Pro si contra pedepsei cu moartea

În prealabil postat de laurastifter

Probabil că s-a referit la Biserică... în sens teologic, nu instituţional.
Creştinii Bisericii primare au reuşit, într-o lume ostilă, să învingă persecuţiile prin iubire şi blândeţe, dovedind astfel (dacă porunca divină nu era suficientă pentru a convinge...) că, într-adevăr, cuvântul lui Hristos NU este utopic, ci corespunde întru totul realităţii, poate fi aplicat în istorie, chiar şi-n cele mai dificile împrejurări.
În primele trei veacuri creştine, se-ntâmpla exact ca în poveşti: creştinii se înmulţeau pe măsură ce erau omorâţi.
Oare nu este acest miracol cea mai grăitoare dovadă a biruinţei Luminii asupra întunericului (cf. In1, 5)?
Cum ar fi fost posibil, în condiţii normale, ca o comunitate persecutată cumplit de către autorităţi, o comunitate alcătuită din persoane lipsite de orice posibilitate de a se apăra să cucerească întregul Imperiu Roman, având drept unice arme Crucea lui HRistos şi sângele martirilor?
Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Sunteti de un idealism frumos si tineresc, stimata domnisoara si sora in Cristos... Of, daca imaginea istoriei, inclusiv a celei ecleziale, ar fi semanat/ar semana cu, nu zic cu gradinile Raiului, dar macar cu parcurile sau zonele verzi din vremea Bucurestiului comunist...

[laurastifter]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Am acelasi tip de idealism ca si Shakespeare,plecat dincolo de nori cu aripile realitatii :) Serios vorbind ar fi usor de invocat pedeapsa cu moartea din VT sau chiar cuvintele Apostolului Pavel din Romani 13:4. Sau ca sa mergem direct la sursa cuvintele lui Dumnezeu din Geneza 9:6.Unii le considera justificari suficiente pt ca intr-o lume ca a noastra,vorba unui cinic,un popor care ar aplica fara exceptie Predica de pe munte ar merge direct in Rai pt ca pe pamant nu ar rezista nici 48 de ore ca natie.De-a lungul timpului cred ca toate popoarele numite crestine au aplicat pedeapsa cu moartea,in frunte cu tot cu conducatorii lor crestini.Sa fie asta o dureroasa infringere a mesajului Evangheliei sau exista posibilitatea aplicarii lui doar in comunitati limitate nu si la nivel general? Este o idee care m-a framantat ceva timp,privind la modul cum a fost trait in istorie mesajul crestin.Fara sa ajung la o concluzie definitiva inclin sa cred ca exista doar un singur tip de comunitate capabila de acest gen de traire si de reactie in fata raului dezlantuit,care sa raspunda la intuneric cu altecva decat tot cu intuneric.Scuze pt lunga postare dar trebuie sa plec si am zis sa sintetizez putin ceea ce vroiam sa va zic,mi-a facut placere sa discut cu dvs,numai bine.Dumnezeu sa va. calauzeasca pasii.

Cuvintele din Rm13, 4 ar putea fi invocate în favoarea pedepsei cu moartea?... Nu m-aş fi gândit.
Oricum, "litera ucide"... inclusiv fizic.
În legătură cu cei care au ucis creştini fiind... cred că ori n-au înţeles nimic din creştinism... ori s-au prefăcut că erau creştini... ori s-au lăsat manipulaţi de duhul vremii lor... ori câte puţin din toate acestea. În orice caz, dacă stau bine să mă gândesc, noi trăim într-o epocă ce devine din ce în ce mai secularizată şi, în mod paradoxal, îşi şi însuşeşte practic anumite precepte evanghelice pe care, însă, şi le revendică, neţinând seama că ele existau, de fapt, nu din modernitate, ci din vremea Apostolilor şi a primilor martiri ai lui Hristos.

În prealabil postat de iana

M-ati pus pe ganduri. Serios! Care sa fie, oare, acel tip de comunitate? In afara de cea monahala nu stiu care ar putea fi. Si spun asta pentru ca, cred cu convingere, este mult mai usor cand esti singur. Cand ai familie se schimba perspectiva. Cand este vorba doar despre tine suporti mult mai multe, dar cand sunt copii...

Intradevar m-am gandit si la dansii dar mai mult ca la o consecinta a unei comunitati care,la ora actuala,imi pare pierduta cumva,dansii sunt probabil ultima tresarire a acelei comunitati dar nu la dansii ma refer ci la o comunitate formata din barbati si femei la un loc si cred ca ei aveau ceva ce le schimba intreaga perspectiva:o puternica asteptare a Parusiei iar trairea din aceasta perspectiva schimba totul pt ca accentul pe iminenta are doua laturi:una navalnica,de asteptare imediata si traire inflacarata si a doua latura de o tranzitie,in cazul in care timpul trece,spre o asteptare pe termen lung dar care cumva poate pierde ceva din entuziasmul initial desi stabilizeaza lucrurile.Practic ma refer la comunitatea primilor crestini din FA,puteti incerca sa integrati in descrierea lor din FA cuvintele din I Ioan,I Petru si Iuda si veti observa o imagine a unei comunitati capabile de asa ceva si asta pt ca,inclin sa cred,perspectiva Parusiei le determina toata abordarea vietii si a credintei.In II Petru se simte deja putin din nelinistea de dupa disparitia primei generatii si germenele asteptarii pe termen lung.Este o imagine extraordinara,vie,cutremuratoare,a primilor crestini,a trairii lor atat de deosebita,nu ai cum sa nu-i iubesti,parca iti stau in fata,cuminti,luminosi si tacuti si iti zambesc cu ochii la cer in timp ce in jurul lor se adunau nori negri.

