Abstinenta sexuala. Cine si cum face?

[Fani71]

În prealabil postat de Miha-anca

Fani, tu te legi doar de starea omului casatorit, caruia ii e ingaduita placerea si ii e sters pacatul respectiv prin Sf. Taina a Cununiei.
Sa nu uitam insa, ca noi mostenim ca specie pacatul adamic, iar acesta se datoreaza tocmai placerii. Altfel cum iti inchipui, de ce Domnul Iisus nu S-a nascut din placere, ci din umbrirea Duhului Sfant?!? Tocmai acest lucru trebuia evitat, pentru ca El sa fie curat, pentru a invinge moartea.

Uite, cred, cu prietenie iti spun, ca aici ai inteles ceva gresit. Si nu cred ca poti sa gasesti la vreun sfant parinte afirmatia ca 'pacatul adamic se datoreaza placerii' sau ca 'prin cununie se sterge pacatul (placerii trupesti' (adica: placerea este pacat in sine dar este transformata in altceva prin taina cununiei.)
Sigur, se considera pacat actul sexual din afara tainei cununiei, dar de ce? Avem nevoie de taine din cauza caderii. Dumnezeu prin taine restaureaza ceea ce facuse mai intai 'bine', si chiar mai mult, pentru ca Imparatia lui Dumnezeu este mai mult decat raiul initial.
Daca omul nu ar fi cazut, taina ar fi fost orice ar fi facut, pentru ca totul ar fi fost euharistic.

Inca ceva: Pacatul stramosesc se datoreaza dorintei omului de a fi ca Dumnezeu, dar fara El (prin iesire din voia Lui, mai intai, calcarea poruncii). Deci dorintei de autonomie dupa modelul satanic.
Placerea rau folosita, patimasa, este o urmare, un o cauza a caderii lui Adam.

Si: Hristos s-a nascut fara unire trupeasca pentru ca este atat om cat si Dumnezeu; nu putea sa aiba si tata pamantesc.

În prealabil postat de Miha-anca

Si ca sa mai clarificam un lucru, va intreb pe toti: cati spun rugaciune in timp ce simt placere? Ori rugaciunea trebuie sa fie continua, daca vrei sa fii fara de pacat. Deci numai simplul fapt ca te impiedica la rugaciune, este un pacat. Gresesc cumva?

Daca suntem atat de innaintati duhovniceste incat sa ne rugam fara incetare, de ce nu? (eu una n-am ajuns acolo.. nici pe departe)
In orice caz, placerea in sine nu este incompatibila cu rugaciunea.

În prealabil postat de Fani71

Uite, cred, cu prietenie iti spun, ca aici ai inteles ceva gresit. Si nu cred ca poti sa gasesti la vreun sfant parinte afirmatia ca 'pacatul adamic se datoreaza placerii' sau ca 'prin cununie se sterge pacatul (placerii trupesti' (adica: placerea este pacat in sine dar este transformata in altceva prin taina cununiei.)
Sigur, se considera pacat actul sexual din afara tainei cununiei, dar de ce? Avem nevoie de taine din cauza caderii. Dumnezeu prin taine restaureaza ceea ce facuse mai intai 'bine', si chiar mai mult, pentru ca Imparatia lui Dumnezeu este mai mult decat raiul initial.
Daca omul nu ar fi cazut, taina ar fi fost orice ar fi facut, pentru ca totul ar fi fost euharistic.

Inca ceva: Pacatul stramosesc se datoreaza dorintei omului de a fi ca Dumnezeu, dar fara El (prin iesire din voia Lui, mai intai, calcarea poruncii). Deci dorintei de autonomie dupa modelul satanic.
Placerea rau folosita, patimasa, este o urmare, un o cauza a caderii lui Adam.

Si: Hristos s-a nascut fara unire trupeasca pentru ca este atat om cat si Dumnezeu; nu putea sa aiba si tata pamantesc.



Daca suntem atat de innaintati duhovniceste incat sa ne rugam fara incetare, de ce nu? (eu una n-am ajuns acolo.. nici pe departe)
In orice caz, placerea in sine nu este incompatibila cu rugaciunea.

Este punctul de vedere al Pr. Staniloae, nu al meu. Stii bine ca nu am pareri personale despre asemenea lucruri.

