cum stii ca el/ea e alesul/a?

[Danialex]

În prealabil postat de casiana

[/b]
In mare sunt de acord cu ce ai scris, cu toate astea ai tras unele concluzii fara sa ma cunosti...doar din postarea mea nu stiu daca e corect sa ma incadrezi intr-o anumita categorie (a celor care nu sunt obisnuiti sa ofere afectiune, ci doar sa primeasca). Gandeste-te ca am stat multi ani impreuna cu sotul meu (adica cat am fost prieteni, nu am locuit impreuna) si i-am oferit suficienta atentie, afectiune, iubire atat cat sa-si doreasca sa fie cu mine pentru toata viata. Daca langa mine i-ar fi lipsit toate astea, cu siguranta nu-si mai dorea cu orice chip sa ne casatorim, sa-i fiu sotie. Au fost cativa ani in care l-am iubit, l-am iubit din tot sufletul (asa cum puteam sa iubesc la varsta aia) ma refer la perioada de la inceputul relatiei, dar porblema e ca iubirea a disparut.. asa in timp..pana am inceput sa nu-l mai vad decat ca pe un prieten chiar ca pe un frate.
Poate nu m-am maturizat suficient, poate unele probleme sunt din cauza ca mi-as fi dorit sa mai copilaresc (desi sunt departe de perioada aceea), dar dupa 11 luni eu nu ma pot obisnui cu gandul ca sunt casatorita. Uneori chiar mi-e rusine sa zic asta celor care nu ma cunosc. Simt ca sunt alergica si nu ma pot obisnui cu noul statut, acela de sotie, si nu poate nimeni sa ma convinga ca asta inseamna ceva, altceva. N-am fost niciodata o fire exuberanta, dar cu toate astea tot o povara simt faptul ca trebuie sa stau cu cineva in aceeasi casa, camera, in acelasi pat. Mi-am dorit f mult copii, inca din liceu visam la o casa plina de copiii.. la o familie mare..bunici, parinti, nepoti..dar toate astea vor ramane la stadiul de vis.. nici macar asta nu pot face. Patrand proportiile cred ca as trai vesnic cu un sentiment de viol...va puteti imagina cata durere ar trebui sa indur daca nu as gasi macar putina intelegere?
Sunt perfect de acord ca ar fi fost mai sanatos sa ma scutur de toate aceste ganduri si sa am mintea ceva mai coapta inainte de a ma casatori...pentru ca atunci cand ajungi in fata altarului trebuie sa fii senin si increzator, si nu asteptand ca numai Binecuvantarea lui Dumnezeu sa vindece aceste lucruri, fara ca tu sa depui eforturi raportate la gravitatea lor, dar daca tot s- a intamplat... ce mai pot face acum?
Si in plus, nu-l acuz pe el de nimic, nu-l acuz ca eu din cauza lui sufar, si sunt perfect constienta ca principala problema vine de la mine, dar povesteam prin ce trec cu regretul ca nu am stat sa analizez mai bine situatia, nu am fost suficient de hotarata sa zic NU si sa mai astept si poate altcineva are de invatat din greseala mea sau din chinul vietii mele. Am vorbit cu sotul meu, stie ce simt, e si el constient ca poate ar fi trebuit sa mai asteptam o perioada, dar imi este alaturi si incearca sa ma ajute asa cum poate (desi uneori mare lucru nu poate face pentru mine in noptile cand se trezeste din cauza plansetelor si suspinelor mele...ii e imposibil sa ma linisteasca in vreun fel la cat de daramata si nefericita ma simt in acele momente).
Si nu de asta am nevoie, nu sa fiu curtata, apreciata, iubita, sedusa… simt nevoia acuta de LIBERTATE. Atat. Nimic mai mult. Eu sunt cat se poate de sincera si am scris cu lacrimi in ochi totul, ba chiar a trebuit sa ma opresc pentru ca m-au podidit lacrimile...poate ajuta pe cineva sau chiar pe initiatoarea acestui topic.
A nu se intelege ca sunt impotriva familiei, impotriva casatoriei, ideea principala la tot ce vreau sa spun este ca inainte de a face un astfel de pas trebuie sa te gandesti foarte bine, sa fii convins/a ca poti, vrei, simti.