Cred ca atenuarea unei inflacarate asteptari a Parusiei schimba totul fundamental si ma intreb daca a fost inevitabil sau nu.Comunitatile monahale sunt intr-un anumit sens pt mine o ultima tresaltare in istorie a unei forme a acelei asteptari,de exod din lume spre malurile mantuirii vremurilor, asteptand ca Domnul sa despice timpul si lumea la a doua venire a Sa.Mereu m-am intrebat cati mai traiesc in mod real cu o asemenea asteptare,nu la modul anxios sau schizofrenic,sectar,ci la modul luminos,curat,de certitudine care cumva este in drumul ei spre noi,ce de determina sa crezi intr-un anumit mod,sa traiesti intr-un anumit mod,poate mai liber de tine insuti.In fine discutia este mult mai complicata si cu multe aspecte situate in intervalul dintre ,,deja" si ,,nu inca" si cred ca v-am plictisit suficient,luati ce am scris ca simpla opinie,nimic altceva.Intr-un anumit sens si noi traim tensiunea eshatologica,poate mai diminuat sau poate nu mai vrem sa ne rupem asa de mult de lumea asta,prin traire si asteptare.Ce paradoxal,o asteptare ce pare sa curga ca un rau linistit dar care undeva in ea are scanteia iminentei transformatoare :)

O idee m-a bantuit mereu:cred ca spre finalul vremurilor,cand vor fi ele,oamenii se vor intoarce exact la acel tip de traire si cumva cred ca istoria noastra merge inapoi spre acel punct,dupa ce vom fi epuizat toata fuga noastra de Dumnezeu.Cred ca aceea asteptare si aceea traire,si doar ele, ii va uni pe toti la final,in fata ultimei confruntari cu intunericul, la fel ca la inceput, si atunci va veni si clipa Parusiei.Numai bine va doresc.

[laurastifter]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Iana&Theo:cel mai usor este sa ne dezlantuim latura intunecata iar durerea este un bun catalizator din pacate.Foarte greu de analizat,desi si eu cred ca as simti asa ceva,o puternica dorinta sa curga sange pentru sange si nu oricum.Laura cumva ai dreptate in cele scrise de tine in ultimele postari,ai un suflet mai bun ca mine,eu sunt mai impetrit de ce am vazut prin lumea larga.Asa ca sa fie cum spui tu Laura si Dumnezeu sa ne fereasca pe toti de asa ceva desi in fiecare clipa in lume se intimpla asa ceva.Poate doar EL sa opreasca dezlantuirea raului de care nici noi,umanitatea,nu suntem nici straini si nici nevinovati.

Mă îndoiesc că aş avea eu un suflet mai bun decât dvs. Cred, însă, că sunteţi foarte smerit, vă spun cu toată sinceritatea!
Dumnezeu să fie cu dvs!

[iana]

În prealabil postat de Pelerin spre Rasarit

Intradevar m-am gandit si la dansii dar mai mult ca la o consecinta a unei comunitati care,la ora actuala,imi pare pierduta cumva,dansii sunt probabil ultima tresarire a acelei comunitati dar nu la dansii ma refer ci la o comunitate formata din barbati si femei la un loc si cred ca ei aveau ceva ce le schimba intreaga perspectiva:o puternica asteptare a Parusiei iar trairea din aceasta perspectiva schimba totul pt ca accentul pe iminenta are doua laturi:una navalnica,de asteptare imediata si traire inflacarata si a doua latura de o tranzitie,in cazul in care timpul trece,spre o asteptare pe termen lung dar care cumva poate pierde ceva din entuziasmul initial desi stabilizeaza lucrurile.Practic ma refer la comunitatea primilor crestini din FA,puteti incerca sa integrati in descrierea lor din FA cuvintele din I Ioan,I Petru si Iuda si veti observa o imagine a unei comunitati capabile de asa ceva si asta pt ca,inclin sa cred,perspectiva Parusiei le determina toata abordarea vietii si a credintei.In II Petru se simte deja putin din nelinistea de dupa disparitia primei generatii si germenele asteptarii pe termen lung.Este o imagine extraordinara,vie,cutremuratoare,a primilor crestini,a trairii lor atat de deosebita,nu ai cum sa nu-i iubesti,parca iti stau in fata,cuminti,luminosi si tacuti si iti zambesc cu ochii la cer in timp ce in jurul lor se adunau nori negri.

