Biserica si Psihologia

[Marcel_Ionut]

În prealabil postat de Dalian

Asta e reclamă la cărţi sectare.

Maica Siluana si duhovnicul meu mi-au recomandat cartile deci mai gandeste-te un pic

Îmi exprim şi eu o scurtă opinie asupra acestui subiect, ca persoană care a frecventat în trecut un psiholog: cred că psihologia este utilă, iar opţiunea de a ignora foloasele ei prin justificarea că Biserica este suficientă pentru rezolvarea oricărei probleme este o expresie a mândriei noastre de a apela direct la Dumnezeu, nu şi la mijloacele de vindecare pe care El le-a lăsat la îndemâna noastră.
Desigur, nu aş fi ajuns la linia de plutire dacă nu aş fi urmat şi drumul Bisericii, deci recomand atât Biserica (în primul rând) cât şi psihologia - pentru ajutorul/ vindecarea diverselor boli.
Eu am avut şansa să ajung la o doamnă psiholog care era creştină ortodoxă practicantă. A însemnat foarte mult penturu mine într-o perioadă (2002 - 2005), însă cu regret observ că în "zilele noastre" nu mai avem o relaţie la fel de bună (când ne vedem din când în când), căci pare să păstreze în memorie imaginea mea de atunci, neluând în seamă schimbările din ultimii ani...
Desigur, un psiholog nu este perfect, singur Domnul este, dar mersul la psiholog este adesea benefic.

[cezar_ioan]

În prealabil postat de Annyta

însă cu regret observ că în "zilele noastre" nu mai avem o relaţie la fel de bună (când ne vedem din când în când), căci pare să păstreze în memorie imaginea mea de atunci, neluând în seamă schimbările din ultimii ani...
Desigur, un psiholog nu este perfect

.....:)
Şi ar fi perfect dacă ai avea iarăşi o relaţie bună.....:)

Permite-mi o sugestie: discută deschis, cu prima ocazie, ca prioritate TOCMAI această percepţie a ta.

În Biserică avem multe povestiri/mărturisiri despre fii duhovniceşti care ajungeau, din varii motive, să înceapă să se îndoiască de duhovnic, să li se pară ba una ba alta, să îşi facă diverse gânduri etc. etc.
Problema dispărea când ucenicul se spovedea, mărturisea deschis ce e în sufletul lui. Probabil ai citit.

Emit ipoteza că ar putea să fie ceva asemănător. Mai bine discuţi deschis problema, decât să ruminezi şi să fantazezi/proiectezi....:)
Scuze dacă n-am nimerit-o! Memoria mi-a adus la cunoştinţă că acest tip de situaţie e un fapt des întâlnit în consiliere şi psihoterapie. Face parte din dinamica relaţiei terapeutice şi trebuie abordat explicit, deschis, onest, ca pe o problemă de prioritate maximală. Ori de câte ori apare.

În prealabil postat de cezar_ioan

.....:)
Şi ar fi perfect dacă ai avea iarăşi o relaţie bună.....:)

Permite-mi o sugestie: discută deschis, cu prima ocazie, ca prioritate TOCMAI această percepţie a ta.

În Biserică avem multe povestiri/mărturisiri despre fii duhovniceşti care ajungeau, din varii motive, să înceapă să se îndoiască de duhovnic, să li se pară ba una ba alta, să îşi facă diverse gânduri etc. etc.
Problema dispărea când ucenicul se spovedea, mărturisea deschis ce e în sufletul lui. Probabil ai citit.

Emit ipoteza că ar putea să fie ceva asemănător. Mai bine discuţi deschis problema, decât să ruminezi şi să fantazezi/proiectezi....:)
Scuze dacă n-am nimerit-o! Memoria mi-a adus la cunoştinţă că acest tip de situaţie e un fapt des întâlnit în consiliere şi psihoterapie. Face parte din dinamica relaţiei terapeutice şi trebuie abordat explicit, deschis, onest, ca pe o problemă de prioritate maximală. Ori de câte ori apare.

