Casnicia - razboiul duhovnicesc al mirenilor?

[Solveig]

În prealabil postat de glykys

Doamna Dorina, in primul rand ca eu nu tin sa fiu pe placul nimanui. Am cochetat odata cu aceasta idee, dar acum nu. Spun ce am de spus, chiar daca nu e comod, daca interlocutorul gaseste ceva bun si folositor in vorbele mele, sa se foloseasca, daca nu, sa treaca mai departe si sa gandeasca ce vrea, eu sunt impacata ca am spus ce am avut de spus.

In al doilea rand, remarc un lucru, si din experienta mea din viata reala, si din cea de pe forum si chiar din vorbele dvs. din acest citat: ai batrani, ai cu experienta multa, care ar avea ce sa ii invete pe aia tineri, mici si prosti, unde sunt?! De ce nu ii invata, de ce se abtin, de ce nu impartasesc din experienta lor cand trebuie? Le e teama sa primeasca critici, sa fie mai prost vazuti? Uitati, un user care spune ca nu sunt rea - nu stiu la cate mesaje i-am replicat, spunandu-i ca nu e bine ce face, ca e pacat in fata Domnului sa traiasca necununati ani la randul - mi-a facut observatie, ca dvs., cum indraznesc eu sa vorbesc, din postura mea de om mai tanar si necasatorit, despre asemenea lucruri?

Va intreb, oare trebuie sa fiu casatorita ca sa stiu ca desfranarea e un pacat?! Pai am indraznit, pentru ca am vazut ca aproape nimeni nu a luat atitudine. Persoanele in varsta, cu copii si experienta de viata duhovniceasca, nu au zis nimic. Oare de ce?! Ca daca vad si tac, inseamna ca nu ma bag si ca iau si eu parte la pacat.

Osandim pacatul, si nu pacatosul; problema este ca adeseori pacatul devine o parte esentiala din om si de aceea poate unii nu mai reusesc sa faca distinctia.

Oare trebuie sa fiu casatorita ca sa stiu ca neglijarea familiei nu e in duhul lui Dumnezeu?! Oare trebuie sa fiu casatorita ca sa cunosc care sunt scopurile casatoriei? Cele mai multe scrieri despre casatorie tot de la monahi le avem, oare si lor ar trebui sa le reprosam ca au scris ce au scris in necunostinta de cauza, numai pentru ca nu ne convin noua?


De aia am ajuns unde am ajuns, ca nu mai avem invatatori, ca nu mai suportam sa primim critici, ne credem toti vamesi si ii vedem pe toti farisei... Si daca cei tineri vad ca cei batrani, care ar fi indreptatiti sa faca si sa zica, tac, o fac ei, fireste, cu toate riscurile care decurg de aici: cu mai putin tact, cu mai putina credinta, cu mai putina dragoste, fiecare la masura lui....


Si ca sa fiu in sfarsit on topic, mi-am permis sa scriu ce am scris, in virtutea faptului ca ii cunosc toata familia lui Ioan Cezar, ca am observat anumite lucruri, ca mi-a cerut candva ajutorul intr-un anumit aspect spiritual, deci in virtutea legaturilor care s-au creat, mi-am permis sa fac o mustrare, care sa ii fie spre luare aminte si nu spre ispitire. Ca am considerat ca acest ajutor trebuie sa fie de mustrare si nu de indreptatire este alegerea mea personala, pe care mi-o asum, cu tot devotamentul pentru un om in nevoie si in cautare si cu toate riscurile pe care le presupune. La fel cum dvs. ati gasit de cuviinta, din grija duhovniceasca, fireste, sa ma corectati, tot astfel am procedat si eu.

Imi cer iertare daca am suparat pe cineva cu tonul postarilor mele. Nu putem vorbi mereu cu dulceata, ca altfel riscam sa facem diabet! :)

Nu are rost sa te ocupi cu asemenea ganduri si sfaturi. Toti traim in desfranare. Poate unii nu mai fac pacate asa grosiere, dar toti suntem desfranati si intinati... si unii din cei care fac un anumit pacat se lupta de mii de ori mai mult cu el decat cei care nu il fac (pentru ca sunt tinuti de Domnul si nu prin osteneala proprie).
Exista situatii de trai in pacat (orice pacat ar fi) din care este omeneste imposibil sa iesi, dar si in aceste situatii (sau mai ales atunci), Domnul aude strigatul de ajutor al omului, oricat de stins ar fi..El nu e niciodata brutal,ne asteapta, are rabdare cu noi, are incredere in noi, cu usurinta ne lasa toate pacatele de fiecare daca cand ii cerem iertare...
Eu as vrea ca toata lumea sa vorbesca cu dulceata; cu dulceata Sf Serafim de Sarov care le spunea tuturor "bucuria mea".