Harul nu se impartaseste doar prin Sacramente

[Tartaruga]

În prealabil postat de Decebal

Le aveam în minte de la bun început şi încă mai există multe altele. Poate unii nu credeau, însă după ce vor citi măcar câteva cărţi din cei pe care i-am numit, dar şi din alţii, vor înţelege că ceea ce am spus la începutul topicului este o învăţătură conformă cu Tradiţia autentică a Bisericii. Am dat un exemplu mai extrem, cum este cazul lui Palama, pentru a scoate mai pregnant în evidenţă adevărul din titlul topicului, însă lucrurile nu merg totdeauna atât de departe, pentru că majoritatea dintre noi nu suntem de aşa nivel spirituale şi de aşa chemări de la Dumnezeu. Fiecare om care este chemat de Dumnezeu este chemat între anumite limite între care se poate dezvolta; exemplul lui Palama nu este neapărat universal pentru toţi, ci în primul rând pentru cei de categoria lui spirituală (a "greilor" să zicem), însă opera lui este o foarte bună ocazie ortodoxă pentru a scoate în evidenţă necesitatea trăirii unei vieţi spirituale şi nu bazarea doar pe şmecheriile unora sau ale altora care îşi fac ei iluzia că au pus monopol pe Dumnezeu.

Evident că Dumnezeu nu lucrează doar prin ceea ce a experimentat Palama şi alţii ca el, dar aici avem în vedere contextul eclezial, sfinţit, sacru şi sacralizat al Bisericii lui Christos iar nu vreun context desacralizat, sărac şi sărăcit al unei secte protestante sau neoprotestante. Neavând nici acte veritabile de sfinţire, semn că nici nu au sfinţi cum sunt în Biserică, neavând harul sacramental preoţesc pe care ortodocşii îl au de la apostoli care şi ei l-au primit direct de la Christos, neavând nici backgroundul pe care şi l-a construit Biserica în 2000 de ani, neavând deci ocazia de a gusta nici măcar în vise ceea ce descrie Sfântul Grigorie Palama, sectele protestante şi neo- pun accentul pe o viaţă aşa zis creştinească dar care este lipsită de suflul sacramental şi de suflul mistic şi misteric al Sfântului Spirit. Din lipsa spiritualităţii autentice vine şi această alunecare pe panta emoţionalismului şi pietismului gol al penticostalismului; nu că anumite manifestări, sau cântări ar fi rele în sine, dar ele fac parte dintr-un sistem desacralizat care are o anumită nevoie de sacru veritabil dar nu are cu ce să şi-o acopere şi atunci apar aceste fenomene emoţionaliste de tip penticostal. Toate aceste alunecări protestante vin însă din căderea din harul sfinţitor al Bisericii, har care i-a fost dat chiar de Christos. În lăuntrul acestei vieţi de sfinţenie sacramentală pun şi înţeleg viaţa de asceză şi de mistică prtin care se poate împărtăşi har şi luminare dumnezeiască inclusiv în afara a ceea ce îndeobşte numim sacramente, după cum foarte clar mărturiseşte Sfântul Grigorie.

Alunecarea greşită care s-a făcut în ortodoxie şi de care în primul rând sunt vinovaţi ierarhii Bisericii din trecutul istoric este că s-a pus prea mult accentul pe acest har sacramental necorelat cu spiritualitatea autentică a omului, şi asta pentru că au existat şi încă mai există oameni care au vrut şi vor să creeze o dependenţă psihică sau psiho-religioasă a celor mai puţin luminaţi de Spirit faţă de ritualismul şi sacramentalismul Bisericii fără a lega aceste aspecte de observarea unei vieţi spirituale autentice. Tot felul de interese paraecleziale au prevalat în trecut şi mai prevalează chiar şi în ziua de azi, interese care i-au îndepărtat pe oameni de Spirit în favoarea a tot felul de puteri acaparate de ierarhii şi de preoţii care au transformat treptat spirtualitatea vie liturgică a Bisericii într-un ritual la care privitorii urmăreau interpretând într-o cheie magică, superstiţioasă evenimentele. Bineînţeles că ierarhii şi preoţii, sau măcar unii dintre ei, nu vor să recunoască pe faţă greşelile majore, sistematice care s-au făcut şi le-au făcut pe seama Bisericii Ortodoxe, însă ei fac într-o anumită măsură o astfel de recunoaştere indirectă prin apropierea pe care o manifestă faţă de ecumenism şi de ecumenismul protestant; oricât ar încerca să acopere adevărul ierarhii ortodocşi, cedările în faţa ecumenismului, şi mai ales în faţa celui protestant, sunt semne majore ale erorilor flagrante şi foarte grave care s-au comis de-a lungul timpului de clericii care au încetat să mai asculte de Spirit şi de Tradiţie şi au început să asculte de tradiţii omeneşti, de ei înşişi, de tot felul de pofte şi interese omeneşti.

Stiti ce mi-a raspuns un protestant cand am incercat sa-i vorbesc de mistica si asceza ortodoxa (asa saracacios cum m-am priceput)? Mi-a raspuns ca talharul de pe cruce s-a dus cu Domnul in Rai, si nu este canonizat de biserica. Deci pe ei nu ii intereseaza pur si simplu asceza sfintilor ci se ghideaza dupa oamenii simplii pe care i-a mantuit Domnul in Evanghelii fara sa fi fost sfinti sau mari asceti. Eu cred ca fiecare primeste dupa masura straduintei lui. Parabola cu tanarul bogat cred ca este foarte graitoare. Cand a intrebat ce sa faca pentru a avea viata vesnica, parea sa ajunga implinirea poruncilor pe care le facea din copilarie. Pentru desavarsire insa trebuia sa lase totul pentru a-l urma pe Domnul, iar asta nu putea face. Desavarsirea deci cere renuntarea la lume, lucru pe care putini il fac. Cei care insa raman in lume, se multumesc din start cu mai putin, este si cazul protestantilor. Ei nu au pretentia sa devina ca sfintii, ci se multumesc sa ajunga in Rai asa cum a ajuns talharul. Doar Dumnezeu ii poate judeca, cred eu.