Hristos a inviat!
Casiana, am citit cu interes tot ce ai scris despre situatia ta si sper sa te pot ajuta macar cu un cuvant... pentru ca in rest depinde de tine ce vei alege sa faci.
Cred ca sfaturile lui Alin sunt foarte mature si intelepte. Poate a fost putin dur in unele afirmatii, dar eu cred ca are dreptate si cateodata mai avem nevoie si de un dus rece ca sa ne revenim din anumite stari.
Tu spui ca iubirea voastra nu mai e cum era in timpul prieteniei... dar ca sunteti casatoriti de mai putin de un an. Te-ai gandit ca poate e un moment de tranzitie, de adaptare? Spun asta pentru ca si eu am avut un oarecare moment de genul asta la inceputul casatoriei... dar sunt sigura ca a fost o ispita ca sa ne departeze unul de altul. Mi s-a parut ca nu mai e nici pe departe asa frumos ca inainte si ca sotul era mult mai atent cu mine inainte sa ne casatorim, dar recunosc ca a fost la mijloc mandria mea si orgoliul acela feminin de a fi curtata. Incearca sa vezi dincolo de starea asa aparenta... mai ales ca sotul tau este atent cu tine si te iubeste. Lasa-te iubita si incearca sa-i oferi si tu dragoste, cat de putin.
Statutul de sotie inseamna in primul rand sa fii sotia barbatului tau, cu care ai ales sa te casatoresti pentru ca va iubiti si ati primit binecuvantarea lui Dumnezeu. Deci cel cu care sa imparti viata, cu bune si rele, cu bucurii si incercari. Gandeste-te ce dar minunat este sa ai langa tine un om care te iubeste, care se gandeste la tine, care te suna sa te intrebe ce faci si care te ajuta cand esti suparata sau obosita de grijile vietii... incearca sa primesti toate astea ca pe un dar. In sufletul tau tu ti-ai dorit si iti doresti o familie, dar acum cand ai toate conditiile pentru a-ti implini visul, gandurile ti s-au intunecat si nu mai vezi decat piedici. Mie mi se pare ca este mai mult o mare ispita care a venit la tine pentru ca probabil tu esti mai sensibila, dar e un moment critic pe care trebuie sa-l depasesti.
Ai spus ca vrei LIBERTATE... dar de ce nu te simti libera langa barbatul care-ti este sot? Cu ce te constrange si de ce crezi ca el ti-a rapit aceasta libertate cand s-a casatorit cu tine? Incearca sa-ti raspunzi foarte sincer la aceste intrebari, altfel nu vei gasi adevarata problema.
Casatoria este intr-adevar o cruce, adica o cale cu greutati si incercari, dar si cu bucurii si cea mai mare bucurie este ca esti alaturi de un om care te iubeste si te ajuta. Si din cate ai spus tu, sotul tau te iubeste si vrea sa-ti fie alaturi. Dar trebuie sa oferi si tu iubire, intelegere si cateodata sa ai rabdare cu celalalt, altfel risti sa ramai in egoism si mandrie si sa ajungi sa te vezi mereu nedreptatita, chinuita si lipsita de iubire... cum a spus si Alin, trebuie sa fim maturi si sa nu ne comportam ca niste copii rasfatati care pretind sa primeasca tot fara sa faca nimic. Dumnezeu ne da har la cununie, adica ajutorul Sau, dar depinde de noi cum il folosim.
Roaga-te Maicii Domnului, parintele meu spune ca Maica Domnului ajuta foarte mult in orice probleme de familie. Si mergi sa te spovedesti sincer, sa spui tot ce ai pe suflet pentru ca povara ta este mare, dar trebuie marturisita si duhovnicul (daca nu ai unul, cauta pentru ca de mare folos iti va fi) te va indruma si te va ajuta.
Doamne-ajuta!

