Tine mintea in iad si nu deznadajdui

Tine mintea in iad si nu deznadajdui Mareste imaginea.

Tine mintea in iad si nu deznadajdui

Formula "Tine mintea in iad si nu deznadajdui" in lumina traditiei patristice

Cuvintele lui Hristos, desi au o intentie particulara, au si o semnificatie universala: fiind adresate intr-un context istoric si social precis, unei persoane anume pentru a-i da ajutorul de care avea nevoie in situatia sa, ele sunt valabile si pentru toti oamenii din toate timpurile si din toate locurile; nu numai pentru cei ce traiesc intr-o situatie asemanatoare, dar si pentru toti cei ce vor putea intr-un fel sau altul sa traga un folos duhovnicesc in ele.

Cuvantul lui Dumnezeu are proprietatea de a putea fi interpretat in moduri infinite, toate legitime atunci cand sunt de acord cu credinta ortodoxa. Aceasta proprietate (pe care o traduc si diferentele ce exista intre relatarile Evangheliilor) e o manifestare a caracterului nelimitat al cuvantului lui Dumnezeu, o expresie simbolica a infinitatii Celui ce-l rosteste si a bogatiei harului pe care-l comunica prin el.

Asa stau lucrurile si in privinta cuvintelor adresate de Hristos Sfantului Siluan: "Tineti mintea in iad si nu deznadajdui". Legate de un context spiritual anume, menite sa-l ajute pe staret in starea proprie in momentul in care i s-a aratat Hristos si sa-i permita progresul duhovnicesc plecand de la situatia sa, ele poseda o dimensiune universala si s-au dovedit in stare sa aduca o lumina si un ajutor pentru alte stari si situatii pe care staretul insusi le-a putut cunoaste in timpul existentei sale, dar pe care si alti oameni au putut sa le traiasca in alte contexte si in alt timp.

Astfel, acest sfat al lui Hristos a putut aparea unora dintre exegetii sai, care i-au subliniat modernitatea, drept un ajutor providential pentru oamenii epocii noastre. Aceste cuvinte i-au frapat uneori pe cei ce i-au primit in noutatea lor, arhimandritul Sofronie insusi numindu-le "ciudate".

Noutatea formularii nu trebuie sa ascunda insa faptul ca in fond aceste cuvinte se insereaza intr-un context duhovnicesc traditional (la care se refera Sfantul Siluan insusi) si cunosc numeroase antecedente patristice, ceea ce confirma pe de alta parte dimensiunea lor universala. Acest context si aceste antecedente imi propun sa le evidentiez aici, dupa ce voi trece in revista diferitele sensuri ale acestor cuvinte, sensuri pe care cred ca trebuie sa le distingem si chiar ierarhizam, dar care nu par deloc separate, ci dimpotriva trebuie privite ca strans legate intre ele.

1. "Tine mintea in iad..."

Indurarea chinurilor si suferintelor vietii in aceasta lume

Anumiti comentatori considera ca sfatul dat de Hristos lui Siluan e un mod de a aduce un ajutor, o mangaiere si o nadejde oamenilor epocii noastre care gem sub povara existentei lor, trebuie sa faca fata la numeroase dificultati, sufera in diferite feluri si sunt inclinati sa deznadajduiasca de viata insasi. Notiunea de iad e aici inteleasa intr-un sens foarte larg care o intalneste uneori pe cea care i se da astazi, intr-un context care nu este necesar religios, din limbajul curent.

E incontestabil ca aceasta interpretare isi gaseste un anumit sprijin in atitudinile si invatatura staretului. Sfantul Siluan se arata extrem de atent la chinurile suferite de fiecare din persoanele pe care le intalnea si se arata compatimitor fata de toti oamenii pentru toate suferintele pe care acestia trebuiau sa le indure, si chiar fata de toate fapturile lui Dumnezeu. Putem remarca de asemenea ca el leaga chinurile iadului de suferintele indurate in aceasta lume, mai cu seama atunci cand marturiseste: "dupa faptele mele sunt vrednic de chinuri si pe pamant, si in iad".

Dar trebuie de asemenea sa remarcam faptul ca staretul recunoaste acestor suferinte o semnificatia duhovniceasca, mai cu seama atribuindu-le o radacina unica: mandria! "Pentru ce sufera omul pe pamant, pentru ce duce necazuri si indura rele? Suferim pentru ca nu avem smerenie"; "oamenii nu invata smerenia si pentru mandria lor nu pot primi harul Duhului Sfant si de aceea lumea intreaga sufera".

