Actul caderii protoparintilor

 

Actul caderii protoparintilor

 

Referatul Genezei ne spune ca protoparintii au cazut mancand din pomul cunostintei binelui si raului, neascultand de porunca lui Dumnezeu, care, permitandu-le sa manance din toti ceilalti pomi din paradis, ii oprea sa manance din el (Gen. 2, 16-17; 3, 1-6).

 

Un element al caderii este neascultarea, altul gustarea din pomul oprit al cunostintei binelui si raului. Desi neascultarea si gustarea se produc deodata, gustarea se adauga totusi ca un element deosebit la neascultare. Fiind o materializare a neascultarii, gustarea e si implinirea, dar si urmarea neascultarii.

Despre nescultare ne dam seama ca are un caracter pacatos. Ea e o opunere a omului fata de Dumnezeu, un refuz de a-L considera ca Stapanul suveran, e manifestarea unei independente fata de El, o desconsiderare de catre om a avertismentului ce i s-a dat ca nu poate fi fericit decat conformandu-se voii divine, si prin aceasta o rupere a comuniunii neintrerupte de iubire cu Dumnezeu, o bizuire a omului pe sine insusi. Motorul neascultarii este, cu un cuvant, mandria.

 

Dar ce este gustarea din pom, respectiv ce este pomul cunostintei binelui si raului? Fiind prin sine un pacat, pacatul care implica si declanseaza o multime de alte pacate, s-ar parea ca neascultarea, ca produs al mandriei, ar fi putut sa-si gaseasca prilejul de a se manifesta in calcarea indiferent carei porunci sau oprelisti a lui Dumnezeu. Deci a putut gasi acest prilej si in gustarea rodului unui pom vazut, care i-a fost oprit omului de Dumnezeu.

 

Dar, trecand peste latura vazuta a faptului care s-a putut savarsi in legatura cu un pom concret, sau peste tot cu un obiect vazut, ceea ce e cu mult mai important e semnificatia spirituala a gustarii din acest pom, care presupune o semnificatie spirituala a pomului insusi. Lamurirea semnificatiei spirituale a pomului ne va ajuta sa intelegem mai bine in ce-a constat pacatul gustarii din el, ce-a insemnat aceasta gustare, pe langa neascultare. Sfintii Parinti ne-au dat mai multe asemenea semnificatii spirituale ale pomului cunostintei binelui si raului. Ele se completeaza reciproc, lamurind diferitele aspecte ale pacatoseniei actului caderii.

 

Mai intai, chiar prin materialitatea obiectului in legatura cu care s-a produs caderea, se exprima o semnificatie de ordin spiritual: prin ea se indica o aplecare a omului spre cele simtuale si materiale, intr-un act de neascultare de Dumnezeu. Cele materiale ne-au fost ingaduite de Dumnezeu, dar gustarea lor trebuie sa se faca in limitele randuite de El, fara sa uitam de El. Gustarea protoparintilor din pomul oprit indica insa o alipire dezordonata, in afara de limitele ingaduite de Dumnezeu, de cele materiale, o cufundare exclusiva a omului in ele. Omului i se pare ca placerea celor sensibile, pe care o gusta, sau cele sensibile insesi constituie adevaratul bine. Si tinand seama de aceasta parere viitoare a omului, Dumnezeu numeste cu anticipatie pomul din care va gusta el, in sens ironic, pom al cunostintei binelui si raului.

 

De semnificatia aceasta a pomului se apropie explicarea Sf. Maxim Marturisitorul. Dupa el, "omul vietii reprezinta mintea sufletului in care isi are sediul intelepciunea, iar pomul cunostintei binelui si raului e simtirea trupului in care e vadit ca se afla miscarea nerationala".

Amandoi pomii, sau atat mintea cat si simtirea, au puterea de a deosebi intre anumite realitati. Mintea deosebeste intre cele spirituale si cele sensibile, sau intre cele vesnice si cele trecatoare, indemnand pe om sa se prinda de cele dintai ca de cele bune si sa dispretuiasca pe cele de-al doilea, ca pe cele rele. Simtirea deosebeste intre placere si durere, gasind-o pe cea dintai ca buna si pe cea de a doua ca rea si indemnand pe om sa caute pe cea dintai. Ea inverseaza binele si raul, prezentand ca bine ceea ce nu e bine, sau e numai in aparenta bine, si invers. Caci forul care decide acum ce e bine si ce e rau, nu mai e ratiunea, ci irationalitatea simtirii. "Omul primind porunca dumnezeeasca sa nu se atinga prin cercetarea cu fapta de aceasta simtire, n-a pazit-o. El are acum irationalitatea simtirii ca singurul mijloc de discernamant in slujba conservarii trupului. Iar prin ea se prinde cu totul de placere ca de ceea ce e bun si se fereste de durere ca de ceea ce e rau".

