Despre vesnicia chinurilor iadului

[Traditie1]

În prealabil postat de topcat

Se pare ca nu ai inteles tu ce am vrut sa spun prin generalizare.
Repet, deci: poti aplica logica ta numai indivizilor lucizi, care stiu ce fac, in cunostinta de cauza. Deci trebuie sa excluzi si sa construiesti o cu totul alta teorie pentru: copii, avortoni, nebuni, imbecili, catolici, eschimosi, extraterestrii, absolut toti oamenii care nu au auzit de Hristos, toti cei care au murit in drum spre biserica (care n-au apucat sa indeplineasca serviciile religioase pentru minturie) etc.
Faptul ca voi credeti ca Dzeu cauta sa ajute nu arata decit impotenta sa, sa ma scuze cei mai delicati

Eu nu construiesc teorii. Ce am spus despre efectele psihologice ale unor fapte nu e ceva religios.

Dumnezeu se face prezent launtric celor ce-L cauta. Ce ai vrea, sa apara pe Cer sau sa se manifeste material în alt mod?

Soarta categoriilor descrise (mai putin extraterstrii care nu exista) si a tuturor oamenilor o stie Dumnezeu. Cu totii avem eternitatea în fata, avem timp destul sa ne schimbam, daca nu pe lumea asta pe cealalta. Totul e sa nu facem pacate prin care sa ne închidem definitiv harului, sa ne omorâm sufletele (expresia Parintilor) prin calcari repetat ale constiintei.

Iadul e o realitate existentiala, ontologica. Iadul e diferit la fiecare om dar în general sunt trei categorii de suferinte:
-întunericul cel mai dinafara, lipsa lui Dumnezeu si a oricarei experiente sensibile, singuratatea vesnica
-focul cel nestins, o metafora pentru suferinta provocata de înclinatiile pacatoase sau de împatimire
-viermele neadormit, mustrarile de constiinta si groaza de a sti ca suferintele descrise mai sus ca si aceste mustrari nu se vor sfârsi niciodata