Totusi, luand in considerare contextul lor, n-ara putea admite ca acesta e primul sens al cuvintelor adresate de Hristos Sfantului Siluan, si a privilegia aceasta interpretare sub pretextul de a nu face intelesi intr-o lume in care tot mai multi oameni (si printre crestini) refuza sa creada in iad in acceptiunea sa traditionala, precum si in diavol si in demoni, ar duce la limitarea considerabila a ponderii acestui sfat dumnezeiesc.

Indurarea vederii si apropierii diavolului si a demonilor, si chinurile luptei contra lor

In al doilea rand se poate socoti ca sfatul "Tineti mintea in iad" e acela de a ne tine mintea in prezenta demonilor si de a suporta vederea si actiunile lor. Fiindca iadul e un loc in care cei osanditi sufera compania diavolului si a demonilor.

Staretul a facut in repetate randuri experienta unei asemenea prezente si suferinte. In momentul in care i s-a aratat Hristos sa-i comunice acest cuvant, staretul era inconjurat de demoni: "Intr-o noapte sedeam in chilia si demonii au venit la mine si s-a umplut chilia de ei. M-am rugat din inima si Domnul i-a alungat, dar ei au venit din nou. Atunci m-am sculat ca sa fac inchinaciuni la icoane, dar demonii erau jur-imprejurul meu, iar unul dintre ei statea in asa fel ca nu ma puteam inchina la icoane fara sa ma inchin inaintea lui". El facuse deja si mai inainte aceasta experienta a inconjurarii sale de catre demoni si a suferintei indurarii prezentei lor ziua si noaptea: "Eu insumi am inteles greseala mea, pentru ca demonii au inceput sa mi se arate din nou nu numai noaptea, dar si ziua. Si astfel am patimit multi ani din partea lor".

Staretul evoca astfel cazul in care omul vede limpede pe Satana insusi, care il arde cu focul sau si incearca sa-i robeasca mintea, evocare ce se leaga de ceea ce a trait el insusi in doua randuri: "Pentru mandria mea, Domnul a ingaduit de doua ori vrajmasului sa faca o asemenea lupta cu sufletul meu, ca sufletul meu a ajuns in iad".

Sa observam ca staretul afirma cu multa smerenie ca aceste experiente se datorau atitudinii sale orgolioase. El o spune limpede in pasajele mentionate, precum si in altele: "Am suferit mult din partea demonilor din pricina mandriei mele". Aceasta mandrie consta indeosebi in faptul ca socotea ca nu mai avea nevoie de cainta pentru pacatele trecute. El constata: "Chiar daca pacatele ne-au fost iertate, toata viata trebuie sa ne aducem aminte de ele si sa ne intristam, ca sa pazim zdrobirea [inimii]. N-am facut asa si am incetat zdrobirea si mult am fost hartuit de demoni. Cel ce, asemenea mie, a pierdut harul, e bine sa lupte cu curaj cu demonii. Domnul iti da sa cunosti ce inseamna sa fii in lupta cu demonii. Astfel, sufletul invata prin experienta vatamarile mandriei".

Dar inaintea acestei lupte impotriva demonilor si a suferintei legate de aceasta, adeseori simpla vedere nedorita a demonilor il face sa traiasca experienta iadului pe cel care din vanitate s-a lasat tarat de imaginatia sa si sedus de gandurile rele: "Mintea cazuta in slava desarta nu va fi curata de ganduri si de inchipuiri si poate ajunge pana acolo incat sa vada demoni si sa vorbeasca cu ei. Scriu despre aceasta pentru ca eu insumi am fost in aceasta nenorocire".

Fara indoiala ca in Viata Sfantului Antonie scrisa de Sfantul Atanasie al Alexandriei vedem in modul cel mai izbitor prezenta demonilor in jurul sfantului si lucrarea lor, care poate merge pana la atacuri violente. Staretul insusi face aluzie la un pasaj al acestei Vieti. Dar fapte asemanatoare sunt relatate in multe alte Vieti ale sfintilor, mai cu seama in cea a Sfantului Pahomie.

Parintii evoca frecvent in invataturile lor suferintele pe care omul care duce o viata duhovniceasca profunda trebuie sa le sufere din pricina lucrarii demonilor in jurul lui si in el, si numeroasele chinuri pe care le aduce lupta impotriva acestora.

Legatura intre prezenta activa a demonilor si mandria oamenilor, subliniata de Sfantul Siluan, e remarcata indirect de Parinti atunci cand acestia arata ca smerenia e singurul mijloc de a scapa de ei. Astfel Sfantul Antonie cel Mare spune: "Am vazut toate cursele vrajmasului intinse pe pamant, si am zis suspinand: cine va putea trece printre ele? Si am auzit un glas spu-nandu-mi: smerenia".