 

Dupa explicarea aceasta, raul ar sta intr-o predominare a simtualitatii asupra spiritului. Dar, "irationalitatea simtirii", de care vorbeste Sf. Maxim, nu inseamna lipsa ratiunii din simtire, ci o ratiune subordonata simtirii, o "amestecare a intregii puteri cugetatoare in simtire" (Filocalia, III, p. 9). Iar aceasta inseamna o slabire a ratiunii, a spiritului in om. "Desfatarea simtirii" se impreuna, cum zice Sf. Maxim, cu o "pervertire a mintii" (Filocalia III, p. 127). Chiar cand pacatul se arata ca o preocupare excesilva de cele sensibile, el are totusi o implicatie spirituala, fiind o abdicare a spiritului de la rolul lui conducator. "Asa numita simtualitate e ea insasi o modalitate a spiritualului. Daca simtualitatea este o anumita modalitate a vietii spirituale, raul simtualitatii nu consta, fireste, in continutul ei, nu in aceea ca noi satisfacem trebuintele noastre inferioare, ci in aceea ca pentru ele inabusim sau uitam aspiratia dupa lucrurile mai inalte. Nu e, de pilda, "in sine" pacat, ca mancam, dar cand inchinam toata viata spiritului nostru interesului de a manca, in aceasta inabusire a nazuintelor mai inalte se arata raul". Raul in asemenea cazuri sta in aceea ca omul abdica prin spirit de la spiritul sau, caci spiritul insusi abdica de la demnitatea sa de conducator.

 

Caci omul e spiritual si in abdicarea de la spirit. Dar spiritualitatea lui e acum pervertita, echivoca. El poate justifica prin ratiune, prin spirit, fapta nespirituala, irationala, pe care o face. E un act sau stare care poate fi interpretata si ca spirituala si ca nespirituala, sau antispirituala, adica si ca rationala si ca nerationala, si ca libera si ca nelibera, si ca buna si ca rea. Spiritul e acela care da faptei simtuale rele, intelesul unui bine. Dar spiritul o face aceasta indemnat de simtualitate. Caci aceasta considera intai placerea ca un bine, lucru pe care il face apoi si spiritul. De aci caracterul echivoc al raului: el pare adica rau, aci ca bine. Nu e curat ca binele.

 

Dar Sf. Maxim talmaceste pomul acesta si ca creatiunea indeobste, in care deasemenea se cuprinde atat binele cat si raul, dupa cum e privita duhovniceste sau pur trupeste. Considerarea simtirii ca bine e strans legata, de altfel, cu considerarea celor materiale, gustate simtual, ca bune. "Sau iarasi, poate ca zidirea celor vazute s-a numit pom al cunostintei binelui si al raului, fiindca are si ratiuni duhovnicesti care nutresc mintea, dar si o putere naturala, care pe de o parte desfateaza simtirea, pe de alta perverteste mintea. Deci contemplata duhovniceste ea ofera cunostinta binelui, iar luata trupeste li se face oamenilor dascal in ale patimilor, facandu-i sa uite de cele dumnezeesti". De aci rezulta ca nu zidirea in sine e rea, ci alipirea de ea, numai printr-o simtire necarmuita de minte, ci suverana peste minte.

 

Sensul acesta al pomului ca zidire, se reduce deci tot la sensul lui ca simtire, sau sta in legatura cu el. De aceea Dumnezeu nu i-a oprit omului pentru totdeauna impartasirea de lume, ci numai pana ce ar fi ajuns sa-si stapaneasca deplin simtirea prin maturizarea spirituala. Dar omul neascultand "si-a deschis larg simtirea", ceea ce i-a "orbit mintea", l-a instrainat cu totul de cunostinta de Dumnezeu si l-a umplut de cunostinta patimasa a lucrarilor. „Impartasindu-se deci omul fara masura de aceasta numai prin simtire, asemenea dobitoacelor necuvantatoare, si afland prin experienta ca impartasirea de cele sensibile sustine firea lui trupeasca si vazuta, a parasit frumusetea dumnezeiasca, menita sa alcatuiasca podoaba lui spirituala si a socotit zidirea vazuta drept dumnezeu, indumnezeind-o, datorita faptului ca e de trebuinta pentru conservarea trupului".

