În prealabil postat de ioan cezar
"Iubirea trebuie transpusa in planul mai presus de fire..."
Iubirea are mai multe varste si chipuri, ca tot ce-i viu si se dezvolta (sau regreseaza, uneori).
Cand se intampla unele blocaje (din lipsa de pregatire mai intai) iubirea nu trece la varste mai inalte ci parcurge un ciclu asemanator cu al anotimpurilor, unul natural, firesc: primavara, vara, toamna, iarna...
Multe cupluri isi continua existenta, dupa un circuit complet parcurs impreuna, intr-o iarna continua, suportindu-se pana se sfarseste unul din ei, iar cel ramas in viata rareori iese din iarna in care l-a lasat moartea celuilalt.
Unii se mint, justificindu-si ratarea, cu copiii... Ca au copii, ca trebuie sa-i creasca etc. O stim. E un banal cliseu atat de raspindit ca nu mai merita comentarii.
Cand insa iubirea isi vede de drumul ei, sotii simt, pe rand sau impreuna, fiecare in ritmul si felul sau subiectiv, ca se deschide perspectiva pentru inca o varsta a dragostei, pentru alt nivel. Din cand in cand vine mereu un ceas de innoire. E-n firescul lucrurilor.
Tanjeste sufletul in cei ce se iubesc dupa o alta primavara intre ei si in ei... In chip firesc, asa ca de la sine, fara efort special, accentele se modifica, tandretea ia treptat locul desfatarii viguroase, grija si responsabilitatea se nuanteaza, capata ponderi si chipuri noi.
Pacea isi face simtita prezenta in mod lin si profund, de nespus.
Cuplul ajunge la alt nivel al dragostei.
Pe masura ce oamenii se imbisericesc, dragostea lor devine tot mai subtire. Nu este exclus ca impreunarea lor sa fie cu totul tainica, de nespus si de negandit, fara memorie. Ca o rapire in duh. Desi fac dragoste! (lucru pe care cei tineri nu il pot intelege, se screm degeaba, in realitate tinerii forteaza cu mintea, pun de fapt stavila mintala unor miscari mult mai fine si adinci, care asculta de adincul inimii mult incercate in slujirea iubirii)
Cresterea cuplului in iubire se face fara sfortari in sus, ci doar acceptari si renuntari care trag duhul in jos, adica la umilinta tandra, la smerita cugetare. Sunt suficiente pentru crestere deslipirile de egoism. Oarecare despatimire de ego, de narcisisme, de ambitzuri, de mofturi personale si infantile, mereu.
Fireste ca vin si copiii, daca Domnul voieste. Fireste ca atunci cand se afla in taina dragostei cuplul se indumnezieste... Nu trebuie nimic, nu despre "trebuie" este vorba in dragoste, ci despre har si daruire de sine. Cu sau fara copii (cei ce se iubesc nu isi pun problema asta, dar daca apare un copil acesta e simtit si primit ca pe un dar al lui Dumnezeu, cu nespusa fericire) cei ce se iubesc tanjesc sa se apropie si mai mult de Hristos precum si unul de celalalt.
Sunt, insa, atat de multe ispite si caderi... Atat de putin ne pricepem sa nu mintim, sa nu inselam, sa lasam egoismul deoparte. In faptele si gesturile mici se vede aceasta, ca in cele mari ne pricepem cel mai bine sa trucam.
E trist un cuplu care cunoaste binecuvantarea dragostei adevarate, insa nu are copii. Cu toate acestea, chiar daca rodul firesc al iubirii lipseste, unii oameni au continuat sa creasca in iubire. Lipsa copiilor nu i-a acrit. Au luat-o ca pe voia lui Dumnezeu si s-au tinut mai departe de nevointele lor, cu smerenie. Impreunarea lor, daca se iubesc cu adevarat, nu are nimic trivial. Este un plans fericit al clipei in care se mai pot strange in brate, nadajduind pesemne, de acum, doar la Copilul din ceruri...
|
01.10.2012, 12:37:19
Subiecte asemănătoare
Threaded Mode