[casiana]

Relatia noastra a inceput sa semene cu o relatie dintre un frate si o sora inainte de casatorie si in ciuda eforturilor mele de a-mi convinge parintii, de a-l convinge pe el ca poate ar trebui sa mai asteptam si apoi sa luam o decizie de a ne casatori sau nu, tot nu am reusit sa-i conving. E adevarat ca nu am fost suficient de hotarata pentru ca m-am temut ca o sa raman cu sentimentul de vinovatie ca ii fac rau, ca ii distrug viata daca ne despartim dupa o relatie de cativa ani buni. Imi tot promitea ca o sa schimbam ceva in relatia noatra, ca lucrurile se vor indrepta dupa casatorie, dar nu a fost deloc asa.
Toata lupta mea a fost in zadar nu am gasit intelegere asa ca m-am lasat in voia sortii si m-am casatorit. Am facut nunta plina de ezitari si indoieli si de obositoare contradictii. Poate daca am mai fi asteptat o perioada m-as fi putut obisnui cel putin cu gandul de a locui cu altcineva.

Sunt momente cand mi se pare ca am pierdut totul. Imi vreau inapoi viata mea cea dinainte de a fi casatorita... cand aveam alt nume, cand eram puiul mamei si fata tatei, cand dupa orele de serviciu imi faceam programul zilnic fara sa tin cont de nimeni, cand nu eram intrebata de cunoscuti si necunoscuti cand vin copiii si multe altele..
As fi putut locui in continuare singura asa cum am facut in ultimii aproape zece ani. Mi-as fi putut face programul zlinic fara sa tin cont de nimeni (poate o zic din egosim), dar nu ma pot obisnui nici cu faptul ca trebuie sa-l gasesc acasa seara, ca ma aduce la serviciu dimineata si ma asteapta in fiecare seara dupa program, ca trebuie sa mergem doar impreuna la cumparaturi, acasa la parinti, in vizita la prieteni...(sotul meu are mul mai mult timp liber decat mine, iar timpul meu liber il petrecem doar impreuna...stiu ca am mai zis faptul ca tocmai aceasta dependenta a lui de mine ma oboseste si ma necajeste mult de tot).

Ziceam mai sus ca relatia noastra semana cu o relatie intre frati... ma refeream mai mult dpdv fizic pentru ca nu puteam accepta si nici acum nu pot sa-l las sa se apropie de mine. De multe ori mi se intampla sa- mi cada lacrimi, sa incep sa tremur doar cand simt ca vrea sa se apropie de mine, sa ma atinga sau sa ma ia in brate..pur si simplu nu pot sa suport asta...nu stiu daca intelegi ce spun, dar imi e din ce in ce mai greu si chiar nu stiu care e solutia..sau solutia de moment. Am reusit sa-i vorbesc despre unele dintre aceste probleme, dar cu toate astea tot traiesc cu teama ca intelegerea lui s-ar putea sa aiba o limita. Imi doresc copii, mi-i doresc din toata inima, dar nu pot sa fac nimic in aceasta privinta si ma tem ca trecerea timpului va ingreuna si mai mult lucrurile.
Imi lipsteste linistea pe care ar trebuie sa o gasesc langa el, linistea si pacea pe care trebuie sa ti-o ofere familia..eu nu am asa ceva, asta imi lipseste. Am avut o relatie de prietenie frumosa si linistita, poate prea linisitita uneori, dar cred ca ruptura s-a produs asa in timp pentru ca am inceput sa simt ca nu sunt pe primul loc pentru el. Si incet, incet, relatia noastra a inceput sa nu mai semene decat cu o relatie dintre un frate si o sora. Daca la inceputul relatiei, parintele nostru duhovnic pe care il aveam atunci ne sfatuia sa nu ramanem f mult timp singuri, sau sa nu dormim noaptea impreuna pentru ca ar putea aparea tot felul de ispite, la un moment dat am inceput sa fiu imuna la asa ceva...ma obisnuisem asa mult langa el fara sa am vreo altfel de pornire (trupeasca) incat ajunsesem sa mi se para ceva cu totul anormal de a ma apropia de el sau el de mine.

