mesaj de la noul ierusalim

[medusa]

În prealabil postat de mariamargareta

Ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdarea;
Iar răbdarea să-şi aibă lucrul ei desăvârşit, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsiţi fiind de nimic.(Iacov, 1, 3-4)

aici e vorba de rabdarea in credinta, nu rabdarea de a citi un post kilometric.

[mariamargareta]

În prealabil postat de medusa

aici e vorba de rabdarea in credinta, nu rabdarea de a citi un post kilometric.

Răbdarea este o virtute care se aplică în toate împrejurările vieţii. Nu se poate imagina un bun creştin, care se declară "răbdător în credinţă", dar care se aşează în faţa tuturor celor aşezaţi la rând în faţa unui ghişeu, pe motiv că "nu mai are răbdare". Răbdarea lucrează alături de credinţă şi de alte virtuţi la zidirea omului lui Dumnezeu:

Dar tu, o, omule al lui Dumnezeu, fugi de acestea şi urmează dreptatea, evlavia, credinţa, dragostea, răbdarea, blândeţea. (1 Tim 6,11)

[mariamargareta]

282. Noul Ierusalim de la Pucioasa – o clonă a Ortodoxiei (III)


Iată de pildă un subiect aparent banal: portul baticului(vălului) de către femeile creştine. În Biblie scrie textual că:

“…orice femeie care se roagă sau prooroceşte, cu capul neacoperit, îşi necinsteşte capul; căci tot una este ca şi cum ar fi rasă.
Căci dacă o femeie nu-şi pune văl pe cap, atunci să se şi tundă. Iar dacă este lucru de ruşine pentru femeie ca să se tundă ori să se radă, să-şi pună văl.” (1 Cor. 11,5-6)

De aici, pucioşii trag concluzia că femeia trebuie să poarte acoperământ pe cap în mod permanent, ziua şi noaptea, pe motiv că tot în Biblie scrie pe undeva “Rugaţi-vă neîncetat!”(1 Tes.5, 17). Deci în mintea lor apare construcţia aparent logică: Dacă femeia trebuie să se roage neîncetat, iar când se roagă trebuie să aibă capul acoperit, rezultă fără greş că ea trebuie să aibă permanent baticul pe cap. Viciul de fond rezidă tocmai în înţelegerea incorectă, literală, a termenului de “rugăciune”. Când Pavel îndeamnă la “rugăciune neîncetată” el se referă la o stare de spirit, o atitudine, o disponibilitate permanentă la dialogul cu Dumnezeu, şi nu la rugăciunea în sine, ca lucrare văzută a trupului şi a sufletului; altminteri, creştinul nu s-ar mai ridica din genunchi, 24 de ore din 24 fiind tot mereu aşezat la rugăciune. Oare şi când stă pe WC, femeia se tot roagă? Când profesoara explică lecţia la copii în clasă, simultan ea se mai şi roagă la Dumnezeu? Când inginera proiectează pe planşetă, când casiera numără banii, când chimista manipulează substanţe periculoase, când dactilografa bate la claviatură, când artista cântă la pian sau la flaut, ele se şi roagă în acelaşi timp, ca rugăciunea lor “să fie neîncetată”? Măcar atunci ar trebui să aibă dreptul de a sta fără batic pe cap; dar pucioşii pretind că, pe temeiul biblic menţionat mai sus, la acest subiect nu există pentru creştine nici un fel de derogări sau de excepţii. În realitate, chiar ei sunt primii “neîmplinitori” ai acestui precept biblic căci nici un pucios şi nici o pucioşiţă nu se roagă neîncetat, ci au ore precise de rugăciune, prestabilite. Dimpotrivă, atunci când femeia intră în Biserică pentru a participa în mod organizat la o rugăciune colectivă, sau când se aşează în camera ei în chip special în genunchi, în faţa icoanei, ca să-şi facă rugăciunea de dimineaţă sau cea de seară, bine este să marcheze văzut această lucrare personală, ca şi ascultarea ei de îndemnul apostolului, ca şi supunerea ei, prin gestul formal al acoperirii capului.

