Cei care-si sacrifica viata pentru idei gresite...

În prealabil postat de fallen

Ca sa nu infiintez un nou topic, vin si eu aici cu o "dilema":
-cat este de bine sau de rau sau cat de mult trebuie sa ne identificam cu cauzele pe care le servim?

Multa vreme am crezut ca e bine, ca asta ne va face sa ne simtim impliniti, dar ulterior aud (si simt) ca nu intotdeauna e bine sa te "identifici cu cauza" pentru ca sunt sanse mari ca daca cauza esueaza, sa ai nevoie de ajutor de specialitate ca sa te "dezidentifici", sa te regasesti pe tine, ca individ.

Astept argumente pro si contra.

Ca sa dau un exemplu cat de cat mai concret: toata tineretea ti-o dedici ca sa ajungi, sa zicem "judecator"; crezand ca asta inseamna sa faci oamenilor dreptate. Ajungi, dupa niste ani, sa activezi intr-un sistem, si dupa un timp mai lung sau mai scurt, realizezi ca de fapt trebuie sa faci dreptate numai anumitor oameni. Alminteri, consecintele pot fi nefaste, atat pt tine cat si pt cei apropiati; cea mai usoara dintre ele fiind excluderea ta din sistem. Si atunci, ce poti sa faci, inapoi nu mai poti intra, si nici nu mai vrei, iar tu, cel care ai fost zece ani (sau ai crezut ca esti) "judecatorul X", acum ce mai esti ? Clar, "judecator" asa cum vrea sistemul, tu iti dai seama ca nu vrei sa fii, ca nu asta ai vrut niciodata, iar cum vrei tu, nu se poate. Si atunci, ce e de facut, ca sa-ti regasesti identitatea, si sa poti, pana la urma, sa traiesti mai departe?

Incerc eu un raspuns: cred ca distinctia nu ar trebui facuta intre cauza si tu insuti, ca individ, ci intre cauzele lumesti si, sa zicem (nu stiu exact cum sa ma exprim), cautarea lui Dumnezeu. Cineva imi spunea ca prioritatile in viata fiecarui om ar trebui sa fie:
1. Dumnezeu,
2. familia,
3. cariera
si apoi celalalte, dupa inclinatiile fiecaruia.
Eu, de exemplu, am fost foarte implicata in cariera, cu mai multi ani in urma. Incercam sa fiu "perfecta", dar cerintele fiind mari si munca neterminandu-se niciodata, ajunsesem sa nu mai fac fata serviciului, sa fiu obosita, deprimata si sa nu ma mai bucur de viata. Asa am ajuns la psiholog (cea care mi-a spus de prioritatile de mai sus). Parerea mea este ca orice cauza care nu este legata de Dumnezeu, in sensul ca punem prea mult suflet intr-o activitate "lumeasca" (asta este intrebarea lui fallen, nu? - ce facem cand ne identificam cu o cauza), va ajunge la un moment dat la un fel de esec - nu ne va fi suficienta, chiar daca ne-a adus in timp si impliniri.
Prin urmare conteaza masura pe care o punem in toate. Si dreapta socotinta. Ce bine ar fi daca am incerca, prioritar, sa crestem scanteia de dumnezeire care exista in fiecare dintre noi!
In rest, da, e bine sa ne implicam si sa fim seriosi in ceea ce intreprindem (sa muncim ca pentru Dumnezeu) - dar daca "sistemul" te obliga la compromisuri, depinde de la caz la caz - aici eu as vorbi cu duhovnicul...