Nu-mi doresc sa cunosc alti barbati cu atat mai putin sa daruiesc o bucata din sufletul meu altuia sau sa gasesc un umar care sa ma sprijine sau ceva de care sa ma agat pentru ca nu imi e frica de singuratate, vreau doar sa ma simt libera pentru ca am credinta ca as avea doar de castigat.

Poate ar trebui sa ne mutam separat si sa stau asa o perioada, dar daca nu ma mai pot intoarce niciodata la el? Daca plec, stau singura o vreme si pentru ca o sa simt asta ca o usurare nu o sa mai am puterea sa incerc niciodata altceva pentru ca imi doresc mult sa raman doar eu cu mine.

M-au obosit stresul, tristetea si dezamagirile....Stiu ca nu imi face bine aceasta stare si afectez si starea oamenilor din jurul meu. Incerc sa tin capu' sus..dar nu stiu cat o sa mai rezist ca nu am nicio speranta ca voi reusi sa-mi vindec sufletul sau sa ma scutur de toate problemele astea vreodata. Nu stiu cui sa mai cer ajutorul, m- am saturat si sa ma plang asa intr- una. M- am saturat si de mine ca tot timpul sunt suparata si tulburata de viata mea..imi doresc sa ma trezesc si sa am alta viata, dar stiu ca asta nu se poate.

Sper ca am reusit sa ma fac inteleasca pentru ca sunt asa trista si obosita ca nu ştiu a-ti spune mai multe şi mai concrete despre mine acum.

[casiana]

Va multumesc mult tuturor pentru cuvintele de incurajare.

Astazi sunt ceva mai trista decat de obicei...n- am inchis un ochi azi noapte, am plans si nici macar nu pot sa plang pe umarul celui de langa mine....

Mare lucru nu mai am de facut..las totul in voia lui Dumnezeu..poate are un plan si cu mine. Dar dincolo de suferinta pierderii, de incertitudini, de neintelegeri, de framantari, de momentele de revolta.. imi doresc sa gasesc puterea sa cred ca toate sunt de folos..ca toate astea mi-au fost date cu un scop, ca asta e crucea ce trebuie sa o duc..dar e foarte greu oricum, mult prea greu..

Multumesc inca o data pentru sfaturile bune!

[fragmente]

Nu stiu cui sa mai cer ajutorul, m- am saturat si sa ma plang asa intr- una. M- am saturat si de mine ca tot timpul sunt suparata si tulburata de viata mea..imi doresc sa ma trezesc si sa am alta viata, dar stiu ca asta nu se poate.




CASIANA, MAI PUTETI FACE SEMINARUL IERTARII

http://www.sfintiiarhangheli.ro/node/2

aveti in stanga "" Să ne vindecăm iertând - Seminar Duhovnicesc ""

ce a spus Alin, e de citit si recitit/ luat aminte [de mers la un psiholog , preot, seminarul iertarii - lucrarea lor si onestitatea in ele va vor ajuta ]

[AndruscaCIM]