In ceea ce priveste rugaciunea continua, nu o am, in schimb stiu cum e sa simti placere si in clipa aceea numai la Dumnezeu nu te gandesti: eu, de exemplu, ma gandesc la prajitura pe care o mananc, la cafeaua pe care o beau sau la te miri ce altceva, ce imi face placere.

In rest, Fani, ai rabdare; tu esti inca o mamica tanara.
Nici eu nu prea am experienta in cele duhovnicesti, dar ii cred pe sfintii, care ne-au marturisit din experienta lor.

[Solveig]

În prealabil postat de Miha-anca

In ceea ce priveste rugaciunea continua, nu o am, in schimb stiu cum e sa simti placere si in clipa aceea numai la Dumnezeu nu te gandesti: eu, de exemplu, ma gandesc la prajitura pe care o mananc, la cafeaua pe care o beau sau la te miri ce altceva, ce imi face placere.

.

Asta chiar nu inteleg. Nu vi s-a intamplat niciodata sa spuneti:"Doamne, cat de bune le-ai facut pe toate!" in timp ce savurati ceva bun? Sau o rugaciune de multumire...

În prealabil postat de Solveig

Asta chiar nu inteleg. Nu vi s-a intamplat niciodata sa spuneti:"Doamne, cat de bune le-ai facut pe toate!" in timp ce savurati ceva bun? Sau o rugaciune de multumire...

Nu, dar voi spune de acum inainte. Totusi nu e rugaciunea continua; pe aceea mi-o doresc.

[Fani71]

În prealabil postat de Miha-anca

Este punctul de vedere al Pr. Staniloae, nu al meu. Stii bine ca nu am pareri personale despre asemenea lucruri.

Pai, unde spune parintele Stainloae ca 'cauza caderii este placerea'?
Nu reiese din citatul pe care il dadeai mai sus.

În prealabil postat de Fani71

Pai, unde spune parintele Stainloae ca 'cauza caderii este placerea'?
Nu reiese din citatul pe care il dadeai mai sus.

Pr. Staniloae vorbea de pacatul adamic, cauzat de initiativa prin placere, pacat care planeaza asupra intregii specii.
Adam si Eva au cazut din rai mancand un mar, gustarea din pomul oprit, al cunostintei binelui si raului.


"Un element al caderii este neascultarea, altul gustarea din pomul oprit al cunostintei binelui si raului. Desi neascultarea si gustarea se produc deodata, gustarea se adauga totusi ca un element deosebit la neascultare. Fiind o materializare a neascultarii, gustarea e si implinirea, dar si urmarea neascultarii." ne spune Pr. Staniloae.

Iata semnificatia spirituala pe care o da Sf. Grigorie de Nissa pomului cunostintei binelui si raului: "Asadar e interzis pomul care rodeste cunostinta amestecata. Caci s-a amestecat fructul acela din cele contrare... poate din motivul acesta, ca raul nu sta gol, de sine insusi, aratandu-se dupa fiinta sa. Caci raul ar fi fara putere daca n-ar fi colorat in vreun bine, prin care sa atraga pe, cel amagit, spre poftirea lui. Dar acum firea raului e amestecata, in adanc avand ascunsa pierzania, ca pe o viclenie, iar la aratare, manifestand prin amagire vreo nalucire a binelui.

Caci cine s-ar rostogoli in noroiul rau mirositor al desfranarii, daca n-ar socoti voluptatea ca un lucru bum si vrednic de preferat... Fiindca deci, cei multi vad "binele in ceea ce desfata simturile, si binele adevarat si cel parut au acelasi nume, de aceea pofta ce se misca spre rau ca spre bine, a fost numita de Scriptura bine si rau... Nu e nici rau in sens absolut (neamestecat cu nimic, n. pr.), deoarece e amestecat cu binele, nici bine in sens curat, deoarece sub el se ascunde raul".

Sf. Grigorie observa ca raul nu poate sta singur de sine si nu poate exercita nici o atractiune prin sine; el are lipsa de bine pentru a cuceri. In ori ce rau e un echivoc, o duplicitate, prin care se vede dependenta lui si a constiintei umane, de bine. De aci vine si viclenia legata inevitabil de rau, si marea lui putere de disimulare, de minciuna. Un rau absolut demascat nu are nici o putere. Numai binele poate exista prin sine in forma pura. Numai el e lipsit de viclenie, de duplicitate, de echivoc.