Dar pucioşii nu sunt nici măcar consecvenţi pe acest subiect. Dacă se ghidează neapărat după litera Scripturii şi nu după spiritul ei, atunci ar trebui să folosească aceeaşi unitate de măsură şi în ceea ce-l priveşte pe bărbat, căci iată ce scrie Scriptura:

“Căci bărbatul nu trebuie să-şi acopere capul, fiind chip şi slavă a lui Dumnezeu, iar femeia este slava bărbatului.” (1 Cor. 11,7)

Deci, după Biblie rezultă limpede că bărbatul trebuie să fie permanent cu capul descoperit. Or, la pucioşi nu e aşa, ci dimpotrivă: bărbaţii pucioşi stau mereu cu capul acoperit, uneori chiar şi în incinte închise, ceea ce este chiar o impoliteţe.


În ce constă însă principala deviaţie de fond a învăţăturii pe care o propovăduieşte clona Ortodoxiei de la Noul Ierusalim? Pucioşii descriu un alt fel de “Dumnezeu”, un “Dumnezeu” neobişnuit pentru creştinii care se adapă de 2000 de ani din aceeaşi învăţătură: un “Dumnezeu” care nu este Atotputernic, nu este Atotţiitor, dar este în schimb plângăcios şi neputincios, aşteptând mereu ajutor de la oameni şi în special de la liderii pucioşi. Dar, mai presus de toate, este un “Dumnezeu” care învaţă că iubirea faţă de om întunecă automat iubirea faţă de Dumnezeu. Aceasta este aşadar principala învăţătură greşită a pucioşilor: în loc ca ei să pună pe picior de egalitate iubirea de Dumnezeu cu iubirea de aproapele (aşa cum învăţa Domnul Iisus despre aceste două porunci, că sunt “asemenea una cu alta” – şi cum apare şi în Evanghelia după Matei, cap. 22, vers.39: “Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi”) pucioşii transformă iubirea de aproapele într-o adevărată piedică în faţa iubirii de Dumnezeu. Una dintre învăţăturile care decurg în mod firesc din această teorie deformată asupra iubirii (de Dumnezeu şi de aproapele) este aceea că instituţia căsătoriei este blamată definitiv ca o sursă disimulată a desfrânării dintre bărbat şi femeie. Pucioşii reneagă taina Căsătoriei şi implicit ei nu mai au nici copii de botezat!

Clona Ortodoxiei de la Pucioasa nu este lipsită cu totul de oameni de calitate. Pucioşii de rând sunt nişte oameni foarte de treabă, buni gospodari şi iubitori de frumos. Din păcate ei s-au lăsat manipulaţi, ajungând exaltaţi în credinţa lor că textele recitate de Nicuşor (şi despre a cărui voce Mihaela zice că este identică la timbru cu vocea lui “Dumnezeu” pe care o aude ea când scrie pe caiet “mesajele care-i vin din cer”) sunt însăşi cea mai recentă cuvântare a lui Dumnezeu. Singurii care manipulează pe faţă cioporul de creştini sunt cei doi moguli (Mihaela şi Nicuşor), secondaţi în ascuns de câţiva sfetnici credincioşi cu trecut dubios, care îi ajută în toate manevrele lor oculte. Restul sunt o masă de manevră, nişte servi blânzi şi buni la suflet, dar ale căror creiere au fost de mult spălate, executanţi orbi ai oricăror dispoziţii primite “de sus”, convinşi că “Dumnezeul” lor este la ananghie şi are acum mare nevoie de ei, şi de aceea trebuie să-I dea Lui tot sprijinul.

[medusa]

Margareta, postezi mult prea repede mesajele unul dupa altul, cine crezi ca reuseste sa le citeasca asa de repede ?!!

[mariamargareta]

283. Comentariu la cuvântul pucios din 4-12-2010 (I)


Liderii pucioşi promovează în mod consecvent în mesajele lor un exclusivism plin de îngâmfare, dar găunos prin inconsecvenţele sale. Lucrarea de înviere a morţilor este promovată ca “o taină a zilelor de pe urmă”, care se lucrează acum şi se tâlcuieşte astăzi (4 decembrie 2020) numai la Pucioasa, de către un duh locvace care se autointitulează “Iisus Hristos”:

“[…] Eu, Domnul Iisus Hristos, împlinesc acum glasul Meu peste pământ, glasul Fiului lui Dumnezeu, precum acum două mii de ani am spus prin Evanghelia Mea că va fi să împlinesc şi să Mă audă cei din morminte, iar în ziua Mea de slavă să mărturisească ei această împlinire a Mea peste ei, căci cei ce sunt pe pământ nu vor să-L creadă pe Dumnezeu, n-au vreme de înviere, dar cei din morminte aşteaptă această vreme, şi apoi, după ea, viaţa veacului care va fi veşnic, veacul ce va să fie, şi mare este lucrarea de înviere pe care Eu o lucrez azi cu mare putere şi taină, iar cei înviaţi şi în drum spre înviere se roagă Mie pentru poporul Meu de azi să-i dau Eu întărire mare pentru această taină a Mea din zilele acestea, şi văzută de departe de cei care au plecat de pe pământ, văzută cu credinţa şi nădăjduită apoi […]” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 4 decembrie 2010)

Dincolo de discursul pucios, care dovedeşte abilitate în a potrivi cuvinte frumoase şi înălţătoare, apare ca legitimă următoarea întrebare: este oare consecvent “Cuvântul lui Dumnezeul de la Pucioasa” cu el însuşi? Se pare că nu: aceeaşi “lucrare a învierii morţilor” se “lucra” în aceeaşi “taină” obscură şi la fel de ineficient (căci n-a înviat nimeni nici atunci, după cum n-a înviat nici acum!) în urmă cu mai bine de doi ani:

“O, poporul Meu, se lucrează pe pământ în mijlocul tău taina Scripturii învierii morţilor, tată. Eu pentru învierea morţilor te-am zidit, şi am pus în mijlocul tău jertfa cea de fiecare zi, şi nu în lumea aceasta şi pentru fiii ei, tată. O, poporul Meu, taina ta cu Mine înfricoşează demonii, tată.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 10 octombrie 2008)

Inconsecvenţele au însă rădăcini mult mai adânci în trecut. Încă din anul 1993 se spunea că “poporul” pucios, după aproape 40 de ani de “lucrare proorocească” şi “propovăduire” sterilă la Pucioasa, tot nu este în stare să priceapă şi să poarte această “taină a învierii morţilor”, şi că numai cei înţelepţi (liderii pucioşi, autorii frauduloşi ai “Cuvântului”) sunt capabili să o priceapă:

“O, poporul Meu, nici acum nu poţi purta această taină a învierii morţilor, nici acum, şi ar fi trebuit să o pricepi până acum. Dar Eu am pus capac bine aşezat peste taina aceasta, şi iată, cei înţelepţi pricep această taină care este rostită atunci când tu spui aşa: "Aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va să fie". […] Eu am venit cu cerul spre tine, poporul Meu, dar tu nu vezi, căci ochii tăi sunt ţinuţi să vadă, sunt ţinuţi de necredinţă şi nu Mă cunoşti în frângerea pâinii aşa cum M-au cunoscut după înviere cei din Emaus.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 21-11-93)

Un an mai târziu se admitea că va fi o singură tâlcuire a tuturor “tainelor”, atunci când va trâmbiţa al şaptelea înger proorocit de Apocalipsă. Tâlcuirea aceasta era aşadar proiectată într-un viitor neprecizat, atunci când va începe îngerul trâmbiţarea sa:

“Dar Scriptura nu este înţeleasă de om, şi omul de aceea s-a împărţit în multe tâlcuiri. Şi, de unde? că e numai o singură tâlcuire, căci când va trâmbiţa al şaptelea înger, sfârşi-se-va orice tâlcuire şi vom intra iar în odihnă.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 4-12-1994)

În anul 1996, trâmbiţarea celui de-al şaptelea înger menit să desăvârşească tainele lui Dumnezeu tot nu începuse încă, deoarece era proiectată la fel, pentru un viitor neprecizat:

“Intrăm, Verginico, cu sobor de sfinţi, iar tu eşti trâmbiţa Mea, trâmbiţa cea dinaintea arătării slavei Mele, căci când va trâmbiţa al şaptelea înger, se va vedea săvârşită taina lui Dumnezeu, şi la această arătare lucrăm Noi, Verginico, dar omul veacului acesta, înţeleptul veacului acesta nu ştie, tată, nu ştie tainele lui Dumnezeu.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 14-10-1996)