Daca sfatul de a ne tine mintea in iad poate insemna pe de-o parte ca trebuie sa suportam suferinta ce rezulta din prezenta activa a diavolului si demonilor si chinurile legate de lupta impotriva lor, mi se pare insa ca aici este vorba de un sens secund derivat. Vom observa de altfel ca in Viata Sfantului Antonie ca si in cea a Sfantului Pahomie nu se spune nici o clipa ca sfantul considera ca, din faptul prezentei si activitatii demonilor in jurul lui, el s-ar afla in iad; de asemenea, in textele Sfantului Macarie sau Diadoh al Foticeei, care evoca adeseori lucrarea demonilor in adancurile inimii, nu se face referire particulara la asta.

In orice caz, sfatul de a ne tine mintea in iad n-ar putea insemna ca este vorba de a cauta prezenta demonilor, nici de a ne ixpune lucrarii lor rauvoitoare: e vorba de fapte pe care credinciosul le intalneste in urcusul sau duhovnicesc spre Dumnezeu si pe care trebuie sa le infrunte atunci cand i se infatiseaza, dar se care nu trebuie sa le provoace, cu atat mai mult cu cat demonii si lucrarea lor sunt intotdeauna prezentate de parinti in scrierile staretului Siluan insusi drept obstacole in intalnirea lui Dumnezeu.

Sfatul adresat de Hristos lui Siluan are de altfel drept scop (lucrul se vede limpede cand e privit in contextul sau) de a indeparta de la el demonii si de a pune capat vederii lor care perturba viata sa duhovniceasca. Trebuie observat ca, in relatarea sa, Siluan arata ca Domnul i-a indepartat deja pe icesti demoni (ceea ce n-ar fi facut daca vointa Sa ar fi fost ca staretul sa le sufere prezenta si actiunile), dar ca ei au revenit, ceea ce Hristos, raspunzand la intrebarea lui Siluan, "Spune-mi ce trebuie sa fac ca sa se departeze de la mine", explica prin mandria sa "Cei mandri sunt chinuiti intotdeauna asa de catre demoni".

Sfatul "Tineti mintea in iad si nu deznadajdui" e dat ca raspuns la intrebarea pe care Siluan a pus-o lui Hristos cu privire la afirmatia sa precedenta: "Spune-mi ce trebuie sa fac ca sa se smereasca sufletul meu", smerenia trebuind tocmai sa ingaduie sfarsitul viziunilor demonice de care sufera staretul (evident fara ca lupta impotriva demonilor, nici chinurile legate de ea sa ia sfarsit o data cu aceasta).

Indurarea suferintei de a fi separat de Dumnezeu si de a fi lipsit de plinatatea harului Sau

In momentul in care Hristos a rostit aceste cuvinte, staretul se gasea intr-o anume masura in iad. Pe de o parte, cum vom vedea, el era inconjurat de demoni. Pe de alta parte, el voia sa se roage lui Dumnezeu, dar un demon se asezase intre el si icoana pe care voia sa o venereze, ceea ce poate parea drept simbolul distantei ce-l separa de Dumnezeu, al imposibilitatii in care era atunci de a ajunge la El. Astfel, staretul ii spune lui Hristos: "Doamne, Tu vezi ca vreau sa ma rog Tie cu mintea curata, dar demonii nu ma lasa"; "Doamne, Tu vezi ca demonii nu ma lasa sa ma rog. Spune-mi ce trebuie sa fac ca demonii sa se departeze de la mine".

Staretul sufera din pricina acestei distante care il separa de Dumnezeu, asa cum sufera din pricina ei si cei osanditi in iad: "De atunci tin mintea mea in iad si ard in focul cel intunecos si tanjesc dupa Domnul si-L caut cu lacrimi si zic: "Degraba voi muri si ma voi salaslui in temnita intunecata a iadului si eu singur voi arde acolo si voi tanji dupa Domnul si voi plange: Unde esti Domnul meu, pe Care Te cunoaste sufletul meu?"".