În prealabil postat de casiana

....cand eram puiul mamei si fata tatei, cand dupa orele de serviciu imi faceam programul zilnic fara sa tin cont de nimeni, cand nu eram intrebata de cunoscuti si necunoscuti cand vin copiii si multe altele..
As fi putut locui in continuare singura asa cum am facut in ultimii aproape zece ani. Mi-as fi putut face programul zlinic fara sa tin cont de nimeni (poate o zic din egosim), dar nu ma pot obisnui nici cu faptul ca trebuie sa-l gasesc acasa seara, ca ma aduce la serviciu dimineata si ma asteapta in fiecare seara dupa program, ca trebuie sa mergem doar impreuna la cumparaturi, acasa la parinti, in vizita la prieteni...(sotul meu are mul mai mult timp liber decat mine, iar timpul meu liber il petrecem doar impreuna...stiu ca am mai zis faptul ca tocmai aceasta dependenta a lui de mine ma oboseste si ma necajeste mult de tot).

Poate ar trebui sa ne mutam separat si sa stau asa o perioada, dar daca nu ma mai pot intoarce niciodata la el? Daca plec, stau singura o vreme si pentru ca o sa simt asta ca o usurare nu o sa mai am puterea sa incerc niciodata altceva pentru ca imi doresc mult sa raman doar eu cu mine.

Uite, cand ai adus in discutie sentimentul acesta de puiul mamei, si fata tatei..m-ai facut sa imi aduc aminte ca si eu mai tanjesc uneori dupa acea perioada...in sensul ca nu ma asteptam, sau nu eram, si nici nu puteam fi constienta de cat de mult ti se schimba viata o data ce te casatoresti.

Acum...realizez ca multe din lucrurile pe care le faceam atunci, impreuna cu parintii mei, cu sora mea...nu le voi mai putea face niciodata, si asta pentru ca fiecare acum are un alt drum...si parca ma intristeaza acest lucru putin.

Offf, cred ca nici eu nu m-am maturizat inca...

[AndruscaCIM]

A scuze...am uitat sa mai adaug ce ma gandeam ca as putea adauga referitor la gandul tau de a locui o perioada separati.

Intr-un fel...poate ca ar fi bine sa faci si acest lucru, si astfel iti vei limpezi gandurile mai bine, dar si sentimentele...spun asta, gandindu-ma ca eu cred ca aceasta e doar o perioada de tranzitie, si tu de fapt tii la el...numai ca nu iti poti da seama de acest lucru...acum.

[casiana]

În prealabil postat de AndruscaCIM

A scuze...am uitat sa mai adaug ce ma gandeam ca as putea adauga referitor la gandul tau de a locui o perioada separati.

Intr-un fel...poate ca ar fi bine sa faci si acest lucru, si astfel iti vei limpezi gandurile mai bine, dar si sentimentele...spun asta, gandindu-ma ca eu cred ca aceasta e doar o perioada de tranzitie, si tu de fapt tii la el...numai ca nu iti poti da seama de acest lucru...acum.

Nu pot sa zic ca nu tin la el, ca nu-mi pasa sau ca imi e indifferent; nu vreau sa i se intample nimic rau, doar ca nu ma pot obisnui cu el tot timpul langa mine…as vrea sa stau singura si sa ne vedem fiecare de viata noastra. Ma simt ca intr-o cusca, simt ca ma sufoc si imi pierd simtul realitatii, ca nu mai pot face nimic sa imi influentez cursul vietii. Ma simt ingradita fizic si psihic si starea asta o am permanent.

Am momente cand imi vine sa ma urc in tren, in masina si sa plec in lume. Nici nu-mi pasa daca ma descurc sau nu, mai rau de atat nu cred ca imi poate fi. Dar ma simt constransa de imprejurari si nu pot face nici macar asta.

De asta zic ca daca as pleca, cred ca as pleca pentru totdeauna nu doar pentru o perioada, cred ca nu as mai vrea sa ma intorc nicicand si ma tem pentru mine, pentru sufletul meu, ma tem ca asta m-ar putea lipsi de mantuire.

