Tainele savarsite in afara Bisericii

[AdrianAamz]

Dar cand a statutat Hristos ca vindecarea sufleteasca pe care trebuie s-o practice Biserica trebuie sa fie in legatura stransa cu autoritatea statului ?

Dvs. spuneti ca statul era (sau inca ar fi ??) dator sa urmareasca si sa pedepseasca infractiunea de erezie, iar Biserica trebuia sa faca o expertiza la cererea statului ? Adica, daca unui functionar de stat i se parea ca X e eretic, el dispunea arestarea lui X si apoi interogarea lui de catre Biserica ? Si asta vi se pare normal cumva ??

Pai, sincer sa fiu, poate ca mi-ar conveni si mie ca statul in care ortodoxia e majoritara sa se auto-sesizeze ca o anumita formatiune religioasa este eretica si sa vrea sa o anihileze pe baze ..."legale".
Daca Biserica ar fi intrebata asupra doctrinei acelei formatiuni, e logic ca acea doctrina este eretica fiindca nu e ortodoxa. Si atunci, anihilarea acelei formatiuni de catre stat ar parea ca o razbunare a Bisericii impotriva celor care, dintr-un motiv sau altul, au renuntat la ortodoxie si s-au alipit acelei formatiuni.

Repet: aparitia inchizitiei, ca organ care sa ii indrume pe oameni pe calea credintei, face ca Biserica sa fie privita ca o institutie care a existat degeaba pana la aparitia inchizitiei, ea neavand practic nici un rol in viata oamenilor !!

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de AdrianAamz

Dar cand a statutat Hristos ca vindecarea sufleteasca pe care trebuie s-o practice Biserica trebuie sa fie in legatura stransa cu autoritatea statului ?

Şi statul, şi Biserica au, de fapt, acelaşi scop: sunt instituţii aflate în slujba lui Dumnezeu şi a oamenilor.
Pe de o parte, ele nu trebuie să se confunde, fiindcă binele urmărit de Stat este binele temporal (adică un bine care are un sfârşit: moartea fiecăruia dintre noi), pe când binele urmărit de Biserică este, întâi de toate, un bine spiritual, un bine din perspectiva veşniciei.
Pe de altă parte, aceste două instituţii nici nu pot fi cu spatele una la alta ori în dizarmonie, din cauza strânsei legături între binele spiritual şi binele temporal. Faptele noastre rele, păcatele noastre, au consecinţe nu numai spirituale, ci au consecinţe temporale. La fel, faptele bune şi practicarea virtuţilor.

De aceea, statul şi Biserica trebuie să conlucreze. Să fie, după expresia părinţilor răsăriteni, în simfonie. Este ca şi când ar cânta, cu mijloace specifice instrumentelor lor, aceeaşi partitură scrisă de Cristos, Arhiereu şi Rege.

Dvs. spuneti ca statul era (sau inca ar fi ??) dator sa urmareasca si sa pedepseasca infractiunea de erezie, iar Biserica trebuia sa faca o expertiza la cererea statului ? Adica, daca unui functionar de stat i se parea ca X e eretic, el dispunea arestarea lui X si apoi interogarea lui de catre Biserica ? Si asta vi se pare normal cumva ??

Absolut normal. Normalitatea însăşi. Mi-ar părea tare rău ca fiul meu să ajungă tâlhar. Încă şi mai rău mi-ar părea să ajungă eretic.

Pai, sincer sa fiu, poate ca mi-ar conveni si mie ca statul in care ortodoxia e majoritara sa se auto-sesizeze ca o anumita formatiune religioasa este eretica si sa vrea sa o anihileze pe baze ..."legale".

Ar fi foarte bine, cu precizarea că nu formaţiunile sunt eretice, ci oamenii. Mai general spus, nu organizaţiile oamenilor pot fi subiect de drept penal, ci oamenii înşişi.

Daca Biserica ar fi intrebata asupra doctrinei acelei formatiuni, e logic ca acea doctrina este eretica fiindca nu e ortodoxa. Si atunci, anihilarea acelei formatiuni de catre stat ar parea ca o razbunare a Bisericii impotriva celor care, dintr-un motiv sau altul, au renuntat la ortodoxie si s-au alipit acelei formatiuni.

Statul, ca şi Biserica, nu trebuie transformat într-o poliţie a gândirii. Fiecare e liber să-şi facă rău sieşi, dar nu altora. Dacă eu îmi tai o mână, asta nu trebuie incriminat. Dacă, însă, eu vă tai dv o mână, atunci sper că sunteţi de acord că e ceva care trebuie incriminat. Dacă eu mă ucid pe mine, nu am de ce să mă tem că ajung pe mâna vreunui stat inchizitorial. Dar, dacă vă ucid pe dv, atunci statul trebuie să intervină, aplicându-mi pedeapsa cu scopurile ei. Deci, cu atât mai mult, dacă eu sunt eretic la mine acasă şi îmi ucid sufletul, nimeni nu are nimic cu mine: se cheamă exerciţiu de libertate. Dacă, însă, atentez la sufletul dv, la sufletul copiilor dv care încă nu au conştiinţa pe deplin formată şi sunt slabi, atunci nu mai e chestie de libertate a mea, nu mai e ceva personal, ci atentez la un bine general: forţa publică trebuie să intervină.

Deci, până unde poate merge erezia fără a trebui să fie pedepsită ? Exact până unde a mers în statele creştine. Ereticii pot crede în ce vor ei. Ei se pot chiar aduna (între ei) şi să aducă cinstire zeilor lor. Ei pot avea sinagogi în oraş, dar nu pot face prozelitism. Ei nu pot susţine, difuzând scriituri oricui se nimereşte, ori altfel în mod public erezia lor. Cât timp erezia e în privat, e afacere privată. Când erezia tinde să ajungă cult public în Cetate, devine o problemă a Cetăţii.

Repet: aparitia inchizitiei, ca organ care sa ii indrume pe oameni pe calea credintei, face ca Biserica sa fie privita ca o institutie care a existat degeaba pana la aparitia inchizitiei, ea neavand practic nici un rol in viata oamenilor !!

Nu ştiu de ce tot încercaţi să separaţi Biserica de Inchiziţie. Cu excepţia Inchiziţiei spaniole, unde în mod parţial Inchiziţia era "pe cont propriu" ca să zic aşa, ea a fost şi este un organ (mădular) al Bisericii Universale. Deci, nu avem două realităţi: Biserica şi Inchiziţia, ci una singură. Există şi acum, doar numele s-a schimbat (foarte recent) din Sfântul Oficiu în Congregaţia pentru Doctrina Credinţei. Tribunalele nu o mai solicită, e adevărat, fiindcă statele de acum nu mai iau Biserica în serios. Dar noi o luăm în serios. Dacă episcopul meu are un dubiu în materie de credinţă sau de morală, se adresează Inchiziţiei, cui altcuiva aţi vrea să se adreseze ? Preşedinte al acestei Congregaţii pentru Doctrina Credinţei, timp de vreo 20 de ani, a fost chiar actualul papă, pe când era cardinalul Ratzinger. Atât de important pentru Biserică este Sfântul Oficiu încât, iată, inchizitorul şef a ajuns Papă. Şi deja confirmă: avem un Papă excelent.