Ce intelegeti prin "Tine mintea in iad si nu deznadajdui"?

Recunosc că eu nu prea înţeleg gândirea asta exclusiv la iad şi la moarte. Nu sunt pentru a trăi viaţa în sensul de a ne lăsa pradă tentaţiilor lumii, dar sunt pentru bucurie. Bucuria este una din roadele Duhului Sfânt, este deci un dar de la Dumnezeu. Dacă reuşim să iubim, suntem de asemenea bucuroşi. Putem să ne gândim la Dumnezeu, neuitând că este şi bun, dar şi drept, deci ferindu-ne de păcate. Dar a ţine mintea în iad, nu prea înţeleg.
Nu contest, doar încerc să pricep. Poate că trebuie să facem distincţia între minte şi inimă. Să ne bucurăm măcar cu inima.

Am avut o perioadă, vreun an şi jumătate, când mă gândeam într-adevăr des, prea des, la iad şi la moarte. Eram depresivă, pasivă, ca şi paralizată de frică. Mi-a fost foarte greu. Eu cred că Dumnezeu a lucrat atunci cum numai El ştie, şi de asemenea cred că perioada respectivă mi-a fost de folos. Dar tot mai bine mă simt când mă bucur, decât atunci când mă tem de moarte şi de iad.

Ce credeţi, se pot îmbina aceste stări? Nu cred că Dumnezeu ne vrea nişte depresivi. Desigur, căci ne-a lăsat nădejdea. Sf Siluan pomeneşte şi de nădejde, dar în mesajul de la Moşul Gheorghe Lazăr se aminteşte doar de moarte şi iad...