Marturisirea credintei - o dovada a dragostei pentru Hristos

[laurastifter]

În prealabil postat de VladCat

Mulțumesc frumos pentru cuvintele tale de încurajare...m-a bucurat mesajul tău fiindcă reflectă un efort de transpunere cât se poate de autentic și de mângâietor.
Cred că m-am exprimat cam vag în primul mesaj. Când vine vorba de discuțiile în care sunt eu implicat să spunem că o mai scot la capăt cât de cât...problema e atunci când nu vine vorba în mod explicit dar eu simt că e cazul să mărturisesc...să dau un exemplu:

sunt la un curs despre idei filozofice în film...nu sunt student la filosofie așa că nu cunosc nici proful nici studenții...se discută despre „Călăuza”. Profesorul, un tip secularizat și convins că e foarte deștept, consideră că a înțeles filmul deși habar nu are despre ce vorbește...la un moment dat aduce vorba și de Dostoievski, pe care îl scoate ca fiind ateu și aduce aminte vorba bietului Dostoievski care a spus „aș crede dar nu am organul necesar”. În clipa aia eu trebuie, chiar dacă nu m-a întrebat nimeni nimic, să mă ridic, să îi explic cu mult respect și cu multe eufemisme că vorbește prostii, și în fața unei săli cu studenți pe care nu îi cunosc și care sunt la fel de secularizați ca și profesorul, să explic că Dostoievski era profund credincios, că toată opera lui îl mărturisește pe Hristos, și că citatul respectiv se referă la faptul că Dostoievski se vede pe sine nevrednic și foarte îndepărtat de acea credință cât un bob de muștar despre care Mântuitorul spunea că poate să miște munții....până la urmă e vorba de aceeași teamă de ridicol pe care ai sesizat-o foarte bine din primul meu mesaj dar contextul în care ea se manifestă diferă un pic...sper că în timp mă voi învrednici să sugrum orgoliu din mine și să nu mă rușinez niciodată și în nici o situație de Hristos pentru ca nici El să nu se rușineze de mine în față Tatălui.

p.s.: sunt unul singur aci :)

Doamne ajută!
Da, te înţeleg... Am fost într-o situaţie similară acum câţiva ani, când eram în clasa a XI-a şi o profesoară a început să ironizeze foarte tare credinţa noastră creştină, pe motiv că teoria evoluţionistă ar fi cea corectă (ca şi cum nu-şi putea exprima opiniile fără să spună cuvinte necuviincioase la adresa lui Dumnezeu). N-am îndrăznit să intervin în discuţie, dar... spre sfârşitul orei, ea a întrebat în glumă: nu-i niciun credincios pe aici, ca să mă contrazică? Atunci, evident, m-am simţit datoare să mărturisesc credinţa, deşi nu eram întrebată personal... Am reuşit cât de cât, dar într-un mod foarte timid şi neconvingător.
Dumnezeu să ne învrednicească de darul curajului duhovnicesc!

P. S. Îţi mulţumesc mult pentru răspuns, pentru cuvintele calde şi sincere pe care mi le-ai adresat. :)

Hristos în mijlocul nostru, Vlad!