 

Dar de aci rezulta ca experienta pacatului s-a putut naste in primii oameni prin mijlocirea unui pom sensibil. Caci imbratisarea creatiunii si intoarcerea de la Creator, a trebuit sa se manifeste nu numai printr-un act precis de neascultare, ci si printr-o manifestare a atasamentului fata de ceva din creatiune. Si e foarte de inteles ca aceasta neascultare a putut fi provocata in om de iluzia ca, intr-un anume obiect creat, reliefat dintre celelalte printr-o anumita ispita, gaseste tot ceea ce-l poate dispensa de Dumnezeu.. Din acest motiv, pomul e numit pomul cunostintei binelui si raului, in sens ironic. O explicare in sensul acesta a pomului din paradis, da Sf. Ilarie de Poutier. "Astfel, tot ce a spus despre pomul in care se crede ca a fost stiinta binelui si a raului si de fructul aceluia... precum si de Adam ca, gustand din pom s-ar fi facut dumnezeu, a spus, contrar obiceiului de graire, spre rusinarea neascultarii acelora, care au crezut diavolului impotriva vietii lor. Deci a numit bun un pom care nu era bun... intr-un sens ironic. Astfel pomul acela, n-a avut in gustul fructului sau, puterea de a impartasi binele si raul, ci pentru ca diavolul, voind sa duca la gustare pe Eva si prin ea pe Adam, ca sa o poata indemna la aceasta cat mai usor, a mintit, ca in fructul arborelui acela ar fi binele si raul, sau ca daca ar gusta din el ar deveni dumnezei; iar Eva a crezut pentru aceea, pentru ca socotea ca in fructul acelui arbore se cuprinde cunoasterea binelui si raului".

 

Deci pomul acela n-a fost un pom mitologic, ci un pom real, fara nici o putere spirituala intrinseca.

 

Iar expresia "s-au deschis ochii lor", Sfantul Ilarie, urmand lui Origen, o explica in sensul ca s-au deschis alti ochi ai lor, ochii simtirii pacatoase, "caci ii delecta pe ei fagaduinta diavolului, prin care se credeau pe ei dumnezei viitori".

 

O explicare, care nu e total straina de acestea, dar care pare sa retina numai semnificatia spirituala a pomului, desinteresandu-se de realitatea lui materiala, o da Sfantul Grigore de Nissa. El declara, in Comentariul la Cantarea Cantarilor: "Suntem convinsi ca pomul interzis mancarii nu era un smochin, nici altul din pomii fructiferi. Caci daca atunci smochinul ar fi fost purtator de moarte vesnica, n-ar fi nici acum bun de mancare". Desigur ca Sf. Grigore de Nissa voieste sa spuna prin aceste cuvinte, in primul rand, ca nu in sine a avut un pom puterea de a naste raul si moartea. E ceea ce am vazut ca spune si Ilarie de Poitier. Dumnezeu n-a putut face ceva rau. Totusi nu e exclus ca gustarea celor materiale sa fie pentru om si un act de pacat. Degradarea omului implica degradarea creatiunii. Dar pe Sfantul Grigore il intereseaza in explicarea sa, numai fiinta pacatului insusi. Tinand seama de aceasta, iata semnificatia spirituala pe care o da Sf. Grigorie de Nissa pomului cunostintei binelui si raului: "Asadar e interzis pomul care rodeste cunostinta amestecata. Caci s-a amestecat fructul acela din cele contrare... poate din motivul acesta, ca raul nu sta gol, de sine insusi, aratandu-se dupa fiinta sa. Caci raul ar fi fara putere daca n-ar fi colorat in vreun bine, prin care sa atraga pe, cel amagit, spre poftirea lui. Dar acum firea raului e amestecata, in adanc avand ascunsa pierzania, ca pe o viclenie, iar la aratare, manifestand prin amagire vreo nalucire a binelui. Caci cine s-ar rostogoli in noroiul rau mirositor al desfranarii, daca n-ar socoti voluptatea ca un lucru bum si vrednic de preferat... Fiindca deci, cei multi vad "binele in ceea ce desfata simturile, si binele adevarat si cel parut au acelasi nume, de aceea pofta ce se misca spre rau ca spre bine, a fost numita de Scriptura bine si rau... Nu e nici rau in sens absolut (neamestecat cu nimic, n. pr.), deoarece e amestecat cu binele, nici bine in sens curat, deoarece sub el se ascunde raul". Sf. Grigorie observa ca raul nu poate sta singur de sine si nu poate exercita nici o atractiune prin sine; el are lipsa de bine pentru a cuceri. In ori ce rau e un echivoc, o duplicitate, prin care se vede dependenta lui si a constiintei umane, de bine. De aci vine si viclenia legata inevitabil de rau, si marea lui putere de disimulare, de minciuna. Un rau absolut demascat nu are nici o putere. Numai binele poate exista prin sine in forma pura. Numai el e lipsit de viclenie, de duplicitate, de echivoc. Cu ce lucru superior s-ar mai putea masca binele? "Binele adevarat e simplu si cu un singur chip prin fire, strain de orice duplicitate si amestecare cu contrarul". Aceasta inseamna ca numai binele are un fundament propriu in existenta, pe cand raul e un parazit. Ideea aceasta o expune Sf. Grigore, interpretand raportul intre cei doi pomi din Paradis. Observand ca de amandoi pomii spune Geneza, ca erau in mijlocul sau in centrul Paradisului, iar doua centre nu pot fi, el zice: "Trebuie sa intelegem din intelepciunea celor spuse, aceasta invatatura, ca locul cel mai din mijloc dintre cele sadite de Dumnezeu il are viata; iar moartea este nesadita si fara radacina, neavand nicaeri vreun loc propriu, ci se sadeste prin privarea de viata, cand inceteaza impartasirea celor vii de ceea ce e bun. Fiindca deci viata e in mijlocul pomilor dumnezeiesti, iar prin caderea din aceasta se iveste moartea, de aceea cel ce a explicat invatatura aceasta prin ghicituri, a spus si de pomul acesta ca este in mijlocul Paradisului. Iar de rodul lui a spus ca e amestecat din cele contrare. Caci a spus de unul si acelasi lucru ca e bun si rau, indicand prin aceasta firea pacatului. Fiindca toate cele savarsite in chip pacatos, sunt precedate de o placere si nu se poate afla un pacat lipsit de placere... De aceea se numeste fructul bine dupa judecata cea pacatoasa, intrucat asa li se pare celor ce pun binele in placere. Dar dupa aceea, prin mistuirea amara a mancarii, se afla ca e rau". Ca si Sf. Maxim, asa si Sf. Grigorie de Nissa interpreteaza pomul cunostintei binelui si raului, in sensul ca el ar exprima pe de o parte caracterul simtual al raului, pe de alta parte echivocitatea pacatului, necesitatea lui de a-si da o aparenta a binelui. Dar pe cand Sf. Maxim staruie mai mult asupra primului lucru, Sf. Grigorie staruie mai mult asupra celui de al doilea.