Cu ce lucru superior s-ar mai putea masca binele? "Binele adevarat e simplu si cu un singur chip prin fire, strain de orice duplicitate si amestecare cu contrarul". Aceasta inseamna ca numai binele are un fundament propriu in existenta, pe cand raul e un parazit. Ideea aceasta o expune Sf. Grigore, interpretand raportul intre cei doi pomi din Paradis. Observand ca de amandoi pomii spune Geneza, ca erau in mijlocul sau in centrul Paradisului, iar doua centre nu pot fi, el zice:

"Trebuie sa intelegem din intelepciunea celor spuse, aceasta invatatura, ca locul cel mai din mijloc dintre cele sadite de Dumnezeu il are viata; iar moartea este nesadita si fara radacina, neavand nicaeri vreun loc propriu, ci se sadeste prin privarea de viata, cand inceteaza impartasirea celor vii de ceea ce e bun. Fiindca deci viata e in mijlocul pomilor dumnezeiesti, iar prin caderea din aceasta se iveste moartea, de aceea cel ce a explicat invatatura aceasta prin ghicituri, a spus si de pomul acesta ca este in mijlocul Paradisului. Iar de rodul lui a spus ca e amestecat din cele contrare. Caci a spus de unul si acelasi lucru ca e bun si rau, indicand prin aceasta firea pacatului.

Fiindca toate cele savarsite in chip pacatos, sunt precedate de o placere si nu se poate afla un pacat lipsit de placere... De aceea se numeste fructul bine dupa judecata cea pacatoasa, intrucat asa li se pare celor ce pun binele in placere. Dar dupa aceea, prin mistuirea amara a mancarii, se afla ca e rau". Ca si Sf. Maxim, asa si Sf. Grigorie de Nissa interpreteaza pomul cunostintei binelui si raului, in sensul ca el ar exprima pe de o parte caracterul simtual al raului, pe de alta parte echivocitatea pacatului, necesitatea lui de a-si da o aparenta a binelui. Dar pe cand Sf. Maxim staruie mai mult asupra primului lucru, Sf. Grigorie staruie mai mult asupra celui de al doilea.
http://www.crestinortodox.ro/dogmati...lor-68910.html

[Fani71]

În prealabil postat de Miha-anca

Pr. Staniloae vorbea de pacatul adamic, cauzat de initiativa prin placere, pacat care planeaza asupra intregii specii.
Adam si Eva au cazut din rai mancand un mar, gustarea din pomul oprit, al cunostintei binelui si raului.


"Un element al caderii este neascultarea, altul gustarea din pomul oprit al cunostintei binelui si raului. Desi neascultarea si gustarea se produc deodata, gustarea se adauga totusi ca un element deosebit la neascultare. Fiind o materializare a neascultarii, gustarea e si implinirea, dar si urmarea neascultarii." ne spune Pr. Staniloae.

Iata semnificatia spirituala pe care o da Sf. Grigorie de Nissa pomului cunostintei binelui si raului: "Asadar e interzis pomul care rodeste cunostinta amestecata. Caci s-a amestecat fructul acela din cele contrare... poate din motivul acesta, ca raul nu sta gol, de sine insusi, aratandu-se dupa fiinta sa. Caci raul ar fi fara putere daca n-ar fi colorat in vreun bine, prin care sa atraga pe, cel amagit, spre poftirea lui. Dar acum firea raului e amestecata, in adanc avand ascunsa pierzania, ca pe o viclenie, iar la aratare, manifestand prin amagire vreo nalucire a binelui.

Caci cine s-ar rostogoli in noroiul rau mirositor al desfranarii, daca n-ar socoti voluptatea ca un lucru bum si vrednic de preferat... Fiindca deci, cei multi vad "binele in ceea ce desfata simturile, si binele adevarat si cel parut au acelasi nume, de aceea pofta ce se misca spre rau ca spre bine, a fost numita de Scriptura bine si rau... Nu e nici rau in sens absolut (neamestecat cu nimic, n. pr.), deoarece e amestecat cu binele, nici bine in sens curat, deoarece sub el se ascunde raul".

Sf. Grigorie observa ca raul nu poate sta singur de sine si nu poate exercita nici o atractiune prin sine; el are lipsa de bine pentru a cuceri. In ori ce rau e un echivoc, o duplicitate, prin care se vede dependenta lui si a constiintei umane, de bine. De aci vine si viclenia legata inevitabil de rau, si marea lui putere de disimulare, de minciuna. Un rau absolut demascat nu are nici o putere. Numai binele poate exista prin sine in forma pura. Numai el e lipsit de viclenie, de duplicitate, de echivoc.

