Despre pacatele sau blestemele care se transmit peste generatii

[Fani71]

În prealabil postat de elizabeta

Cred ca te referi la ceea ce biserica catolica numeste "Comuniunea Sfinţilor", cu alte cuvinte la faptul ca biserica biruitoare este in permanenta legatura cu biserica luptatoare si cu cea patimitoare. Cum? - prin rugaciuni. Sa zicem ca eu ma rog pentru mama mea, despre care n-am cum sa stiu daca este sau nu in Cer. Rugaciunea mea, a crestinului de pe pamant este ascultata de sfantul caruia ii este adresata, in cazul meu Preasfanta Fecioara Maria, catre care am o devotiune si o dragoste speciale. Iar sfantul (Preasfanta) Il roaga pe bunul Dumnezeu pentru mama mea. Dar cum eu sunt o nemernica si o pacatoasa si, in mod normal, n-ar trebui sa fiu ascultata, intervin "meritele" sfantului caruia ma rog. Meritele sangelui varsat pe cruce de Mantuitorul sunt infinite, de aceea la catolici este aceeasi practica, si anume de a plati sfinte liturghii pentru sufletele celor raposati.
Este o realitate care ne transforma intreaga viata, si anume ca nu suntem niciodată singuri! Cu alte cuvinte, facem parte dintr-o mare familie spirituală între membrii careia exista o profundă solidaritate, si anume binele fiecăruia trece în avantajul tuturor şi, invers, fericirea comună a sfintilor din Cer se rasfrange asupra fiecăruia in mod individual.

Elizabeta, problema nu este doctrina despre comuniunea sfintilor, si cu solidaritatea firii umane. Ea este si la ortodocsi. Suntem toti uniti in Biserica. Problema cu doctrina catolica a meritelor si a indulgentelor este ca se bazeaza pe o notiune cam contabila a pacatului. de parca pacatul are fi ca un fel de polita de datorii.
Exista aceasta imagine a pacatului in NT, e adevarat, dar ea este numai o imagine secundara ('Hristos ne-a sters polita pacatului', 'iarta-ne noua datoriile noastre' - in original sunt datorii daca nu ma insel). Insa in traditia veche a Bisericii, in occident, si in cea orientala, niciodata nu a fost dezvoltata aceasta imagine la rang de adevar profund despre pacat. Pacatul a fost intotdeauna vazut mai ales ca o boala de care trebuie sa fim vindecati (vezi si evanghelia de ieri, cu Bunul Smaritean. Biserica a interpretat adesea acest text vazand in samaritean o imagine a lui Hristos care ne alina si vindeca ranile pacatului). Asta este si sensul legaturii dintre vindecarile miraculoase din NT si pacat. Pacatul este o boala a firii umane, o boala a imaginii divine din noi, pe care trebuie sa il vindecam, cu ajutorul lui Dumnezeu.

De aceea, solidaritatea firii umane este foarte importanta, insa nu in sensul contabil.

Cu teoria asta, se ajunge la aberatii de genul: ma rog pentru cineva care este deja definitiv in iad (nu in purgatoriu, de unde mai poate iesi) si eu nu stiu. Atunci Dumnezeu ia rugaciunea mea si o pune pentru altul din purgatoriu. Inchipuie-ti, tu te rogi pentru sotul tau care a murit, tot restul vietii tale, si rugaciunea se duce la un nenorocit din purgatoriu... ;-)
Din fericire, catolicii mai au si altfel de idei. Insa din pacate asta este doctrina oficiala..

Din nefericire, daca luam prea mult la puricat ideile contabile despre pacatele care se rasfrang la copii, ajungem si noi la aberatii din astea, pana la urma, care exclud taina firii umane, a persoanei, a libertatii si a mantuirii.