 

Ambele aceste aspecte ale raului sunt adevarate. Cel de al doilea, echivocitatea, e chiar cu mult mai general si mai adanc, decat il descrie Sf. Grigorie de Nissa. Explicatia aceasta nu pretinde sa arate propriu zis ce e raul in fiinta lui, desi rea e si sfasierea pe care o produce si o sustine in om pacatul. Ceea ce e pacatul propriu zis, pretinde sa o spuna afirmatia ca raul sta in ridicarea pe primul plan a simtualitatii. Sa vedem cum trebuie inteleasa aceasta afirmatie a Sfintilor Parinti, tinand seama si de alte expresii ale lor.

 

Daca pomul acela nu avea in sine puterea cunoasterii, nu avea in sine nici cine stie ce senzatie deosebita. Diavolul a amagit pe protoparinti mai mult prin inchipuirea placerii ce o vor avea gustand din el. Pe langa aceasta i-a ispitit cu inchipuirea independentei, starnita in ei. Astfel, se poate spune ca in legatura cu un obiect material, caderea a fost totodata un" act spiritual. Pe om l-a ispitit, pe langa perspectiva unei placeri simtuale, perspectiva mincinoasa a indumnezeirii sale, a totalei independente de Dumnezeu; dar aceasta a fost provocata de pofta simtuala. "Diavolul - zice Sfantul Ilarie - a amagit pe Eva cu acel fel de pacat, prin care a meritat sa cada si el din cer, adica prin aroganta". Neascultarea insasi a fost prima manifestare a acestei independete, a acestei "indumnezeiri" gustata intai cu inchipuirea, precum a fost si provocata in mare masura de perspectiva indumnezeirii si nu numai de ispita placerii materiale. Propriu zis aceste doua sunt mereu amestecate. Gustand din pom, protoparintii au simtit amandoua aceste lucruri, placerea sensibila si experienta unui act de independenta fata de Dumnezeu, de indumnezeire. Cautarea placerii sensibile in fapturi, e indumnezeirea fapturii, e trairea unei nepasari de Dumnezeu in aceasta gustare.