Cu ce lucru superior s-ar mai putea masca binele? "Binele adevarat e simplu si cu un singur chip prin fire, strain de orice duplicitate si amestecare cu contrarul". Aceasta inseamna ca numai binele are un fundament propriu in existenta, pe cand raul e un parazit. Ideea aceasta o expune Sf. Grigore, interpretand raportul intre cei doi pomi din Paradis. Observand ca de amandoi pomii spune Geneza, ca erau in mijlocul sau in centrul Paradisului, iar doua centre nu pot fi, el zice:

"Trebuie sa intelegem din intelepciunea celor spuse, aceasta invatatura, ca locul cel mai din mijloc dintre cele sadite de Dumnezeu il are viata; iar moartea este nesadita si fara radacina, neavand nicaeri vreun loc propriu, ci se sadeste prin privarea de viata, cand inceteaza impartasirea celor vii de ceea ce e bun. Fiindca deci viata e in mijlocul pomilor dumnezeiesti, iar prin caderea din aceasta se iveste moartea, de aceea cel ce a explicat invatatura aceasta prin ghicituri, a spus si de pomul acesta ca este in mijlocul Paradisului. Iar de rodul lui a spus ca e amestecat din cele contrare. Caci a spus de unul si acelasi lucru ca e bun si rau, indicand prin aceasta firea pacatului.

Fiindca toate cele savarsite in chip pacatos, sunt precedate de o placere si nu se poate afla un pacat lipsit de placere... De aceea se numeste fructul bine dupa judecata cea pacatoasa, intrucat asa li se pare celor ce pun binele in placere. Dar dupa aceea, prin mistuirea amara a mancarii, se afla ca e rau". Ca si Sf. Maxim, asa si Sf. Grigorie de Nissa interpreteaza pomul cunostintei binelui si raului, in sensul ca el ar exprima pe de o parte caracterul simtual al raului, pe de alta parte echivocitatea pacatului, necesitatea lui de a-si da o aparenta a binelui. Dar pe cand Sf. Maxim staruie mai mult asupra primului lucru, Sf. Grigorie staruie mai mult asupra celui de al doilea.
http://www.crestinortodox.ro/dogmati...lor-68910.html

Foarte interesant citat. cat de subtil gandesc parintii!
Dar nu se spune aici ca placerea ar fi rea sau ca ea ar fi provocat pacatul.
Se vorbeste despre echivocitatea ispitei, despre felul cum diavolul a amestecat raul cu bine, ca sa-l ispiteasca pe om. Tocmai ca placerea este descrisa ca partea buna din fructul oprit!
Placerea este de atunci periculoasa pentru ca poate ascunde un rau, fiind partea exterioara, atragatoare. Asta nu am negat nici eu. Sigur ca placerea este periculoasa de la cadere.. Trebuie gustata cu atentie, cu masura, si cu multumire.. altfel devine rea. Insa nu e rea in sine.
Altfel nu ar fi existat in rai...

În prealabil postat de Fani71

Foarte interesant citat. cat de subtil gandesc parintii!
Dar nu se spune aici ca placerea ar fi rea sau ca ea ar fi provocat pacatul.
Se vorbeste despre echivocitatea ispitei, despre felul cum diavolul a amestecat raul cu bine, ca sa-l ispiteasca pe om. Tocmai ca placerea este descrisa ca partea buna din fructul oprit!
Placerea este de atunci periculoasa pentru ca poate ascunde un rau, fiind partea exterioara, atragatoare. Asta nu am negat nici eu. Sigur ca placerea este periculoasa de la cadere.. Trebuie gustata cu atentie, cu masura, si cu multumire.. altfel devine rea. Insa nu e rea in sine.
Altfel nu ar fi existat in rai...

Da, mai trebuie sa facem diferenta intre ceea ce ESTE si ceea ce PARE a fi bun. Nu se vorbeste despre o parte buna, ci de o parte vopsita in bine, adica menita sa ne atraga - acesta e rolul placerii, caci placerea nu are rol de sine statator, ca sa fie binele- si in concluzie nu este BINE, ci doar pare a fi binele, dupa cum spune Sf. Grigorie de Nissa:

"Dar acum firea raului e amestecata, in adanc avand ascunsa pierzania, ca pe o viclenie, iar la aratare, manifestand prin amagire vreo nalucire a binelui."

