Tatal nostru

În prealabil postat de ucenic

Tatal meu, Care esti in Ceruri,
Sfinteasca-se Numele Tau cel Sfant in viata mea;
Sa vina si sa ramana imparatia Ta in inima mea si in viata mea;
Faca-se voia Ta precum in Cer asa si in viata mea. Precum te asculta ingerii sa te ascult si eu;
Painea noastra cea de toate zilele da-ne-o noua astazi si Iti multumesc pentru purtarea Ta de grija;
Iarta-mi mie greselile mele precum si eu iert gresitilor mei; (aici ma analizez bine, ca sa nu am nimic impotriva nimanui)
Si nu ma duce pe mine in ispita,
Ci ma izbaveste de cel rau, si ma izbaveste de rau; si ma izbaveste de mine insumi...
Caci a Ta este Imparatia si Puterea si Slava: a Tatalui, a Fiului si a Sfantului Duh. Amin.

Imi este foarte greu sa comentez rugaciunea unei alte persoane, cu atat mai mult in cazul tau, frate... Nu as comenta-o nici pe a dusmanului meu, de as avea vreunul pe care sa il dusmanesc (m-a ferit Domnul de asa boala mare, deocamdata). Intrucat, ca si in cazul lezarii numelui sau semnaturii, riscam sa aducem ranire sentimentelor celor mai profunde ale unei persoane, sa intram cu bocancii in intimitatea cea mai profunda a omului. Nu se face asta, nu e frumos, nu e bine, nu e nicium laudabil. Lovim implicit si in noi insine si pacatuim inaintea Domnului.
Dar pentru ca ai facut publica rugaciunea, permite-mi un comentariu asupra unui cuvant din rugaciune. O voi lua voit doar ca pe un text, ca pe o afirmatie notata sa zicem pe o foaie de hartie care mi-a ajuns pe o cale sau alta sub ochi. Depersonalizez voit tocmai pentru a nu implica sentimentele, persoana care face aceasta rugaciune.
Si adresez rugamintea sa accepti ca prin aceasta nu doresc sub nici o forma sa critic cu sens de osandire sau ironie sau depreciere ci, doar sa exprim pe cat imi sta in putinta, propria mea convingere in privinta Bisericii si a vietii crestinului.
Asa cum probabil ai banuit, ma voi referi la cuvantul "meu" din formularea "Tatal meu".
Nu voi spune ca exista aici o forma de egoism, nu asta ma preocupa, nu aici vad relevanta. Nuanta asta s-a dezbatut suficient de mult si nu aici simt ca am ceva personal de spus.
Asadar, tintesc din start 3 momente cheie: Raiul, Amestecarea limbilor in Babilon, Cincizecimea.
Si pun iarasi amorsa: individul nu e persoana, iar Dumnezeu face legamant cu persoana umana, cu persoane aflate in comuniune, nicidecum cu indivizi.
Uite ce iese acum in mintea mea! (iertare)

Pana in momentul coborarii Duhului Sfant sub forma de limbi ca de foc, era pe locul acela o adunare de oameni aflati in asteptare... Ii uneau multe, insa uniunea lor nu era deplina. Nu era(u) propriu-zis Biserica.
Erau fiinte babilonizate, ca sa ma exprim asa, un pic ludic desi subiectul e dureros foarte. Mii de babilonizati in asteptarea debabilonizarii (mai poti sa ma urmaresti?).
Ei nu erau ca-n Rai, unde vorbeau toti o limba comuna (toti adica toate fiintele, toata zidirea, toata creatura), in sensul ca, in ciuda unor diferente clare intre fapturi, cred ca in Rai ii lega ceva (mai bine spus Cineva) asa incat se simteau frati, traiau iubire, se intelegeau deplin. Ce ii lega? Sau Cine? Pai... tocmai Cine S-a pogorat la Cincizecime, ca semn si garantie a iertarii si impacarii lui Dumnezeu cu oamenii. Cu omenitatea din persoana! Cu omenitatea din omenire!
Sa spun Harul? Sa spun Duhul Sfant? Indraznesc sa spun asa, Domnul sa ma ierte ...
Cheia imi pare aceasta: Se inteleg oamenii aceia intre ei, in ciuda tuturor diferentelor imaginate, a intregii diversitati (lui Dumnezeu Ii place diversitatea!) prin recuperarea "canalului" comun, prin Dragoste Dumnezeiasca. Se pogoara Dragostea in ei. Vesnicia respira in timpul personal. Si iata, minune, se inteleg desi vorbeste fiecare limba lui. In aceasta clipa individul e persoana, eu e simultan si cosubstantial cu noi, Tatal meu devine Tatal nostru si invers. Iata Biserica, iata comunitatea si comuniunea ecclesiala!
Acum, daca spun "Tatal meu", din doua una: ori ma exclud singur din Biserica (refuzind schismatic comuniunea) ori presupun ca "meu" se refera de fapt la tot ce e comun in oameni, asa incat, intr-un fel, ma rog pentru orice alt om, pentru orice alta persoana, nu doar pentru mine. Astfel, "meu" nu mai este un fapt egoist ci dimpotriva, facind initial actul depasirii prin dragoste-har, este impartasire si contopire cu intreaga omenitate a lumii. (Insa... sta aceasta in puterea mea? Am eu dragostea-har? Ori, poate, mai degraba sunt rapit in Dragoste, prin Har..., dincolo de puterea mea, cu totul de neimaginat de "dincolo", posibil doar de resimtit in clipa rara si sfanta...)
In acest ultim caz, cand spun "meu" nu ma refer la eu, Gheorghe, eu Vasile, ci la EU-OMUL care aduc rugaciune Tie, Tata, Dumnezeul nostru, adica al meu, al copilului tau, eu omul, omenitatea din fiecare, din Rai pana la sfarsitul tuturor veacurilor, trecind prin prezent.

Nu stiu acum daca am reusit sa spun si sa transmit ce vroiam, nu stiu inca mai mult daca m-am apropiat cumva de acceptiunea ta. Astept un raspuns.

Iti multumesc pentru prilejul de a dezvolta acest gand si te rog sa ma ierti daca am facut vreo miscare anapoda.
Dumnezeu sa ne miluiasca!

[acvilla77]

În prealabil postat de ioan cezar

Asadar, tintesc din start 3 momente cheie: Raiul, Amestecarea limbilor in Babilon, Cincizecimea.
Si pun iarasi amorsa: individul nu e persoana, iar Dumnezeu face legamant cu persoana umana, cu persoane aflate in comuniune, nicidecum cu indivizi.
Uite ce iese acum in mintea mea! (iertare)

legat de fragment,incerc sa aduc cuvintele aceluias autor al 'rugaciunii Domnesti' :'... unde sun 2 sau trei adunati in numele meu,acolo sunt si Eu cu ei.'