Relativismul:toate religiile sunt bune

[Adriana3]

Iar in al doilea link Sf. Ioan Gura de Aur zice:

"De asta sîntem totdeauna reci si nesimtitori, de asta nu sîntem pregatiti pentru savîrsirea vreunei fapte bune, de asta nu putem ajunge la cainta, de asta nu putem sa ne adunam putin sufletul nostru: nu ne gîndim cum trebuie la pacatele noastre, nu cercetam binefacerile date noua de Dumnezeu, nu cautam pe oamenii care au savîrsit fapte mari si minunate. De asta am dat cu totul uitarii faptele cele bune: nu sîntem cumpatati cînd avem izbînzi în viata, cînd sîntem fericiti; nu sîntem sinceri, mintim cînd spunem tuturor, de nenumarate ori, ca sîntem niste pacatosi. Ca asa stau lucrurile o putem vedea de acolo ca ne pierdem firea, ne razvratim cînd auzim ca altii rostesc aceste cuvinte si le socotim drept ocari. Astfel, toate faptele noastre nu-s decît fatarnicie: nu urmam pe vames, care, hulit de fariseu pentru multimea pacatelor lui, a suferit cu rabdare hula si a cules rodul purtarii lui, caci s-a pogorît din biserica mai îndreptat decît fariseul (Luca18:14). Noi însa nu stim ce înseamna a ne marturisi pacatele, cu toate ca sîntem plini de nenumarate pacate. Ar trebui sa fim încredintati nu numai ca am savîrsit nenumarate pacate, dar ar trebui sa avem scrise ca într-o carte în inima noastra toate pacatele noastre, mici sau mari, si ar trebui sa le plîngem ca si cum le-am fi facut de curînd. Aducîndu-ne aminte necontenit de pacatele noastre, putem înfrînge iute mîndria sufletului nostru. Aducerea aminte necontenit de propriile pacate trage dupa sine un atît de mare bine, încît Fericitul Pavel îsi spunea deseori chiar pacatele iertate de Dumnezeu. Prin botez, toate pacatele sale de mai înainte îi fusesera sterse; dupa botez, a trait într-o curatie desavîrsita; astfel – desi nu se stia vinovat cu nimic (1 Corinteni 4:4), desi nu avea pacate pentru care sa suspine – totusi facea pomenire de pacatele de dinainte de botez, de mult iertate, spunînd: ,,Hristos Iisus a venit în lume sa mîntuiasca pe cei pacatosi, dintre care cel dintîi sînt eu” (1 Timotei 1:15); si iarasi: ,,… ca m-a socotit credincios, punîndu-ma spre slujire pe mine, cel ce eram înainte hulitor, si prigonitor si batjocoritor… (1 Timotei 1:12, 13) ca prigoneam peste masura Biserica lui Dumnezeu si o pustiiam” (Galateni 1:13); si iarasi: ,,Nu sînt vrednic sa ma numesc Apostol” (1 Corinteni 15:9). Chiar daca Dumnezeu ne-a iertat pacatele trecute si spovedite, totusi trebuie sa ne aducem aminte de ele, deoarece amintirea lor este în stare sa ne miste sufletul si sa ne îndemne sa iubim cu putere pe Dumnezeu. Cînd Simon fariseul a fost întrebat de Domnul care din cei doi datornici îl va iubi mai mult pe camatar, si a spus: ,,Socotesc ca cel caruia i-a iertat mai mult”, Domnul i-a raspuns: Drept ai judecat!” (Luca 7:43). Atunci vom cunoaste cît de covîrsitor este harul lui Dumnezeu fata de noi, atunci vom pleca ochii spre pamînt, atunci ne vom smeri, cînd ne vom gîndi la multimea pacatelor noastre trecute. Cu cît avem constiinta ca am savîrsit pacate mai mari, cu atît ni se va muia mai mult sufletul. Pavel îsi aducea aminte de pacatele lui de dinainte de botez, noi însa nu voim sa ne aducem aminte de cele savîrsite dupa botez, care aduc dupa ele mare primejdie si pe care avem îndatorirea de a le cerceta. Dimpotriva, daca ne vine vreodata în minte amintirea vreunui pacat, îndata îl alungam, caci nu vrem ca aceasta sa ne tulbure constiinta nici chiar pentru putina vreme. Si totusi, pacatele ni se nasc din aceasta placere nefolositoare pe care o facem sufletului. Fiind atît de nesimtitori si atît de molatici, pe de o parte nici nu mai putem sa ne marturisim pacatele de mai înainte (cum putem sa le mai marturisim, odata ce ne-am obisnuit sa nu le suferim nici amintirea?), iar pe de alta parte sîntem cu totul gata de a savîrsi pe viitor altele. Bine ar fi sa avem vesnic în noi treaza amintirea pacatelor noastre! Frica de Dumnezeu sa ne zguduie necontenit mintea, spre a putea alunga moliciunea si usuratatea sufletului nostru! Caci, daca taiem si acest frîu, cine va mai opri sufletul sa se îndrepte fara teama spre prapastie si sa cada în adîncul pierzarii? Pentru asta dreptul David îsi punea necontenit înaintea ochilor pedeapsa viitoare, pentru asta plîngea, pentru asta suspina; plîngea si suspina cu amar. [...]"