 

Dar autoindumnezeirea omului si indumnezeirea creatiunii este nu numai o atitudine, ci si o conceptie. Si aci avem din nou, sub forma cea mai reliefata, amestecul dintre simtualitate si spiritualitate. Indumnezeirea zidirii inseamna ridicarea ei pe treapta suprema a existentii, investirea ei cu sensul absolutului. Iar acesta este un act propriu spiritului omenesc. E un echivoc cumplit aci. Creatia vazuta, ca material de satisfacere a simtirii, devine dumnezeu. Dar aceasta, pentru ca placerea simtuala insasi i se face omului dumnezeu. Intreg sensul existentei se concentreaza in preocuparile simtuale. Iar preocuparile acestea produc omului grija de sine, intelegandu-se precumpanitor ca trup. Indumnezeirea creatiei e produsa de iubirea trupeasca a omului de sine. "Necunoasterea lui Dumnezeu, care a indumnezeit zidirea, vine din iubirea trupeasca de sine a neamului omenesc". Pacatul se naste dintr-o miscare impusa spiritului de simtualitate si duce spiritul la o stare inferioara, subordonata simtualitatii: la parasirea lui Dumnezeu si la alipirea de creatiune. Atat momentul initial, cat si cel final al miscarii reprezinta o spiritualitate echivoca, o spiritualitate pusa in slujba trupului. In iubirea de sine din care porneste pacatul, omul se vede ca trup, iar prin indumnezeirea creatiei, lumea nu e transfigurata, ci ingrosata. Pe langa aceasta, indumnezeirea creatiunii, desi e o conceptie atotcuprinzatoare, implica o necunoastere a ceea ce e mai esential, a lui Dumnezeu, mai bine zis chiar "necunoasterea lui Dumnezeu a indumnezeit zidirea" (Filocalia, III, .13). Desi aceasta e o conceptie, si o conceptie inseamna o cunoastere generala, larga, ea e in acelasi timp o grozava necunoastere si ingustare. In indumnezeirea creatiei se manifesta aceleasi caractere spiritual-nespirituale, acelasi bine-rau, aceeasi "cunostinta amestecata", care prin cautarea placerii si evitarea durerii, tradeaza o tendinta ce se invarteste necontenit in jurul creatiei.

 

Astfel pacatul protoparintilor, desi are si un caracter spiritual, implica o spiritualitate echivoca, o alunecare a spiritului. Pacatul e deodata simtual-spiritual. Caracterul lui spiritual e impregnat de simtualitate si viceversa. Acest dublu aspect al lui, il arata naratiunea Genezei. Sarpele cauta sa provoace inca prin prima intrebare adresata Evei "ce este ca a zis Dumnezeu: sa nu mancati din tot pomul raiului?" Geneza II, 1, atat o pofta a trupului, cat si mandria spiritului. Si cand Eva arata ca "e oprita de la mancarea pomului, prin frica de moarte (Gen. II, 3), sarpele isi intareste ambele ispite, inalaturand din Eva frica de moarte, (Gen. II, 4-5). Si slabind aceasta frica, femeia vede deodata atat frumusetea pomului, cat si valoarea cunoasterii (Gen. II, 6). De aci ea vede ca pacatul a insemnat atat o miscare a poftei, cat si o miscare spirituala de orgoliu. Pana ce omul era stapanit de frica mortii, isi tinea atat simtirea in frau, cat si dorinta spirituala de a cunoaste ca Dumnezeu, de a fi ca El. Simtirea nu se deschidea ca sa vada frumusetile sensibile si prin aceasta nici dorinta ca sa descopere binele si raul de caracter simtual, adica placerea si durerea. Dar cand i se spune ca nu va muri, chiar de va da drumul simtirii, aceasta se desface indata de sub stapanirea spiritului. Si insusi spiritul se lasa dus de ea, in dorinta de a cunoaste binele si raul. "Si a vazut femeia ca pomul e bun la mancare si frumos la vedere si cum ca frumos este a cunoaste". (Geneza II, 6). Iar dupa mincare "s-au deschis ochii lor, si au vazut ca sunt goi". Omul e bucuros sa aiba si nemurirea, dar si placerea simtuala; adica o nemurire neconditionata de ascultarea de Dumnezeu, ci de puterile proprii si de alipirea simtuala la lume.

 

Si de fapt duhul rau nu spune Evei numai ca nu va muri, ci si ca va fi ca Dumnezeu, cunoscand ca si El binele si raul, iar aceasta printr-o gustare simtuala. Asadar, pe de o parte stimuleaza simtirea sa se desfaca din legaturile spiritului, iar pe de alta trezeste in spirit mandria, adica ambitia omului de a fi ca Dumnezeu. Daca sarpele ar fi incurajat numai simtirea, sau dorinta de placere trupeasca, poate ca n-ar fi reusit s-o duca pe aceasta la pacat. Dar in acelasi timp, duhul rau ii slabeste spiritul, trezind in el mandria, aceasta pofta necurata a spiritului de a fi ca Dumnezeu. Pofta simtirii si pofta spiritului s-au aprins astfel deodata, ca o singura miscare. Omul nu mananca din pom numai pentru a-si satisface pofta simtirii starnite, ci si pentru a-si satisface ambitia spirituala de a fi ca Dumnezeu. Pofta simtirii trezeste ambitia spiritului, sau slabeste legatura lui cu Dumnezeu, si ambitia spiritului da un sens absolut, spiritual, acestei pofte, sporind-o. Pacatul se savarseste de om in intregime, nu de o parte a lui, si afecteaza omul in intregime. Ambitia omului de a deveni Dumnezeu e provocata si se foloseste de un act de satisfacere simtuala.