Placerea NU ARE CUM sa fie binele catre care trebuie sa aspire omul. Dar asta nu trebuie sa-i nelinisteasca pe familisti. Dumnezeu a fost f prevazator si in aceasta privinta, limitand puterile si dorintele oamenilor, cu cat inainteaza in varsta si boala isi spune cuvantul.

În prealabil postat de Miha-anca

Da, mai trebuie sa facem diferenta intre ceea ce ESTE si ceea ce PARE a fi bun. Nu se vorbeste despre o parte buna, ci de o parte vopsita in bine, adica menita sa ne atraga - acesta e rolul placerii, caci placerea nu are rol de sine statator, ca sa fie binele- si in concluzie nu este BINE, ci doar pare a fi binele, dupa cum spune Sf. Grigorie de Nissa:

"Dar acum firea raului e amestecata, in adanc avand ascunsa pierzania, ca pe o viclenie, iar la aratare, manifestand prin amagire vreo nalucire a binelui."

Placerea NU ARE CUM sa fie binele catre care trebuie sa aspire omul. Dar asta nu trebuie sa-i nelinisteasca pe familisti. Dumnezeu a fost f prevazator si in aceasta privinta, limitand puterile si dorintele oamenilor, cu cat inainteaza in varsta si boala isi spune cuvantul.

????
In cazul asta, sa le zica cineva unor excelenti doctori de suflete si trupuri precum Ioan Cezar, reespectiv Mihnea Dragomir, care mai sunt si crestini adevarati, aflati clar pe drumul mantuirii, ca au devenit inutili. La ce bun psihologi si medici? Ia sa mai stea acasa, si sa o lase balta cu scamatoriile numite "sedinte terapeutice" si "consultatii", frectii la picioare de lemn. Noi vrem sa fim bolnavi, pentru ca placerea si sanatatea sunt capcanele urzite de Samael. Vrem sa ne mantuim, asa ca mai bine bolnavi. (!!!!!)
Stimata doamna, pe bune, chiar vi se pare boala si/sau batranetea lucru bun? Vizitati un spital, un azil sau o leprozerie. Acolo cuvintele devin grosiere ca substrat de comunicare. Veti avea doar stari si sentimente care, poate/sper, va vor pune pe ganduri inainte de a mai redacta un text precum cel citat...

[andreicosmovici]

În prealabil postat de Miha-anca

Placerea NU ARE CUM sa fie binele catre care trebuie sa aspire omul. Dar asta nu trebuie sa-i nelinisteasca pe familisti. Dumnezeu a fost f prevazator si in aceasta privinta, limitand puterile si dorintele oamenilor, cu cat inainteaza in varsta si boala isi spune cuvantul.

Ok. Ce facem însă când vedem, într-adevăr, că relaţia conjugală dintre soţi vine ca o încununare a iubirii, şi nu ca un scop în sine? În mod normal, ordinea firească este aceasta: dacă lucrurile merg bine între soţi, aceştia simt nevoia firească de a-şi pecetlui iubirea prin actul conjugal. În sens invers, dacă nu merg lucrurile bine între soţi, unul din primele semne îl reprezintă scârţâiala din cadrul relaţiilor conjugale.

M-am tot întrebat, am tot întrebat, şi nu am primit încă nici un răspuns consistent: de ce a lăsat Dumnezeu să existe o perioadă de infertilitate la femeie, în cadrul unui ciclu? Dacă observăm bine, în înţelepciunea ei, Biserica a rânduit postul de la alimente şi de la relaţiile conjugale în atâtea zile ale anului, încât chiar dacă femeia ar fi fost permanent fertilă, mântuirea ar fi fost oricum asigurată. Din şapte zile, după legea ortodoxă, rămâne doar marţea şi joia pentru relaţii conjugale. Asta în afara perioadelor oprite, după cum am spus.

Iată însă că Dumnezeu vine şi spune: Nu, femeia nu trebuie să fie fertilă în toată vremea. Ce discerne raţiunea noastră în acest caz? De ce trebuie să vadă mintea omului că te opui vieţii, dacă integrezi ceva ce Dumnezeu însuşi a lăsat oamenilor? E ca şi când, altfel, aş spune: deşi ştiu că Dumnezeu a lăsat noaptea pentru somn, eu nu vreau să fiu nevrednic şi să mă opresc din lucru: eu voi lucra 24h din 24.