Cred că aţi nimerit "problema", ar fi bine să nu existe îndoieli sau lucruri nespuse între noi. Eu am însă greutăţi în a comunica anumite lucruri, potenţial neplăcute pentru celălat.
Mi-aţi dat totuşi un imbold în a face eforturi pentru a comunica, în general, ceea ce am pe suflet. Prefer liniştea camerei mele unei discuţii care poate deveni contradictorie. Aş vrea să capăt, totuşi, experienţă în mai multe feluri de discuţii, astfel încât să nu îmi provoace frică, emoţii sau nervi.

Sunt de acord cu incorporarea in practica crestina a unor aspecte psihologice. Eu cred ca teologul ar trebui sa fie un bun psiholog, un bun cunoscator al sufletului uman, dispus sa aline ranile sufletesti ale pacientului in acord cu voia lui Dumnezeu. As propune ca si cartile de religie sa insiste asupra unor concepte psihologice realiste imbracate in haina religioasa, iar orele de religie sa aiba o valoare formativa mai mare. In trecut, teologul studia psihologie un an si medicina trei semestre. De ce nu se intampla acest lucru si astazi? Teologul trebuie sa jongleze cu conceptele psihologice, nu sa-l trimita pe fiul sau duhovnicesc la psiholog.

Am urmarit urmatorul material:

http://www.youtube.com/watch?v=OW4yw3w611w

Profesorul Adrian Opre spune ca psihologul ar trebui sa fie teolog. Copilul cu doua moase ramane cu buricul netaiat. Da, psihologia ramane o stiinta pe care practicianul o poate ajusta in functie de convingerile sale religioase si , hai sa fim sinceri, chiar si in functie de criterii mult mai subiective... De la ,,ar trebui'' si pana la ,,trebuie'' e o distanta extrem de lunga.

Relatia stiinta-religie:
Ruptura intre religie si stiinta s-a produs in secolul al XIX-lea, ca urmare a Revolutiei Franceze! Asadar, nu se mai mire francezii de ceea ce li se intampla astazi, caci spune psalmistul:
,, Însă cu ochii tăi vei privi şi răsplătirea păcătoşilor vei vedea." (Psalmul 90)

,,In secolul al XXI-lea, stiinta si religia tind sa se regaseasca - ordinea si sensul se reintalnesc.'' - spune profesorul.

Oare? Care ordine? Noua ordine mondiala?? Aceea cu ecumenism si antihrist?

Se relativizeaza adevarul, adica nu e chiar asa de sigur ca Dumnezeu a facut cerul si pamantul! Pai asta ce e, daca nu e mandrie din partea omului? Adica iei crestinul de la biserica si-l trimiti la psiholog sa-i mai scoata din cap chestia ca biserica ar detine adevarul... Pai, daca biserica nu mai detine adevarul, nu se umple de trufie psihologul si nu se crede el insusi un mic Dumnezeu?

Apoi se recunoaste faptul ca recunoasterea adevarului este o problema de orgoliu. Minunat!!! Atunci cine detine puterea musai trebuie sa detina si adevarul, iar adevarul adevarat umbla cu capul spart, e rastignit inca o data si inca o data.

Apoi profesorul face in mod clar apologia relativitatii. Mai, mai mai! Asadar, duceti-va toti la psiholog sa va spuna la fel. Fiti caldicei, deci, luati-o mai usurel cu Dumnezeu, mergeti toti la psihologi, ca, iata, ei singuri nu sunt relativi!

Diletantismul din practica psihologica, ma rog, se intalneste si in alte profesii.

Acuze:

Psihologii ii acuza pe teologi de dogmatism si intoleranta la reprosuri si de perimare.

Teologii ii acuza pe psihologi de aroganta, imoralitate si egoism (dorinta de a-i cunoaste pe oameni pentru a-i putea controla).

Preluarea de catre psihologie a unor elemente teologice dezgolite de dimensiunea sacrului implica incet si sigur izgonirea lui Dumnezeu din viata noastra. Asta se doreste?