 

Sf. Ciril din Alexandria spune ca prin placere a fost amagita mintea lui Adam, ca sa considere ca nu e nici un rau a calca legea lui Dumnezeu. Iar Sf. Simion Noul Teolog, spune ca Adam a cazut din mandrie. Si la fel spusese Fericitul Augustin, ca la baza caderii lui Adam sta mandria. Deci pofta simtuala, ca eliberare a simtualitatii de spirit, a trebuit sa starneasca in spirit mandria, pentru a se putea satisface. Deabia prin mandrie a rupt spiritul din ascultarea de Dumnezeu si l-a aservit siesi. Actul caderii e prin urmare in acelasi timp un act spiritual si un act simtual. El e o indulcire simtuala, prin gustare, dar si o condamnabila indulcire spirituala, prin neascultare, prin mandrie. Satisfacerea poftei simtuale, fara contributia spirituala a neascultarii, e proprie animalului si nu e pacat. Astfel pacatul e, in acelasi timp, desprinderea omului de Dumnezeu si o dezordine in firea lui. Aceasta e iarasi ideea Fer. Augustin, redata astfel de Gaudel: "Pacatul este dezordine si perversitate in om, act prin care el se intoarce de la binele sau suveran, Creatorul, pentru a se atasa la creatura".

 

Alipirea de lume, dorita de simtualitate, genereaza in acelasi timp mandria, sau neascultarea. Caci aceasta alipire e nu numai dintr-un dor al simtualitatii, ci si dintr-o uitare de Dumnezeu, sau dintr-o desconsiderare a Lui, fapt care indica o slaibire a spiritului. Pana ce constiinta de Dumnezeu e puternica in om, mandria nu gaseste loc in el, pentru ca Dumnezeu e prea covarsitor fata de el. Dar cand Dumnezeu e uitat si in fata omului nu mai sta decat lumea, sau un Dumnezeu micsorat prin distanta, omul se lasa dus cu totul spre lume sau incepe sa se simta mare fata de lume si nepasator fata de Dumnezeu. Astfel indumnezeirea lumii, care inseamna uitarea de Dumnezeu, usor duce la indumnezeirea omului. E aci poate si o revansa pe care si-o ia spiritul. Tras in jos, tarat spre lume, el nu poate sa nu se simta superior fata de lume; el nu poate sa nu se simta injosit in aceasta inlantuire de ea. Mandria e o replica pe care spiritul o da simtualitatii, dar nu o replica pura ce se opune simtualitatii, pentru a reveni in slujba lui Dumnezeu, a Spiritului suprem, ca sa creasca din El, ci o replica echivoca pentru a se socoti el insusi, ca spirit omenesc, suprema instanta, deci putand abuza si de simtualitate sau putand asculta de ea cum ii place, fara teama ca va trebui sa dea candva socoteala de aceasta cadere in simtualitate. Mandria aceasta a spiritului e mandria spiritului simtualizat. Replica ce o da prin ea spiritul simtualitatii, nu e o opozitie fata de simtualitate, ci incantarea ca se poate bucura constient de ea, robind ei, ca nu e in el o simtualitate oarba, animalica. Pacatul omului, ca fiinta spiritual-trupeasca, nu e nici pur simtual, nici pur spiritual, ci spiritual-simitual, e pacatul omului intreg, cazut de la Dumnezeu si gravitand in jurul sau propriu ca ultima realitate, si a lumii ca realitate subordonata exclusiv lui, dar care in acelas timp il subordoneaza.

 

El consta in caderea spiritului omenesc din legatura cu Spiritul suprem, ca izvorul vietii spirituale, si prin aceasta se poate spune, ca pacatul consta dintr-o simtualizare a spiritului. Dar e o simtualizare voita de spirit. Miscarea pacatului poate fi numita cu numele general de iubire egoista de sine, care se manifesta atat sub aspectul de pofta dupa o satisfacere simtuala, cat si sub aspectul ambitiei de a deveni ca Dumnezeu, de a se iubi si socoti pe sine ca suprema realitate.

