Conferinte Christos Yannaras in Romania

[Mihailc]

Bogdan81, în primul rând ţin să-ţi mulţumesc pentru că ţi-ai exprimat public iritarea produsă de cartea lui Yannaras. Te asigur că n-ai fost singurul cititor enervat de curajul profesorului grec de a pune pe tapet aceste lucruri despre care puţini oameni ai Bisericii îndrăznesc să vorbească deschis, "la lumina zilei".
Totuşi, dincolo de tonul ţâfnos al expozeului, ar trebui să vezi că Yannaras oferă acolo schiţa unei extraordinar de profunde distincţii în zona întrebărilor grele la care trebuie să răspundă ortodoxia. Una dintre ele sună cam aşa: care este cea mai adevărată religie? Şi avem un răspuns suprinzător: niciuna. Păi cum aşa, creştinismul (ortodox) nu este o religie? Nu este o religie, este ceva mult mai puternic decât o religie: este arătarea în spaţiu şi timp a Împărăţiei lui Dumnezeu, Biserica. Şi atunci cum un asemenea proiect divin de o măreţie şi putere absolute, se înfăţişează astăzi sub forma religiosului, a birocraţiei sacralizate, a blocajelor nenumărate întâlnite "pe teren" adică în real. De aici încep dificultăţile, fiindcă în loc să ne cercetăm pe noi înşine cu mare atenţie şi smerenie, ne cheltuim energia în apologetici irealiste şi neconvingătoare marcate în mod limpede de automulţumire narcisistă . Yannaras reface traseul recăderii treptate şi lente a bisericescului în religios, pornind de la portretul omului religios aşa cum a fost el alcătuit de cercetătorii religiilor, descoperind prin contrast tipologia fără precedent a omului eclezial. Mai departe, nu face altceva decât să ofere un material bogat de reflecţie teologiei contemporane care poate să conducă la o reinserţie duhovnicească în bisericesc a omului postmodern hipnotizat de religie.
De obicei, când cineva ne spune adevărul în faţă reacţionăm negativ, trufaş şi schismatic. Dacă rămânem doar cu asta, e un semn că nu prea vrem să fim treziţi din somnul dulce al autoamăgirii. De-aia reţinem doar efectul dureros al bisturiului nu însă şi malignitatea tumorii pe care o taie şi o îndepărtează în vederea însănătoşirii noastre. Privit prin lentila instinctului, chirurgul este un călău şi un vrăşmaş, fiindcă ne provoacă durere, disconfort, suferinţă. Yannaras lasă problema chirurgiei pe seama Bisericii, îşi cunoaşte limitele şi posibilităţile sale de acţiune din postura de laic, având în continuare încredere în capacitatea eclessiei de autoregenerare întru Duhul Sfânt. Într-o discuţie privată cu Yannaras, mi-a spus că el este doar un fel de asină a lui Valaam (Numeri 22: 23-31), nimic mai mult, fiindcă noi înşine, fiecare în parte, suntem un amestec nedefinit de religios şi bisericesc, de egocentrism sacralizat şi tindere către eliberarea de acest obstacol deosebit de puternic, ego-ul, cel mai adânc şi periculos colaborator al împărăţiei întunericului în om.