Pornind de la articolul domnului Radu Preda "Plagiatul ca pacat"

[Mihnea Dragomir]

În prealabil postat de Nastya

E greu de acceptat ca un lider religios poate sa fure (sa plagieze). Dar nu e de mirare ca cei mai multi semeni ai nostri nu cred ca „a plagia” este tot una cu „a fura”. Nu s-au stins ecourile intamplarilor din vara trecuta cand mai toata suflarea româneasca si-a suflecat manecile, si-a frecat palmele, si-a aprins creierii si a pornit la lupta pro sau contra ideii de plagiat. Din nefericire, multi oameni „de cultura” ne explicau cum e cu legile citarii, ce inseamna sa plagiezei, care sunt regulile doctoratului etc. A fost si este trist. Dar nu trebuie sa ne miram ca „plagiatul” nu este perceput ca pacat.

Mai intai, vorba presedintelui-jucator al Romaniei: sistemul este ticalosit. Plagiatul este generalizat. Cu alt prilej, am sa povestesc, poate, cum am plagiat eu insumi lucrarea de diploma, luand trei carti si patru articole si copiind la greu din ele. Cel putin cercetarea este zero, iar autorii se copiaza unii pe altii, desi nicicand nu s-a vorbit de "punct de vedere nou" si de "originalitatea lucrarii" ca in vremurile noastre. Un ministru al sanatatii, de meserie chirurg pe la Floreasca, al carui nume imi scapa momentan, a fost dovedit ca plagiator. Era nelamurit de ce trebuie sa-si piarda postul in urma acestui lucru. La fel si prim ministrul, care a trait aceeasi angoasa. Altii au fost dovediti ca au facut facultati prin corespondenta. Si atunci intreb: daca acesti evghenis din protipendas plagiaza de rup, de ce sa ne mire ca acelasi lucru l-a facut si un Itic Strulovici al Frantei ? In Bucurestiul vechi, de la Lipscani pana in Targul Mosilor, toata lumea stia ca avem un evreu cu adevarat original, ale carui ziceri au ramas nemuritoare. El s-a numit Cilibi Moise. Numai ca traia de azi pe maine, vanzand ravase de papagal si te-miri-ce, el n-a ajuns nici macar rabin sef, necum protoiatros sau mare logofat.

Pe urma, ceva-ceva este adevarat in mentalitatea ca "a plagia nu inseamna a fura". Noi, acuma, traim intr-un timp cand am definit conceptul de "proprietate intelectuala". Dar stiti bine ca nu a fost intotdeauna asa, dupa cum se poate sustine ca nu e tocmai natural acest lucru. Ca si alte ciudatenii, asigurarile bunaoara, si proprietatea intelectuala e o chestie aparuta foarte recent la scara istorica. Ideea ca ideile au proprietar, ca adevarul stiintific nu este bun universal, ca zicerile de duh au un stapan, iata ceea ce i s-ar fi parut incredibil oricarui filosof, om de stiinta sau de litere de la antichitatea clasica la Evul Mediu si chiar mai incoace. Mult timp nu am inteles, cand mergeam prin muzee de arta, de ce la unele tablouri mai vechi eticheta spunea "pictor probabil din scoala lui..." sau, de-a dreptul, "artist anonim". Apoi, m-am lamurit si adevarul ni se pare, astazi, incredibil: artistilor nu le dadea prin cap sa se semneze. Era o lume cand ar fi ras intreaga Atena de tine daca luai dalta si te semnai pe gatul zeitei: "Praxiteles".

Ceea ce ma supara la prim ministrii nostri nu este atata ca fura prin plagiat, cat ca fura prin furt. Adica, iau bunuri tangibile la japca. Cazul Bombonel este, deocamdata, singurul dovedit in justitie, dar sunt atatea dosare pe care oare aprodul le va striga vreodata ?