Ca atare observ ca principial Spovedania nu era ca acum la noi, ci este o combinatie intre Spovedanie si cainta continua pentru cele spovedite ca si cum nu ar fi sigur ca sunt iertate. In timp ce despre Botez vorbeste cu multa bucurie si incredere in iubirea lui Dumnezeu care iarta deplin si ca atare ce bucurie mare ca ne scapa de povara pacatelor, dupa cum explica si sensul "veniti la mine cei impovarati si veti gasi odihna", adica cei impovarati de pacate merg la Hristos prin Botez si puf, toate pacatele sunt disparute, povara lor disparuta si in consecinta sufletul se odihneste. Iata ca nu aceeasi co ceptie o are despre Spovedanie, povara pacatelor nu numai ca nu este luata, ci sunt luate doar pacatele insa amintirea lor ii bantuie mereu, deci nu isi gasesc odihna ca la Botez.
Nu explica in schimb cum se face Spovedania propriu-zis, ci se intelege doar ca Spovedania ar fi o vizualizare a pacatelor si o cainta de felul celei facute de Ap. Pavel care nu mergea in mijlocul multimii de enoriasi ca sa inceapa sa insire cele facute din copilarie si pana in prezent, ci se caina pur si simplu in discursurile sale catre cei crestinati de raul facut in trecut in prigoana crestina. Cum am face si noi astazi sa spunem celor carora am gresit ca uite ce rau ne pare ca le-am gresit. Cam asta imi rezulta mie ca era Spovedania si mi se pare chiar normal sa fie asa, cel vatamat trebuie sa primeasca cainta noastra, nu preotul. Exact cum a zis Iisus: inainte de a aduce darul la Altar, trebuie sa ne impacam cu dusmanul. Asta si este scopul acestor taine, trairea in iubire cu toti ceilalti. Preotul trebuie sa dea doar dezlegarea celor spovedite in acest fel si sa le tina pe cele nespovedite. Ori stie Domnul care au fost marturisite celui caruia i s-a gresit si care nu, nu-i nevoie sa stie musai si preotul. Cum era la inceput, era foarte bine. Apoi insa s-a pervertit putin Taina, inclusiv cu introducerea canoanelor despre care nu da detalii, dar sunt semnul neincrederii totale in iubirea si iertarea profunda a lui Dumnezeu. Singurul canon cerut de Domnul este impacarea cu aproapele. Spovedania apoi si-a cam deturnat scopul initial care viza aceasta impacare. Si am observat ca (neo)protestantii s-au reintors la ceea ce era cu adevarat Spovedania pe vremea apostolilor. Vroiam doar sa stiu la ce stadiu era pe vremea Sf. Ioan Gura de Aur si vad ca era undeva la granita intre ceea ce fusese candva si ceea ce avea sa devina. Discursurile Sfantului sunt in ambele directii.