Chinurile iadului pe care le sufera aici staretul par aici mai putin legate de prezenta si actiunea demonilor, cat. de sentimentul profund resimtit al indepartarii de Dumnezeu si al pierderii harului. Ideea pierderii harului e puternic prezenta in scrierile staretului si diversele forme de suferinta pe care trebuie sa le indure (inclusiv cele legate de prezenta demonilor si lupta impotriva lor) ii apar datorate acestei pierderi pe care o resimte uneori ca pe o parasire din partea lui Dumnezeu. "Cel ce, asemenea mie, a pierdut harul, e bine sa lupte cu curaj cu demonii". "Cand sufletul pe care l-a cucerit Domnul si i-a dat harul Sau il pierde dintr-o pricina oarecare, el se intristeaza tare dupa el si doreste sa-l dobandeasca din nou". "Sufletul, cand este parasit de harul pe care l-a cunoscut, e nemangaiat si nu-si gaseste odihna in nimic". "Sufletul indura mari chinuri atunci cand pierde harul Duhului Sfant". "O, fratilor, daca ati putea intelege chinul sufletului, care a purtat pe Duhul Sfant, dar apoi L-a pierdut. Acest chin este cumplit. Atunci sufletul se afla intr-o intristare si o mahnire de nedescris". "Nu e amaraciune mai mare ca pierderea harului".

Mandria, si bineinteles toate celelalte pacate si patimi, il mentin pe omul indepartat de har, ceea ce pentru cel constient de existenta acestui har - si cu atat mai mult pentru cel care a facut deja experienta lui - e sursa unei mari suferinte: ea se datoreaza indeosebi golului pe care il face sa-l resimta absenta harului, si dorintei pe care o trezeste aceasta lipsa. Domnul "lasa sufletul sa flamanzeasca pentru mandrie si nu-i da harul cata vreme n-a invatat smerenia". "Sufletul care a cunoscut harul lui Dumnezeu, atunci cand l-a pierdut, tanjeste dupa Dumnezeu si spune: "Sufletul meu tanjeste dupa Domnul si il cauta cu lacrimi"". Staretul se simte atunci in starea launtrica a lui Adam care tocmai a pierdut harul conditiei sale paradiziace: "Pentru mandrie harul se pierde, si atunci suspin cum suspina Adam dupa raiul cel pierdut". In lumina acestor consideratii duhovnicesti trebuie interpretat lungul poem al staretului despre "Plangerea lui Adam".

Faptul ca suferinta iadului sta pentru om in esenta in resimtirea dureroasa a distantei care-l separa de Dumnezeu, si in pierderea harului datorata pacatelor proprii e explicit exprimat de multi Parinti. Origen spune ca chinurile iadului constau in esenta dintr-o "arsura a constiintei".

Dupa Sfantul Dorotei din Gaza, dupa moarte sufletul isi aduce aminte ce a facut aici si mai cu seama toate pacatele si toate patimile sale, si are o cunoastere mai lucida si mai patrunzatoare decat in viata sa pamanteasca, si aceasta il face sa sufere.

Pentru Sfantul Irineu, iadul e despartirea de Dumnezeu, "or despartirea de Dumnezeu este moartea: despartirea de lumina e intunericul, despartirea de Dumnezeu inseamna pierderea tuturor bunatatilor ce vin de la El", iar cei "lipsiti de toate bunatatile sunt cufundati in toate pedepsele".

Dupa Sfantul Ioan Hrisostom, suferintele ce-i incearca pe cei osanditi vin din faptul ca acestia sunt "izgoniti rusinos si impiedicati sa vada slava lui Dumnezeu" si astfel "sunt exclusi de la atat de mari bunatati".

Dar fara indoiala sfintii Isaac Sirul si Maxim Marturisitorul ofera cele mai profunde consideratii pe aceasta tema. Potrivit Sfantului Isaac, osanditii sunt torturati de iubire (cea a lui Dumnezeu fata de ei, pe care acum il recunosc din plin, dar pe care din propria lor vina nu mai sunt in stare sa-L primeasca si Caruia nu mai sunt in stare sa-I raspunda), iar aceasta e cea mai mare suferinta cu putinta. "Eu zic ca cei chinuiti in gheena vor fi biciuiti de biciul iubirii. Si ce chin mai amarnic si mai cumplit este decat chinul dragostei! Adica cei ce simt ca au gresit fata de dragoste sufera acolo un chin mai mare decat orice alt chin, fie el cat de infricosator. Caci tristetea intiparita in inima de pacatul fata de dragoste e mai ascutita decat orice chin. E o nebunie sa socoteasca cineva ca pacatosii se lipsesc in gheena de dragostea lui Dumnezeu. Dragostea este odrasla cunostintei adevarului care, dupa marturisirea de obste, s-a dat tuturor. Dar dragostea lucreaza prin puterea ei in doua feluri: pe pacatosi ii chinuieste, cum se intampla si aici unui prieten din partea prietenului; iar pe cei ce au pazit cele cuvenite ii veseleste. Si aceasta este, dupa judecata mea, parerea de rau sau chinul din gheena".

