Poate deveni abstinenta o problema?

[dobrin7m]

În prealabil postat de oana72

Sa va spun ceva asa de amuzament.... Eram eu intr-o perioada a mea de habotnicie cumplita, perioada care, dupa cum am reusit singura sa constat, s-a datorat tonelor de literatura duhovniceasca de mari inaltimi. Citeam si eu asa sa stiu ce au simtit sfintii aia, ce au trait, ce revelatii au avut, ce le-a descoperit lor Dumnezeu prin nevointa... Citeam si nu ma saturam, spre exemplu din Sfantul Isaac Sirul care e un psiholog desavarsit si te poate incanta pana la extaz. In interiorul meu incepuse o lupta crancena, vroiam si eu sa fac multe... dar ce sa faci cand ai trei copii, familie, greutati, responsabilitati, servici, traiesti intre oameni si mai ales cand nu ti se pot aplica toate conditiile unei vieti ascetice. Pai cand vrei sa faci "nevointa” , sa postesti negru spre exemplu (dau si eu un exemplu de reducere la absurd, nu am facut asa ceva dar spre intelegerea ideii) si tu alaptezi, cum crezi ca priveste Dumnezeu mascarada asta de “nevointa” decat ca pe o aberatie.
Asa, sa revenim… Si ma duc cu sacul plin la duhovnicul meu care e un om de un echilibru extraordinar. Mi-a spus ceva ce cred ca nu o sa mai uit vreodata:
Doamna scumpa, dvs. vreti sa participati la olimpiada si nu aveti antrenament nici cat sa prindeti un autobuz care pleaca din statie. Pai astea sunt lucruri pentru atleti, dvs. vreti sa mergeti pe stadion cu sacosele pline de cumparaturi.” Mi-a tras asa un pumn in stomac, mi-au trebuit niste zile sa-mi revin si sa reanalizez pozitia pe care ma aflu. Nu stiu cat am analizat de bine, cert e ca promit sa nu mai plec pe stadion cu sacosele incarcate.
Citeam tot pe aici pe un topic ceva tare frumos, la parintele Teofil Paraian venise o femeie cu multi copii si ii spusese ca ar vrea sa faca cumva sa citeasca mai multe acatiste si parintele i-a spus: eu si fratii mei am fost acatistele mamei mele. Cred ca ar trebui sa ne gandim mai mult unde suntem, in ce societate traim, ce putem face in conditiile propriei noastre existente ca sa traim in echilibru cu Dumnezeu cu noi insine si cu oamenii din jur.

Parintele tau avea perfecta dreptate, asa si este. toate se fac treptat. Insa fiecare din noi sa ascultam de duhovnicul nostru ca el este cel care ne antrezeaza. El ne spune cat, cum sa citim, ce sa facem, ca sa inaintam sa ajungem la masura atletului. Mie parintele meu imi spunea asa: si in aceasta lume puteti sa va sfintiti, Dumnezeu ajuta pe fiecare acolo unde este, insa sa invatati rabdarea, si usor , usor, pas cu pas veti ajunge unde trebuie. faceti manastire in sufletele voastre. Si atunci mi-am dat seama ca toate se fac incet , treapta cu treapta ca daca alerg sus pe scara s-ar putea sa ma impiedic. insa tot el , parintele m-a invatat, sa nu privesc la alte scari, sau cum pasesc altii, si mi-a mai spus sa nu critic pe cei care sunt in fata mea sau in urma mea, si nici sa nu rad de cel care urca intr-un picior, sau sare cate doua trepte sau urca mai cas, sau cu un umar inainte ci sa ma uit mereu doar la pasii mei.

Eu aici am scris intotdeauna fara adresare directa cuiva, insa de fiecare data s-a gasit cineva lezat, si a venit la scara mea sa ma zdruncine sa imi spuna ca nu urc frumos ca i se pare lui ca pasesc oarecum. Acu eu ce sa fac, ma tin si eu cu mainile de balustrada scarii mele si mai spun unora sa se uite la scara lor. Si am grija sa pasesc pe scara in sus asa cum am invatat de la duhovnicul meu si dela sfintii nostri.