Peste încă un an este “dezvăluită” în sfârşit şi aşa-zisa identitate a “celui de-al şaptelea înger”, iar lucrarea lui nu mai este proiectată spre viitor, ci îi este atribuită pentru prima dată la timpul prezent: “Eu sunt…”. Totodată, nici o taină nu mai este de lucrat (deci, deducem că este inclusă aici şi “taina învierii morţilor”). Pucioşii pretind că acest înger este “Însuşi Domnul”, Cel care vorbeşte acum la “Noul Ierusalim”. Ca argument se aduce o pretinsă trimitere la Scripturi, trimitere care însă este intenţionat vagă şi nu îşi găseşte nicăieri în realitatea scripturistică un corespondent concret. Scripturile spun doar atît: că îngerii sunt îngeri şi nu-l identifică în nici un fel pe cel de-al şaptelea înger cu Domnul Iisus Hristos. Această manevră meşteşugită este o pură invenţie a pucioşilor, care vor ca prin ea să-şi susţină pretenţia că “Însuşi Domnul Iisus” este duhul cel care le vorbeşte lor preferenţial, la Pucioasa, începând cu anul 1955:

“Eu sunt glasul trâmbiţării celui de al şaptelea înger, după cum este scris despre Mine în Scripturi. Nici o taină nu mai este de lucrat. Eu sunt Cel ce săvârşesc taina pentru care M-am născut din Tatăl şi din Fecioară, Om, ca să fie Dumnezeu văzut de oameni, şi să creadă oamenii în Mine şi să prindă viaţă şi credinţă şi adevăr.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 4-12-1997)

După câteva zile, timpul prezent al “lucrării îngerului al şaptelea” este reconfirmat prin verbul “Sună…(acum)” şi stabilit cu precizie pentru ziua a duăsprezecea, luna a douăsprezecea, anul 1997:

“Sună glasul celui de al şaptelea înger ca să adune sub slava Mea pe cei aleşi prin credinţă şi prin sfinţenie şi prin hrană aleasă, hrană din cer pentru cer nou şi pământ nou peste pământ.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 12-12-1997)

Peste un an apare o uşoară modificare de sensuri: “cel de-al şaptelea înger nu mai este Domnul în Persoană, ci “Cuvântul” Mirelui, personalizat şi trimis de Domnul şi rostit de glasul care strigă în pustie, la Pucioasa. Cu acest prilej se anunţă că “taina lui Dumnezeu este săvârşită” (exprimare globală, din care deducem că este vorba de toate tainele Lui, deci inclusiv “taina învierii morţilor”):

“Iată, Mirele vine! Cuvântul Meu este înger trimis de Mine, după cum este scris:"În zilele când va grăi al şaptelea înger, atunci săvârşită este taina lui Dumnezeu, precum Domnul bine a vestit robilor Săi, proorocilor".”(citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 11-09-1998)

[vsovivi]

Cei ce fericesc gLumea jertfindu-se pentru ea ca niște victime ieșite din minți pretențioase, fericitorii gLumii n-or să învie și nu vor crede până ce nu vor gusta din moarte și din mânia Domnului, căci doar este scris și la Apocalipsă că după toate mâniile revărsate de îngerii Tatălui peste fiii oamenilor, ei tot nu se vor pocăi...

Deci e scris și acolo că nu vor învia nici după revărsarea mâniei peste ei și nu vor abandona slujirea jignidoliceașcă de cafea pentru muncile deșarte ale slavei deșarte de la oameni, și nu vor voi ca să nu se mai închine poftelor lor găunoase și cârtitoare din pătimășia pasională a slujirii idoleștii să furi și să minți, pofte absurde de piatră și lemn și pământ și ce știu eu ce născoceli pe care le continuă la nesfârșit cu extaz lacom... a-berea cea mai rea a întietății în a face rău Domnului.

Astfel că nu este nici o mirare că toți rămîn nepăsători la a face efortul de ascultare spre a ieși din poftele năpăsărilor ca să învie în Domnul... Deci se știa de acum 2000 de ani de neputința asta prefăcută cu milă mare de gLumea lor, gLumea poftelor rele a patimilor care cer mereu în ei fericirea de a le resatisface.

Învierea este în trăirea Curată... căci un trup dacă va învia și este plin de patimi nu-i rămîne decât să moara ca mai înainte dacă nu vrea nici după aia să vină după Domnul... deci ce folos le va fi ca să învie dacă or să moară și mai amarnic... acum în cunoștiință de cauză dar și mai tari la cerbicea roții molarului?