Sfantul Maxim Marturisitorul intelege intr-un mod asemanator suferinta celor nevrednici in iad: la sfarsitul timpul, Dumnezeu se va uni cu toti deopotriva; pentru cei ce vor fi vrednici de aceasta iubire si vor voi si ei sa se uneasca cu Dumnezeu si sa primeasca harul sau, din aceasta unire va iesi fericirea; dimpotriva, aceasta unire va fi un izvor de suferinta pentru cei ce vor fi nevrednici si vor refuza harul pe care-l vor suferi impotriva voii lor. "Caci Dumnezeu, cum El insusi stie, fiind unit cu toti prin dispozitia din adancul fiecaruia, simtirea Sa este data fiecaruia asa cum fiecare s-a modelat prin el insusi pentru a primi pe Cel ce se va uni intru totul intru toti la sfarsitul veacurilor".

Fara ca acest lucru sa constituie propriu-zis pentru ei o experienta a iadului, sfintii care au avut vederea lui Dumnezeu stiu si simt ceea ce poate fi o asemenea experienta a departarii de Dumnezeu si a despartirii de El. Fiindca nu e cu putinta in aceasta lume sa fim pe deplin si in permanenta uniti cu Dumnezeu in vederea luminii Sale. Cel care a vazut pe Dumnezeu si a putut simti bucuria si fericirea de a fi pe deplin unit cu El in iubire si cunostinta, are si o notiune limpede despre distanta care-l separa de Dumnezeu atunci cand nu face aceasta experienta a prezentei Sale, si resimte aceasta distanta cu o durere uneori dublata de suferinta datorata impresiei de a fi fost parasit de Dumnezeu.

Aceste sentimente, care, am vazut, au fost ale staretului, au fost si ale marelui mistic Sfantul Simeon Noul Teolog dupa unele din vederile luminii dumnezeiesti pe care le-a avut. "Dar acea nesfarsita lumina care mi s-a aratat, stingandu-se incet, ca si cum s-ar fi contractat, am simtit si am cunoscut ce putere a lucrat dintr-o data in mine si, cugetand la despartirea ei si socotind ca iarasi am ramas singur in viata, am fost cuprins de o intristare si de o durere atat de grea, incat n-as putea sa-mi exprim marimea acelei suferinte felurite si foarte puternice care s-a aprins ca un foc in inima mea".

Celor carora li se arata aceasta lumina, "daca odata nu li se arata inca si mai limpede, atunci se simt ca lipsiti de toate, iar daca vrea sa se ascunda cu totul, fie chiar si numai pentru putin timp, atunci provoaca in ei durerea ascutita si insuportabila a unui dor negrait".

Totusi, niciodata Sfantul Simeon nu socoteste ca aceasta experienta dureroasa e o experienta a iadului. Si se va observa ca, daca staretul Siluan insusi vorbeste de "o mare mahnire" de "mari chinuri", de "o spaima cumplita", de "o intristare de nedescris", de "o mare nenorocire", el nu le aseamana si nici macar nu le asociaza direct cu chinurile iadului. Mi se pare asadar ca nu in acest context duhovnicesc isi gaseste sensul sau primar formula "Tineti mintea in iad".

A te socoti vrednic de chinurile iadului

Sensul evident al primei parti a sfatului lui Hristos: "Tineti mintea in iad", sensul ei primar, ce se degaja din context si din explicatiile pe care staretul ni le da de mai multe ori in scrierile sale, e in fond acesta: "Considera in permanenta ca meriti sa suferi, din pricina pacatelor tale, chinurile si suferintele iadului".

Iadul trebuie inteles aici in sensul sau clasic, locul in care sufera cei osanditi, adica cei pe care judecata dumnezeiasca i-a condamnat din pricina pacatelor lor la chinuri vesnice. "Degraba voi muri si ma voi salaslui in temnita intunecata a iadului", scrie Siluan care mai noteaza: "Nu sunt vrednic de Dumnezeu si de rai. Sunt vrednic de chinurile iadului si voi arde vesnic in foc". El evoca de asemenea pe cel ce "se socoteste vrednic de focul vesnic" si sfatuieste: "Smereste-te gandindu-te ca dupa moarte vei fi azvarlit in temnita intunecoasa, in care te vei chinui si vei tanji dupa Domnul".

Si mai departe: "Trebuie sa ne socotim mai rai decat toti si sa ne osandim la iad. Este bine sa ne obisnuim sufletul sa gandeasca: "in focul iadului voi arde"". Aceasta consideratie e uneori formulata mai atenuat: "Sunt un ticalos si vrednic de toate pedepsele". Acest lucru nu inseamna insa ca staretul ar fi avut despre iad o viziune naiva, si ceea ce am spus anterior ne poate lamuri cu privire la modul in care intelegea chinurile iadului in sensul lor cel mai adanc.

