţionam de câte ori cineva mă întreba la ce facultate voiam să merg şi-i spuneam că-mi doresc să studiez Teologia. În mod inevitabil, cel care mă întrebase mă contrazicea destul de nepoliticos (ironic şi fără argumente demne de luat în considerare), astfel încât eram nevoită să-i explic motivul deciziei mele, deşi ştiam clar că-mi va fi dat să aud mereu aceeaşi replică supărătoare: "o să-ţi treacă ţie ideile astea..".
Acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, reuşesc să am o atitudine liniştită şi să înving acea emotivitate excesivă, atunci când discut despre lucrurile duhovniceşti.
Această stare de emoţie provine fie din dorinţa puternică de a transmite corect adevărul creştin despre carevorbiţi, fie din teama că mesajul dvs. nu va fi înţeles şi acceptat de ceilalţi... Am dreptate? Am ajuns la această concluzie, autoanalizându-mă în momentele în care, aşa cum scrieţi şi dvs, mi se întâmpla să mă intimidez în discuţiile pe teme religioase. Mă emoţionam exact atunci când discutam cu anumite persoane, despre care ştiam că nu vor crede în ceea ce le spun... Deci, clar, mă temeam de reacţiile negative ale interlocutorilor.
În timp, dacă veţi ignora aceste emoţii (care sunt, până la urmă, ispite), veţi vedea că vă va fi mult mai uşor şi convorbirile pe tme duhovniceşti (chiar şi cu cei necredincioşi) vor deveni o mare bucurie spirituală pentru dvs.. Şi ştiţi ce am mai observat? Am observat că, atunci când eu vorbesc despre credinţă cu bucurie şi "bună îndrăznire" (căci cuvântul "curaj" ar fi nepotrivit în ceea ce mă priveşte), atitudinea celorlalţi faţă de mesajul meu se schimbă în sens pozitiv. Deja cunoscuţilor mei li se pare firesc faptul că eu sunt studentă la Teologie... deşi, acum vreo 2 ani, mă ironizau pentru această decizie de a studia un domeniu considerat de ei ca inutil şi anacronic. Chiar am trăit de multe ori starea sufletească pe care o descrieţi... :) Slavă lui Dumnezeu că am reuşit să scap de acea ispită.
În schimb, am rămas emotivă în general... astfel încât mă intimidez de fiecare dată când sunt pusă în situaţia de a discuta cu o persoană necunoscută. Nu mă mai intimidează discuţiile religioase (slavă Domnului), dar dacă trebuie să mă întâlnesc cu o persoană necunoscută... încep să mă bâlbâi, să vorbesc mai încet şi să-mi schimb puţin mimica. Aşa că, din ceea ce scrieţi, presupun că şi dvs. sunteţi o persoană emotivă în general, nu doar în privinţa mărturisirii credinţei. :)

Dumnezeu să vă dăruiască mult curaj duhovnicesc şi capacitatea de a-L mărturisi cu încredere şi bucurie, cu dragoste pentru ceilalţi, astfel încât să răspândiţi în jurul dumneavoastră lumina adevărului creştin!

Doamne ajută!