Psihologia presupune autocontrol si controlul realitatii. Adica nu mai controleaza Dumnezeu nimic, ci controleaza psihologia!!! Nu e mandrie luciferica asta?

Depasirea conditiei de persoana limitata prin credinta fiind dezideratul religiei, nu e de mirare ca oamenii sunt trimisi la psiholog pentru a ramane cat mai limitati, pentru a fi mai usor de condus si de controlat.

Profesorul face apoi distinctia intre psihologia empirica si cea metafizica.

Aflam apoi ca practici budiste cum ar fi yoga, dezvelite de elementul religios, au devenit exercitii psihologice! Profesorul pomeneste si de necesitatea resacralizarii practicilor psihologice in vederea atragerii crestinilor! De aceea, unii acum se lauda ca sunt psihologi crestini, acum arunca cu pietre in Dumnezeu.

Ce angajamente au marile scoli de psihologie, daca tot vor sa cunoasca lumea in vederea controlului?

Chiar si profesorul Adrian Opre spune ca omul (de stiinta) in incercarea sa de a face ordine, poate face o mare dezordine. E firesc, caci Dumnezeu singur a creat ordinea si omul.

[Dalian]

În prealabil postat de Marcel_Ionut

Maica Siluana si duhovnicul meu mi-au recomandat cartile deci mai gandeste-te un pic

Dacă recomandă cărţi sectare înseamnă că sunt ecumenişti amândoi.

Labirintul Codependenţei îl are drept autor principal pe Frank Minirth, sectar american. Mare pretenar cu James Dobson, un alt sectar american "celebru". Cartea este scrisă de încă doi americani, sectari şi ei.
Plecarea de acasă. Cum să te eliberezi de trecut, autor David P. Celani, sectar american din Vermont.

Concluzia - reclamă mascată la cărţi de psihologie sectară.

Pe mine m-ar interesa,daca se poate,sa spui ceva Ioane despre relatia preot-psiholog in cazul unui pacient cu tulburari severe,chiar extreme.In general lumea medicala este putin dispusa la diagnostice biblice de tipul demonizarii si m-ar interesa cum vezi tu colaborarea intre cei doi in situatii dificile.Pot lucra simultan sau este fiecare cu partea lui in continuarea celuilalt si daca pot lucra impreuna cum ar arata o astfel de colaborare,caror reguli se supune.Si care este situatia la ora actuala,in lumea medicala romaneasca,daca stii cumva,pe astfel de subiecte.In cazul unor manifestari grave psihologul,deotologic vorbind,trebuie sa recomande un psihiatru obligatoriu,sau un medic,sau poate recomanda simultan o indrumare spre partea spirituala?Ma gandesc ca nu orice pacient ar fi de acord.Mi-se pare cumva un raport dificil datorita,in zilele noastre,unei separatii aproape nete intre credinta si stiinta.Multumesc pt clarificari! :)

[cezar_ioan]

Ai ridicat ştacheta foarte sus!...:)
Eu, unul, îţi mulţumesc, Pelerinule pentru tema propusă (de fapt îmi pare un mănunchi de teme).
Acum nu ştiu dacă găsesc cel mai bun mod de editare a răspunsului, ţinînd cont atât de limitele mele cât şi de cunoştinţele, sentimentele, atitudinile etc. multora dintre confraţii mei forumişti...
Mă tem să nu răsară iarăşi un tsunami... Mult m-ar necăji şi cred că ar face rău tuturor.

Poate că întrebarea asta era bine să vină mai încolo, peste o vreme, cu nădejdea că între timp se vor mai limpezi apele distincţiilor şi raporturilor dintre Biserică şi Psihologie. În mintea noastră să se limpezească, vreau să zic, a celor care dezbatem chestiunea.