[AndruscaCIM]

În prealabil postat de casiana

Nu pot sa zic ca nu tin la el, ca nu-mi pasa sau ca imi e indifferent; nu vreau sa i se intample nimic rau, doar ca nu ma pot obisnui cu el tot timpul langa mine…as vrea sa stau singura si sa ne vedem fiecare de viata noastra. Ma simt ca intr-o cusca, simt ca ma sufoc si imi pierd simtul realitatii, ca nu mai pot face nimic sa imi influentez cursul vietii. Ma simt ingradita fizic si psihic si starea asta o am permanent.

Am momente cand imi vine sa ma urc in tren, in masina si sa plec in lume. Nici nu-mi pasa daca ma descurc sau nu, mai rau de atat nu cred ca imi poate fi. Dar ma simt constransa de imprejurari si nu pot face nici macar asta.

De asta zic ca daca as pleca, cred ca as pleca pentru totdeauna nu doar pentru o perioada, cred ca nu as mai vrea sa ma intorc nicicand si ma tem pentru mine, pentru sufletul meu, ma tem ca asta m-ar putea lipsi de mantuire.

E posibil ca aceste trairi ale tale, de acum...sa fie o consecinta a faptului ca el candva ti-a inselat asteptarile, te-a dezamagit...sau ceva de genul asta, si cumva lipsa ta de incredere in el, asa cum ti-ai dori sa o ai...a ridicat un zid intre voi, prin care tu mai ales...incerci de fapt sa te protejezi?

[caliyo]

Casiana, nu ne-ai spus daca el stie despre gandurile tale si daca e dispus sa te ajute intr-un fel sa treci peste starea rea prin care treci, eventual sa iti dea mai multa libertate sa faci ceea ce iti doresti tu( nedestramand totusi familia pe care ati intemeiat-o).

[AlinB]

Casiana,

Ai spus: "dar cred ca ruptura s-a produs asa in timp pentru ca am inceput sa simt ca nu sunt pe primul loc pentru el."

Nu stiu daca reusesc sa inteleg. Cine ar fi totusi pe primul loc pentru el?
Sau ce lucruri pune inaintea ta?
Din ce ai mai spus, tot timpul este dupa tine..ce l-ar putea interesa mai mult?

Din ce spui inteleg ca ti-ai pierdut practic interesul pentru el ca pe undeva ai ramas impresia ca de fapt nu te iubeste.
Esti sigura ca este o parere obiectiva?

Sau poate este un pretext?

Ce ai face acum cu timpul tau liber daca ar fi sa stai singura?
Gandeste-te cam ce ai putea face pe termen scurt, mediu si lung.

Crezi ca ti-ar place sa stai singura toata viata? Sau te gandesti ca ai putea totusi sa nu fii singura dar nu alaturi de el?

N-are de ce sa-ti fie teama ca nu te-ar intelege, in punctul asta unde au ajuns lucrurile chiar n-ar avea ce sa se intample mai rau de atat.

Incearca sa vezi ce ai totusi efectiv sa-i reprosezi.
Ca am impresia ca totusi au fost destule lucruri dar n-ai putut sa o faci la timpul potrivit si ele s-au materializat in distanta afectiva. Care tot a crescut..

Si daca tot plangi, nu incerca sa o faci indreptatindu-te.
Gandeste-te ca problema nu este viata ta de acum, pe care multii altii in locul tau si-ar dori-o, ci faptul ca tu nu poti sa o apreciezi, ca ai o neputinta.
Asta ar trebui sa o plangi, nu viata inainte de a fi casatorita, din copilarie, etc.
Iar daca ai ceva sa-i reprosezi si lu-i, fa-o cum ziceam fara teama.
Mai rau nu poate fi.

Eu nu cred ca in sufletul tau iti place atat de mult singuratatea incat n-ai avea nevoie de nimeni alaturi pentru tot restul vietii.
Inainte de povestea asta, te-ai gandit vreodata sa te calugaresti?
Poate firea ta ar fi fost mai potrivita cu modul asta de viata.
Acum te-ai calugari?