Deci vor învia mai înainte sfinții și drepții, iar noi cei care v-om fi rămas în viață ne vom înălța în nori și pururea vom fi cu Domnul. Amin.

[medusa]

eu nu inteleg, Vsovivi, ce signatura e aia? parca e pasareasca.

[vsovivi]

În prealabil postat de medusa

eu nu inteleg, Vsovivi, ce signatura e aia? parca e pasareasca.

Păi chiar păsăreasca este limba din semnătură căci se adresează întraripatelor, chiar şi albinelor şi buburuzelor... deci ai înţeles bine, dar problema ta e că nu ai înţeles tot deodată...

Păi ai şi dumneata puţintică răbdare şi vei înţelege... precis.

Medusele nu prea au aripioare, dar au ele altceva foarte scump, buzele şi... transparenţa. Deci nu pot fi acuzate că ar avea buze viviclene... căci se vede ceea ce au înghiţit.

[mariamargareta]

283. Comentariu la cuvântul pucios din 4-12-2010 (II)




Două luni mai târziu se lansează o nouă modificare de sensuri: trâmbiţarea “celui de-al şaptelea înger” este expresia auzită a lucrării a două entităţi sfinte (o Persoană divină şi o Lucrare a Sa, personalizată), care “lucrează” la Pucioasa într-o perfectă armonie sinergică: Domnul şi “Cuvântul” Său care este glasul auzit la Pucioasa. Din nou se proclamă sfârşitul tuturor lucrărilor omeneşti şi a tainelor dumnezeieşti:

“O, fii ai oamenilor, auziţi! Cuvântul Meu de azi este numit în Scripturi al şaptelea înger, Eu şi cuvântul Meu. […] Am trimis peste voi şi ultima strigare, glasul celui de al şaptelea înger, cuvântul Meu cel de azi, slujit de îngeri. Auziţi ce a spus Cuvântul: toate sfârşitu-s-au!” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 21-11-1998)

Peste încă trei luni paradigma trâmbiţării “celui de-al şaptelea înger” se modifică radical: doar “Domnul” trâmbiţează la Pucioasa în mare taină, acoperit fiind de fiinţa cea transparentă a îngerului, iar îngerul este trâmbiţa Lui, adică instrumentul pasiv prin care are loc lucrarea de trâmbiţare a Domnului. Odată cu trâmbiţarea se declanşează Judecata cea Mare, prin deschiderea cărţii judecăţii făpturii:

“Îngerul Meu cel fără de trup M-a acoperit mereu când lucram lucrarea Tatălui înaintea omului, înaintea lui Israel, aşa cum astăzi stă iar între Mine şi cei ce primesc cuvântul Meu, că este îngerul Meu din care Eu, Domnul, sun peste pământ trâmbiţa a şaptea, după cum este scris în Scripturi de trâmbiţarea celui de al şaptelea înger pentru deschiderea cărţii judecăţii.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 14-2-1999)

Doar o zi mai târziu, şi subiectul trâmbiţării se schimbă din nou: nu Domnul trâmbiţează, ci însuşi îngerul Domnului cel fără de trup este cel care va suna. În unul şi acelaşi text se operează cu o manevră gramaticală subtilă de trecere de la timpul prezent (îngerul sună…) la timpul viitor (îngerul va suna…). Ca şi când ceva nu este gata sau nu a fost suficient de bine pregătit, atât “trâmbiţarea”, cât şi “oprirea cursului lucrărilor şi a tainelor” este comutată aşadar din nou, fără nici o explicaţie, de la timpul prezent, la o dată incertă aparţinând de timpul viitor (“toate se vor opri…” atunci când “…îngerul…va suna”):

“Iată, toate se vor opri la trâmbiţa Mea cea de apoi, care este îngerul Meu, cel de al şaptelea înger care sună. […] Toate se vor opri la trâmbiţa cea de apoi, care este îngerul Meu, cel de al şaptelea înger care va suna.” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 15-2-1999)