Dar dacă, prin Voia Domnului, a picat acum întrebarea, ce pot să fac: îmi iau inima în dinţi şi formulez un răspuns, fie şi provizoriu; că nu ştiu dacă mai apuc fericirea unei ape cu totul limpezi...:)

Să începem cu .. sfârşitul (întrebărilor tale):
In cazul unor manifestari grave psihologul, deontologic vorbind, trebuie sa recomande un psihiatru obligatoriu, sau un medic sau poate recomanda simultan o indrumare spre partea spirituala? Ma gandesc ca nu orice pacient ar fi de acord. Mi se pare cumva un raport dificil datorita, in zilele noastre, unei separatii aproape nete intre credinta si stiinta.

Atunci când intensitatea tulburărilor psihice este extremă (de pildă când o persoană trece printr-un episod psihotic - cu delir, halucinaţii şi multe alte dereglări în toată viaţa psiho-comportamentală), psihologul nu poate lucra.
Travaliul muncii de consiliere/psihoterapie necesită o minimă luciditate, o minimă capacitate de a avea priză la realitate, un minim de funcţionalitate a conştiinţei. Or, când un om se află în delir, toate funcţiile conştiinţei (de cunoaştere, volitivă etc.) sunt perturbate şi persoana în cauză pur şi simplu nu poate participa la o relaţie de comunicare coerentă sau, dacă o face (cu ajutorul unui psi, care poate să înţeleagă "limbajul" manifestărilor simptomatice) îi lipsesc resursele pentru a construi o alternativă de conduită internă şi comportamentală.
Aici indicaţia terapeutică este abordare psihiatrică în urgenţă.
Uriaşul progres al psihofarmacoterapiei face posibil astăzi ca, în numai câteva zile, un om care (când luăm primul contact la camera de gardă) pare scos pentru totdeauna din ţâţânile lui omeneşti, să redevină cât de cât lucid, să comunice, să îşi mărturisească problemele, convingerile, sentimentele etc. Desigur, o face în felul lui, ţinînd cont de complexitatea şi adâncimea tulburării, de patternurile lui de procesare a informaţiilor din sistemul psi, de caracteristicile de personalitate din sfera afectivităţii şi voinţei etc. Decisive sunt, uneori, şi ancorele culturale din familia/grupul/societatea/poporul din care provine.
Abia după ce pacientul şi-a recăpătat o funcţionalitate rezonabilă a vieţii psihice conştiente, putem pune problema unei relaţii cu un psihoterapeut.

În concluzie (la prima ta întrebare): este obligatoriu ca psihologul să facă tot ce e posibil ca, atunci când clientul prezintă semnele unei boli mintale propriuzise aflate în stare să-i spunem "acută", acesta să ajungă cât mai repede în cabinetul unui psihiatru sau la camera de gardă a unui spital.
Dincolo de argumentul privind capacitatea de comunicare cu efect terapeutic, aş mai adăuga acum încă două raţiuni ale îndrumării clientului către serviciile psihiatrice:
În primul rând, pierzîndu-şi capacitatea de autoreglare a comportamentului şi funcţiile conştiinţei, orice om devine un pericol pentru viaţa lui şi a semenilor (suicid, automutilări, mutilări, crimă şi alte nenorociri, cu impact nu doar asupra corpului dar şi asupra vieţii sufleteşti).
Apoi deoarece, aşa cum arată studiile din domeniul psihiatriei, tulburările majore ale psihicului sunt însoţite de dereglări în planul biochimiei creierului. Or, restabilirea echilibrului biochimic al creierului (mă refer aici şi la hipotalamus precum şi la alte formaţiuni care nu fac parte propriuzis din alcătuirea scoarţei cerebrale) se realizează astăzi, cu destul succes, prin administrarea medicaţiei psihotrope (neuroleptice, în special, pentru afecţiuni foarte serioase). Psihologul nu prescrie tratament medicamentos, aceasta fiind sarcina medicului psihiatru.

[cezar_ioan]

Înainte de a continua răspunsul, rog pe forumiştii care activează în domeniul psi (fie ca psihologi fie ca psihiatri) să arunce o privire critică peste textul meu şi să ofere un feedback. Pentru evaluarea acurateţii mesajului şi pentru îmbogăţirea cu varii completări.