Cred ca atenuarea unei inflacarate asteptari a Parusiei schimba totul fundamental si ma intreb daca a fost inevitabil sau nu.Comunitatile monahale sunt intr-un anumit sens pt mine o ultima tresaltare in istorie a unei forme a acelei asteptari,de exod din lume spre malurile mantuirii vremurilor, asteptand ca Domnul sa despice timpul si lumea la a doua venire a Sa.Mereu m-am intrebat cati mai traiesc in mod real cu o asemenea asteptare,nu la modul anxios sau schizofrenic,sectar,ci la modul luminos,curat,de certitudine care cumva este in drumul ei spre noi,ce de determina sa crezi intr-un anumit mod,sa traiesti intr-un anumit mod,poate mai liber de tine insuti.In fine discutia este mult mai complicata si cu multe aspecte situate in intervalul dintre ,,deja" si ,,nu inca" si cred ca v-am plictisit suficient,luati ce am scris ca simpla opinie,nimic altceva.Intr-un anumit sens si noi traim tensiunea eshatologica,poate mai diminuat sau poate nu mai vrem sa ne rupem asa de mult de lumea asta,prin traire si asteptare.Ce paradoxal,o asteptare ce pare sa curga ca un rau linistit dar care undeva in ea are scanteia iminentei transformatoare :)

O idee m-a bantuit mereu:cred ca spre finalul vremurilor,cand vor fi ele,oamenii se vor intoarce exact la acel tip de traire si cumva cred ca istoria noastra merge inapoi spre acel punct,dupa ce vom fi epuizat toata fuga noastra de Dumnezeu.Cred ca aceea asteptare si aceea traire,si doar ele, ii va uni pe toti la final,in fata ultimei confruntari cu intunericul, la fel ca la inceput, si atunci va veni si clipa Parusiei.Numai bine va doresc.

Nu m-ati plictisit deloc. Asadar, la momentul actual, doar comunitatea monahala mai traieste (sau incearca) cu adevarat. Prin urmare noi ce putem face (la nivel de comunitate)? Intoarcere in timp nu se poate, de indepartat ne-am indepartat (dupa cum ati spus si e tare adevarat) foarte tare, deci sa-mi fac un permis de port-arma si sa stau in umbra copiilor, nu stiu pana la ce varsta. Asta e realitatea. Vedem in fiecare zi ce se intampla: copii rapiti, violati.

Va doresc si eu toate cele bune si spre folos.

[Marius22]

În prealabil postat de iana

Ideea nu era sa "facem dreptate" sau sa "imbunatatim conditia umana" ci sa ne protejam de specia subumana.

Subumani ne face pacatul, instrainarea de Dumnezeu. Iar pedeapsa cu moartea, indiferent de motivele sociale ce sunt invocate in justificarea acesteia, constituie tot un pacat.

Cred ca singura "pedeapsa" care poarta intru sine samanta vietii vesnice nu este alta decat cea aratata noua de Mantuitorul, iubirea vrajmasilor. Ea ii poate deschide oricarui talhar, pana in ultima clipa, calea pocaintei, cea catre Hristos.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Marius22

Iar pedeapsa cu moartea, indiferent de motivele sociale ce sunt invocate in justificarea acesteia, constituie tot un pacat.

Asta, poate dupa teologia "Marius". Dupa invatatura Domnului nostru, nu. Biserica Ortodoxa, ca si Biserica Catolica, nu a definit NICIODATA pedeapsa cu moartea ca fiind pacat. Nici nu avea cum, fiindca ar fi fost inca o invatatura noua, facuta de oameni.

[Marius22]

În prealabil postat de Mihnea Dragomir

Asta, poate dupa teologia "Marius". Dupa invatatura Domnului nostru, nu. Biserica Ortodoxa, ca si Biserica Catolica, nu a definit NICIODATA pedeapsa cu moartea ca fiind pacat. Nici nu avea cum, fiindca ar fi fost inca o invatatura noua, facuta de oameni.

Desigur, doar porunca "sa nu ucizi" comporta infinite nuante.

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Marius22

Desigur, doar porunca "sa nu ucizi" comporta infinite nuante.

Atat Biserica Ortodoxa, cat si Biserica Catolica au marturisit de multe ori ca pedeapsa cu moartea nu este ucidere in sensul Poruncii. Dar oamenii zilelor noastre, socotindu-se deasupra Sfintilor Parinti, fiind mai catolici decat Papa sau, dupa caz, mai ortodocsi decat Patriarhii, au ajuns sa profeseze o alta invataura morala decat aceea a Bisericii.

[iana]

În prealabil postat de Marius22

Desigur, doar porunca "sa nu ucizi" comporta infinite nuante.

De ce crezi ca in timp de razboi ai voie sa-ti aperi tara si inca cu binecuvantare iar familia nu? Doar nu-mi iubesc tara, pamanturile mai mult decat familia?!