Staretul se socoteste vrednic de iad si din pricina pacatelor sale trecute - "dupa faptele mele sunt vrednic de chinuri si pe pamant, si in iad" - indeosebi din pricina mandriei sale. Numai prin recunoasterea pacatului si osandirea de sine va putea dobandi smerenia, iar sfatul dat de Hristos nu pare sa aiba drept scop decat de a ingadui staretului sa atinga aceasta virtute care, impreuna cu iubirea, e cea mai inalta dintre virtutile crestinesti. "Domnul insusi - scrie Siluan - m-a invatat cum trebuie sa ma smeresc: "Tine mintea ta in iad si nu deznadajdui"".

Si adauga: "de indata ce las mintea mea sa iasa din foc, gandurile rele castiga din nou putere", contextul indicand extrem de limpede ca aceste ganduri erau ganduri de mandrie. Sfatul lui Hristos raspunde de altfel cererii pe care o facuse staretul de a gasi smerenia: "Eu am zis: "Doamne, spune-mi ce trebuie sa fac ca sa se smereasca sufletul meu""; "Domnul m-a invatat sa tin mintea in iad si sa nu deznadajduiesc si asa sufletul meu se smereste".

Astfel, atunci cand staretul ii da cititorului sau sfatul de a se socoti pe sine insusi vrednic de chinurile iadului, el o face pentru a-i deschide calea smereniei si a-i ingadui sa primeasca harul dumnezeiesc si pentru a fi ocrotit de iad impotriva gandurilor si atacurilor demonilor: "Smereste-te gandindu-te ca dupa moarte vei fi iazvarlit in temnita intunecoasa, in care te vei chinui si vei tanji dupa Domnul. Cand plangem si smerim sufletul nostru, harul lui Dumnezeu ne pazeste".

E limpede ca a ne tine mintea in iad inseamna pentru Sfantul Siluan a ne smeri in modul cel mai radical cu putinta, si reciproc: "Smereste-te cat poti de mult; tine mintea si inima ta in iad". Trebuie sa ne smerim pana acolo incat sa ne privim drept "mai rai decat toate fapturile", osandirea la iad parand astfel justificata.

Osandirea de sine si tinerea minti in iad constituite in ochii staretului Siluan o adevarata practica ascetica al carui scop e smerirea de sine radicala si, prin aceasta, dobandirea smereniei in treapta ei cea mai inalta. Scopul smereniei insasi e de a (re)gasi harul lui Dumnezeu. Primirea harului e de altfel direct proportionala, dupa Sfantul Siluan, cu smerenia: "Cu cat mai mult te vei smeri, cu atat mai multe daruri vei dobandi de la Dumnezeu".

Staretul subliniaza insa riscul duhovnicesc pe care il comporta aceasta practica atunci cand este folosita fara discernamant, adica, cum vom vedea, cand nu e contrabalansata de o ferma nadejde in Dumnezeu, ci cand ne incarcam prin ea cu o povara pe care nu suntem in stare sa o purtam: "Trebuie sa ne cunoastem masura, ca sa nu ne chinuim fara folos sufletul, invata sa te cunosti pe tine insuti si sa dai sufletului nevointa [asceza] dupa puterile lui".

Aceasta cale duhovniceasca, pe care Siluan a urmat-o la sfatul lui Hristos insusi si care l-a condus la sfintenie, pare sa fi fost urmata inaintea lui de numerosi Parinti.

Staretul insusi semnaleaza cateva din antecedentele sale patristice, lamurindu-ne astfel asupra modului in care intelegea sfatul pe care i-l adresase Hristos. El citeaza in primul rand cuvantul Sfantului Pimen adresat ucenicilor sai: "Crede-ti-ma, copiii mei, unde e Satana acolo voi fi azvarlit si eu".

Face aluzie in al doilea rand la episodul vizitei Sfantului Antonie a curelarului din Alexandria, ale carui cuvinte le rezuma astfel: "Toti se vor mantui, eu singur voi pieri", e util insa sa recitim integralitatea raspunsului pe care curelarul l-a dat lui Antonie, venit sa-l intrebe despre practicile sale duhovnicesti, dupa ce domnul il descoperise ca nu ajunsese inca la masura acelui meserias ce traia in lume: "Nu vad ce bine sa fi facut. Dimineata, sarind din pat, cand incep lucrul, imi spun ca tot orasul, de la cel mai mic pana la cel mai mare, va intra in imparatie pentru binele pe care l-a facut, dar eu voi mosteni pedeapsa din pricina pacatelor mele; iar seara spun iarasi acelasi lucru".