Dacă aveţi rezerve, dragi colegi, vă propun să acordaţi puţină atenţie motivaţiei mele pentru acest topic: suntem datori către oamenii din jurul nostru, din această Românie mult prea batjocorită şi minţită, să oferim o minimă informare corectă privind serviciile psi.
Faptul că sunt atâtea prejudecăţi şi distorsiuni şi că se petrec atâtea necazuri (individuale, în familie, în şcoli, la locul de muncă etc.) de care noi ne lovim, atât ca slujitori în domeniul psi cât şi ca oameni printre alţi oameni, cred că ţine şi de modul în care noi oferim date corecte şi utile semenilor noştri nespecialişti în domeniul serviciilor Psi.
Avem prilejul să furnizăm date pertinente în dezbateri publice, cum e aceasta, aici.
Cred că nu putem să aşteptăm ca oamenii să se raporteze corect şi eficient la noi, dacă rămânem mereu învăluiţi într-un nor gros de ceaţă şi mister... În definitiv, nu avem nimic de ascuns.
Dacă noi nu oferim ceea ce avem de oferit pentru o reprezentare corectă şi cât mai bogată a domeniilor psi, o vor face alţii în locul nostru - dar nu toţi sunt binevoitori, nu toţi sunt oneşti, nu toţi deţin competenţe reale.
Doar vedem zilnic ce bâlci şi ce dezinformare se practică în media! Ne mai mirăm că oamenii spun vrute şi nevrute despre psi? (De pildă că psihologia se ocupă cu sexualitatea sau că dezvoltă mândria!... că Psihologia e în conflict cu Biserica ori de-a dreptul paralelă... etc. etc.)
Vă rog, aşadar, să vă alăturaţi pentru un dialog folositor tuturor!

[cezar_ioan]

În prealabil postat de cezar_ioan

Înainte de a continua răspunsul, rog pe forumiştii care activează în domeniul psi (fie ca psihologi fie ca psihiatri) să arunce o privire critică peste textul meu şi să ofere un feedback. Pentru evaluarea acurateţii mesajului şi pentru îmbogăţirea cu varii completări.

Dacă aveţi rezerve, dragi colegi, vă propun să acordaţi puţină atenţie motivaţiei mele pentru acest topic: suntem datori către oamenii din jurul nostru, din această Românie mult prea batjocorită şi minţită, să oferim o minimă informare corectă privind serviciile psi.
Faptul că sunt atâtea prejudecăţi şi distorsiuni şi că se petrec atâtea necazuri (individuale, în familie, în şcoli, la locul de muncă etc.) de care noi ne lovim, atât ca slujitori în domeniul psi cât şi ca oameni printre alţi oameni, cred că ţine şi de modul în care noi oferim date corecte şi utile semenilor noştri nespecialişti în domeniul serviciilor Psi.
Avem prilejul să furnizăm date pertinente în dezbateri publice, cum e aceasta, aici.
Cred că nu putem să aşteptăm ca oamenii să se raporteze corect şi eficient la noi, dacă rămânem mereu învăluiţi într-un nor gros de ceaţă şi mister... În definitiv, nu avem nimic de ascuns.
Dacă noi nu oferim ceea ce avem de oferit pentru o reprezentare corectă şi cât mai bogată a domeniilor psi, o vor face alţii în locul nostru - dar nu toţi sunt binevoitori, nu toţi sunt oneşti, nu toţi deţin competenţe reale.
Doar vedem zilnic ce bâlci şi ce dezinformare se practică în media! Ne mai mirăm că oamenii spun vrute şi nevrute despre psi? (De pildă că psihologia se ocupă cu sexualitatea sau că dezvoltă mândria!... că Psihologia e în conflict cu Biserica ori de-a dreptul paralelă... etc. etc.)
Vă rog, aşadar, să vă alăturaţi pentru un dialog folositor tuturor!

Aştept, fraţilor...