Anul 2000 vine cu o nouă inconsecvenţă majoră. Dacă în anul 1999 se făcea o proiecţie referitoare la o lucrare viitoare de trâmbiţare a îngerului, iată că acum se vorbeşte despre lucrarea de trâmbiţare a îngerului la timpul trecut! Mai precis, se pretinde că anul 1995 (an în care a fost tipărită prima ediţie a Evangheliei Pucioşeşti intitulată pompos “Cuvântul lui Dumnezeu” este un an de biruinţă, asociat cu trâmbiţarea peste tot pământul a celui de-al şaptelea înger. Acesta anunţă solemn că, după ce a rătăcit 40 de ani prin pustiurile dâmboviţene (între anii 1955 şi 1995), în sfârşit a venit şi este cel de al şaptelea înger şi este Însuşi Domnul, că este Judecător şi că a adus cu El inclusiv promisa biruinţă a cuvântului de înviere a morţilor:

“Eu sunt Cel ce rătăcesc prin pustiul neamului omenesc de mai bine de patruzeci de ani. Timp de patruzeci de ani am lucrat tainic lucrarea învierii făpturii (1955-1995, n.r.) şi am pus mereu la lucru slugi pentru planul venirii Mele cu sfinţii. După patruzeci de ani am ieşit biruind încuietorile în care omul cel mincinos Mă ţine sub tăcere, Mă ţine nevăzut de oameni. Dar am ieşit cu poporul Meu din zilele acestea şi l-am pus să cânte peste pământ cântarea celor răscumpăraţi, cântarea Mea, cuvântul Meu, care cheamă la viaţă pe tot omul, trâmbiţa de înviere, cel de al şaptelea înger, Domnul, Eu şi cartea judecăţii făpturii. Patruzeci de ani am strigat cu cuvântul să iasă omul de sub judecată, să iasă singur, că Eu îi stau în ajutor cu îndemn ceresc. Să iasă i-am spus, că vin Judecător curând, curând. I-am spus, şi apoi am venit ieşind biruitor deasupra cu cuvântul de înviere, căci cuvântul nu se poate lega, şi el umblă adunând sub viţa sa pe cei ce se aleg de partea Mea.
Iată-Mă, am venit!” (citat din “Cuvântul lui Dumnezeu” de la Pucioasa, 1-5-2000)

Dacă până acum prima consemnare concretă privind lucrarea prezentă a trâmbiţării celui de-al şaptelea înger făcea referire la anul 1997, iată că acum data începerii trâmbiţării lui este stabilită foarte precis şi totodată este împinsă uşor înapoi, până la data tipăririi cărţii “Cuvântul lui Dumnezeu” din anul 1995, an pentru care se anunţă o ieşire biruitoare a “trâmbiţei a şaptea” (care este Însuşi “Domnul”, după cum precizează pucioşii). Odată cu această precizare se creează aşadar o ambiguitate severă pentru o perioadă de 15 ani, mai precis între anul 1980 (când ia sfârşit lucrarea de “trâmbiţare” a celei de-a şasea trâmbiţe, despre care pucioşii pretind că a fost Verginica) şi anul 1995, an în care “Domnul a ieşit să trâmbiţeze El Însuşi, biruind încuietorile în care omul cel mincinos Îl ţinea sub tăcere”. Or, în această perioadă de 15 ani pucioşii au îndosariat zeci de “cuvinte” trâmbiţate atât de Maria, (succesoarea de facto a Verginicăi), cât şi de Mihaela, care venise puternic din urmă cu “proorocia” ei, la mare concurenţă cu Maria, începând cu anul 1990. Din acest motiv, numerotarea corectă a “trâmbiţelor apocaliptice de la Pucioasa” ar trebui să fie următoarea:

- a şasea trâmbiţă, Virginia Tudorache, care a “trâmbiţat” între anii 1955 şi 1980;
- între 1980 şi 1982 a fost o scurtă pauză;
- a şaptea trâmbiţă, Maria Tudorache, care a “trâmbiţat” între anii 1982 şi 1994;
- a opta trâmbiţă, Mihaela Tărcuţă, care a “trâmbiţat” între anii 1990 şi 1995, la mare concurenţă cu Maria, cu care a “trâmbiţat” simultan timp de patru ani;
- a noua trâmbiţă, (Însuşi Domnul – sau Cuvântul Lui, sau îngerul Lui – căci pucioşii propun pe rând toate aceste variante), care “trâmbiţează” singură din anul 1995 încoace.