In al treilea rand, staretul socoteste ca Sfantul Sisoe cel Mare avea in vedere tocmai acest gand: "Toti se vor mantui, eu singur voi pieri" atunci cand i-a intrebat pe ucenicii sai: "Cine poate sa poarte gandul lui Antonie?", si ca facea aluzie la el insusi atunci cand spunea: "Stiu totusi un om care poate sa o faca".

Despre smerirea de sine in general parintii ne dau numeroase invataturi care merg in sensul practicii si invataturilor Sfantului Siluan. Pe linia Sfantului Apostol Pavel care recomanda: "Nu faceti nimic din duh de cearta, nici din slava desarta, ci cu smerenie unul pe altul sa socoteasca mai de cinste decat el insusi. Sa nu caute nimeni numai ale sale, ci fiecare si ale altuia. Gandul acesta sa fie in voi, care era si in Hristos Iisus" (Flp 2. 3-5).

Parintii indeamna pe crestini sa se socoteasca mai prejos decat toti oamenii si chiar decat intreaga faptura. Astfel, avva Pimen relateaza "ca un frate l-a intrebat pe avva Alonie: "Ce este desertarea" si batranul a raspuns: "A te socoti mai prejos decat fapturile necuvantatoare""; el insusi dand sfaturi "sa ne vedem mai prejos decat toate fapturile".

Avva Sisoe merge pana acolo incat vede aceasta dispozitie superioara celei a rugaciunii continue: "Un frate l-a intrebat pe avva Sisoe zicand: "Vad ca pomenirea lui Dumnezeu ramane in mine". Batranul i-a zis: "Nu e mare lucru sa fii cu Dumnezeu in cuget; dar e mare lucru a te vedea pe tine insusi mai prejos decat orice faptura, caci aceasta duce la smerenie"".

Sfantul Ioan Cassian noteaza ca unul din semnele dupa care se recunoaste smerenia e ca atunci "ne socotim cei din urma dintre toti, nu numai cu cuvantul si din varful buzelor, ci intr-un simtamant launtric al inimii"!

Sfintii Calist si Ignatie Xanthopol dau un sfat asemanator care are pentru noi interesul particular de a stabili legatura cu osandirea de sine la iad: "Socoteste din tot sufletul ca esti rnai pacatos decat toti oamenii, mai blestemat decat demonii insisi fiindca esti menit osandei vesnice. Gandul la aceste lucruri sa te duca la cainta, plans si lacrimi".

Parintii recomanda frecvent invinuirea de noi insine. Avva pimen sfatuieste "sa ne invinuim pe noi insine in toata vremea". Iar avva Antonie spune avvei Pimen: "Marea isprava a omului e a-si lua asupra sa greseala inaintea Domnului".

Credinciosul are astfel constiinta de a fi tributar al dreptei judecati a lui Dumnezeu si a pedepselor pe care Acesta le decreteaza. Astfel un Parinte sfatuieste "sa ne obisnuim mintea, sa cugete mereu la pacatele pe care le-am savarsit si la pedeapsa lor".

Sfantul Ioan Cassian explica spunand ca uneori "frica de iad si gandul la infricosata judecata fac sa imi curga lacrimi" si ca intr-un asemenea simtamant de infricosare "prorocul a inaltat catre Dumnezeu aceasta rugaciune: "Sa nu intri Doamne la judecata cu robul Tau, ca nimeni din cei vii nu va fi drept inaintea Ta" (Ps 142, 2)".

Sfantul Simeon Noul Teolog socoteste indispensabila pentru dobandirea lacrimilor si prin ele a smereniei nu numai invinuirea de noi insine, ci si "constiinta judecatii viitoare si a pedepselor vesnice"; "cine n-are aceste simtiri - spune el - nu se poate uni cu Duhul Sfant".

Exista evident o legatura intre aceasta atitudine si frica de Dumnezeu pe care Parintii o socotesc o virtute indispensabila Imantuirii. Exista, mai fundamental, o legatura cu doliul sau intristarea (penthos), care, potrivit Parintilor, trebuie sa fie o dispozitie permanenta a vietii duhovnicesti si care, in forma sa cea mai inalta, se manifesta prin lacrimi! Unui frate care l-a intrebat cum sa dobandeasca strapungerea inimii, avva Silvan i-a raspuns: "cugetand la pacatele tale cu osanda de care sunt vrednice".