 

Cum s-a putut naste aceasta miscare, aceasta iubire egoista, spiritual-simtuala in om, odata ce prin creatiune era curat? O samanta de explicatie ne da tot Geneza, cand ne arata ca omul inca inainte de pacat tinea sa nu moara. Dumnezeu insusi a sadit in firea omului instinctul de conservare si tot El a sadit si instinctul cresterii in viata si al stapanirii peste lumea obiectelor, cand le-a spus: "Cresteti si va inmultiti, si stapaniti pamantul" (Gen: 1, 20)

 

Desigur, pentru ca aceasta crestere sa se faca normal si real, atat simtualitatea cat si spiritul trebuiau sa pazeasca o anumita granita, simtualitatea granita care o tinea in subordinea spiritului, adica in spirit, iar spiritul granita care il tinea an subordinea lui Dumnezeu, adica in unire cu Dumnezeu. Era granita care tinea pe om in legatura cu Dumnezeu, adevaratul infinit, si asigura cresterea lui indefinita. Simtualitatea trebuia sa nu iasa din spirit, sau sa nu incalece peste spirit, iar spiritul trebuia sa nu iasa din unirea cu Dumnezeu, sa nu se considere pe sine Dumnezeu. Aceasta nu insemna o restrangere a cresterii, ci o crestere ordonata, adica o adevarata crestere. Numai Dumnezeu e izvorul vietii si numai din El se poate face cresterea ordonata a spiritului. La fel, numai in spirit, simtualitatea sporeste in cunoasterea adevarata a celor sensibile. Nu granita ce s-a pus omului ii inchidea propriu zis sporirea in viata, ci iesirea din sfera divina, prin amagirea ca se intinde intr-un domeniu mai larg. Sensul acestei granite il avea porunca de a nu manca din pomul cunostintei binelui si al raului, adica de a nu da drumul simtualitatii, de a nu-i permite sa atraga si spiritul exclusiv -in imanenta. Porunca urmarea tinerea omului in matca ce-i facea posibila cresterea, oprirea lui de la revarsarea si imprastierea haotica. Porunca aceasta constituia in acelasi timp o granita a spiritului in spre Dumnezeu, si o granita a simtualitatii in spre spirit. Constiuia o asemenea granita prin teama ce trebuia sa o aiba omul de a nu asculta de Dumnezeu.

 

A fost deajuns o mica intunecare de judecata prim ispita satanei, ca omul sa creada ca e indreptatit sa-si validiteze instinctul de crestere si intr-o directie in care simtea granita, fara sa inteleaga prea bine rostul ei. De ce n-ar creste cu atat mai vartos, daca ar gusta din plin si din ordinea lumii sensibile? Cresterea prin infranarea de la aceasta directie i s-a parut omului, sub ispita satanei, ca e prea inceata si oarecum unilaterala. De ce n-ar creste mai bine, dand drumul indata la toate posibilitatile simtualitatii? Omul voia, printr-un instinct, sadit in el de Dumnezeu, sa se mentina in viata si sa aiba mai multa viata. Satana ii spunea ca aceasta dorinta nu va deveni irealizabila, prin intinderea lui peste hotarul pus, ci dimpotriva, se va realiza mai din plin. Printr-o scurta intunecare de judecata, omul usor a putut crede, ca e pe linia instinctului, urmarindu-l pe acesta si in directia oprita. Satana i-a spus: "Poti sa te mentii si sa cresti, fara a te mai lovi de o granita". Ispita se folosea de un instinct pus in om. De ce nu si-ar lasa omul simtualitatea singura, sa se desfasoare in toate virtualitatile ei, in loc sa se lase actualizata treptat de spirit? De ce n-ar lua ea initiativa, daca e mai spontana? De ce sa creasca spiritul treptat sub calauzirea lui Dumnezeu, in loc sa devina automom ca Dumnezeu?

 

Cum zice Sf. Ciril din Alexandria, Dumnezeu facuse pe om si-l asezase intr-o stare de mare bogatie. Dar tocmai pentru a nu cadea dirr aceasta pricina in mandrie, uitand ca totusi e rob, ca nu are de la el bunatatile ce le are, i s-a dat aceasta porunca. Ea indica omului ca nu spre cele sensibile trebuie sa-i fie cresterea, sau nu fara Dumnezeu, ci in Dumnezeu si prin Dumnezeu. Porunca insemna propriu zis oprirea omului de a iesi din unirea cu Dumnezeu. "impodobind deci Dumnezeu faptura, i-a daruit vietuirea in paradis. Dar pentru ca trebuia ca cel astfel infrumusetat si incoronat cu belsugul bunatatilor de sus, sa nu fie lasat sa fie dus spre ingamfare, ignorandu-si starea de dependenta, (caci largimea in stralucire si libertatea nemasurata usor duce pe cineva spre patima ingamfarii si inaltarii), i s-a dat - cum se da de obicei o masura slujitorilor - o lege a infranarii, ca prilej de a nu uita pe Stapanul, ca prin ea sa fie adus mereu la amintirea Celui ce a dat porunca si sa stie clar ca e supus randuielilor Celui ce-l stapaneste".

 

Trecand peste aceasta porunca, omul a refuzat conditia de supus al lui Dumnezeu, a refuzat masura pusa slujitorului si s-a facut el insusi masura tuturor lucrurilor. El nu s-a mai orientat dupa Dumnezeu in judecarea a ce e bine si ce e rau, ci a luat din fiinta sa schimbacioasa criteriul suprem de judecata. Acesta e un alt sens al cunoasterii binelui si raului, la care a ajuns omul prin gustarea din pomi, prin calcarea granitei.

 

Prin porunca lui Dumnezeu se pusesera in primul rand niste granite si niste masuri inlauntrul omului. Calcand porunca, aceste granite si masuri launtrice au fost nesocotite. O granita s-a calcat prin excesul de simtualitate, alta prin mandrie; si amandoua prin neascultare. Astfel s-a produs o rupere de Dumnezeu si o rupere launtrica a omului, caci desi spiritul s-a simtualizat, dar nu de tot, nu in insasi potentele sale, ci a ramas in acelasi timp intr-o atitudine de protest fata de nefireasca lui situatie de rob al simtualitatii si de instrainare de Dumnezeu, izvorul vietii lui si al cresterii indefinite.

 

Astfel simtualitatea a iesit din sfera spiritului si spiritul din sfera divina. In alti termeni, intreg omul a devenit simitualitate, sau s-a imanentizat si a indumnezeit lumea vazuta caci simtualitatea a atras spiritul dupa ea, rasturnand raportul firesc cu el si facandu-se calauza lui. Spiritul a ramas in functiune, dar intr-o functiune de suprafata, uitand de adancimile sale, de adancimile divine, desi nu de tot. Lumea i-a devenit dumnezeu. Vrand sa fie insusi dumnezeu, i-a devenit lumea dumnezeu. In loc ca spiritul sa inalte simtualitatea in Dumnezeu, simtualitatea a coborat spiritul la suprafata lucrarilor.

 

Parintii rasariteni pun in actul caderii un accent asa de mare pe alipirea omului la cele sensibile, nu pentru ca ar vedea pacatul constand numai in aceasta, nu si intr-o degradare spirituala, ci pentru ca, dupa ei, tocmai prim autonomizarea simtualitatii e facuta imposibila lucrarea spiritului care, prin contemplarea oarecum directa a lumii spirituale si dumnezeiesti, are marele rol de a unifica si calauzi intreg omul spre Dumnezeu. Pe cand in Apus, urmandu-se lui Aristotel, spiritul conceput mai mult pasiv "e excitat din afara" prin fenomene si se realizeaza prin simturi, prin acestea dobandindu-se cunoasterea si infaptuindu-se sudura intre suflet si corp, sufletul nefiind "in contact imediat cu lumea suprasensibila", in Rasarit "spiritul e orientat din nastere spre contemplarea luminii necreate" si tocmai datorita acestei lucrari a lui, este unificatorul tuturor puterilor si functiunilor naturii umane si ale acesteia cu Dumnezeu, revarsand o lumina de sus peste lucrurile sezisate de simturi. Pe cand pentru latini, spiritul, neavand nici o iluminare primita de sus, nu cunoaste altceva decat aceea ce ii mijlocesc simturile, si numai prin analogie cu materialul oferit de ele cunoaste pe Dummezeu, pentru rasariteni, dimpotriva, spiritul revarsa prin simturi lumina de sus peste lucruri. Desigur, pentru a unifica prin aceasta omul intreg in el insusi si cu Dumnezeu, spiritul trebuie sa fie incarnat si sa lucreze in trup prin puterile lui inferioare sau psihice, spiritualizandu-le prin aceasta si pe ele, ca si intreg trupul.

 

Data fiind aceasta doctrina patristica, intelegem cum afirmatia parintilor, ca pacatul primilor oameni sta in ridicarea celor sensibile la rangul binelui, in locul binelui adevarat, care sta in cele spirituale, departe de a insemna ca aceasta autonomizare a simtualitatii n-a afectat si spiritul insusi in viata lui - cum se considera in Apus - implica atragerea spiritului de la contemplarea lui Dumnezeu si impiedecarea lui de la rolul de unificator al tuturor puterilor umane, ceea ce inseamna o slabire a spiritului.

 

Parintele Dumitru Staniloae

 

 

 

13 Iulie 2012

Vizualizari: 2522

Voteaza:

Actul caderii protoparintilor 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.