Un lung pasaj al Cuvantului ascetic al Sfantul Maxim Marturisitorul trateaza aceasta tema si ofera pentru noi interesul particular de a cita numeroase invataturi ale Scripturii care fac referinta la chinurile iadului. "Si a zis fratele: "De ce, parinte, nu am strapungerea inimi?" Si batranul a raspuns: "Fiindca nu este frica lui Dumnezeu inaintea ochilor nostri. Ne-am facut groapa tuturor rautatilor si de aceea am dispretuit ca pe o simpla vorba pedeapsa infricosata a lui Dumnezeu. Caci cine nu s-ar simti strapuns la inima auzind pe Moise graind in numele lui Dumnezeu despre pacatosi: "Foc a iesit din mana Mea si va arde pana la iadul cel mai de jos.." [Dt 32, 22-23]. S-auzim si pe Isaia strigand: "Cine va vesti voua ca focul arde, cine va vesti voua locul cel vesnic?"; ,Mergeti in lumina focului vostru si in flacara in care ati ars" [Is 33, 14; 50, 11]. Si iarasi: "Vor iesi si vor vedea starvurile oamenilor care s-au razvratit impotriva Mea. Caci viermele lor nu va muri si focul lor nu se va stinge, si vor fi spre vedere pentru tot trupul" [Is 66, 24]. Auzi si pe Ieremia care zice: ,Dati Domnului Dumnezeului vostru slava, pana nu se intuneca si pana nu se poticnesc picioarele voastre prin munti intunecosi" [Ir 13, 16]"".

Dar la Parinti gasim frecvent osandirea de sine la chinurile iadului ca o practica spirituala pe care au dobandit-o si pe care o recomanda. Altfel, avva Evagrie sfatuieste: "Cand esti in chilie, strangeti gandul tau, adu-ti aminte de ziua mortii, vezi atunci moartea trupului, pune in minte stramtorarea! Adu-ti aminte si de asezarea cea de acum in iad; gandeste-te cum sunt acolo sufletele, in care cumplita tacere, in care amar suspin si in cat de mare frica si infiorare si asteptare! Socoteste chinuirea cea neincetata, lacrima cea sufleteasca si fara de sfarsit! Gandeste-te la judecata cea infricosata si groaznica! Pune in mijloc cele ce se pastreaza pacatosilor, rusinea cea inaintea lui Dumnezeu si a ingerilor si a arhanghelilor si a tuturor oamenilor, muncile, focul cel vesnic, viermele cel neadormit, tartarul, intunericul, scrasnirea dintilor, fricile si pedepsele".

Sfantul loan Scararul recomanda: "Nu inceta sa-ti inchipui mereu in tine si sa cercetezi adancul focului vesnic si pe slujitorii nemilosi, pe judecatorul neindurat si neiertator, prapastia nemarginita a vapaii celei de sub pamant si coborasurile stramtorate ale locurilor si haurilor subpamantene si infricosatoare si chipurile tuturor acestora. Aceasta pentru ca labartarea aflatoare in sufletul nostru sa fie stransa prin cutremurare si aceasta sa se uneasca cu curatia nestricacioasa, primind aratarea focului tot mai scanteietor al plansului".

Aceasta meditatie permite credinciosului nu numai sa dobandeasca virtutea care este frica de Dumnezeu si sa evite pacatele viitoare, dar si sa se curateasca de pacatele trecute. Asupra acestui din urma aspect insista Sfantul Grigorie al Nyssei care priveste drept "leacuri arzatoare si amare" "amenintarile judecatii viitoare" si "frica de ceea ce-i asteapta pe pacatosi": "spaima iadului, focul nestins, viermele care roade, scrasnirea dintilor, plansul fara sfarsit, intunericul din afara".

Aceeasi consideratie o intalnim in aceasta apoftegma unde se relateaza ca unui frate care l-a intrebat cum sa se izbaveasca de gandurile rele care-l ucid duhovniceste, un batran i-a raspuns: "Cand mama vrea sa intarce pruncul, isi freaca sanul cu ierburi amare, iar cand pruncul vrea sa suga dupa obicei, el se departeaza din pricina amaraciunii. Aseaza si tu peste tine o iarba amara". Atunci fratele l-a intrebat: "Care e aceasta iarba amara pe care trebuie sa o iau?" Batranul i-a raspuns: "E aducerea-aminte de moarte si de pedepsele viitoare".

Dar uneori este vorba de a avea sentimentul de a fi noi insine predati chinurilor iadului. Sfantul Varsanufie, care prezinta "gandul la infricosata judecata si la rusinea vesnica" drept un izvor de lacrimi care spala pe credincios de pacatele sale, se orienteaza deja in aceasta directie atunci cand sfatuieste: "Cand ne rugam, trebuie ca, rugandu-ne, sa ne aducem aminte de faptele noastre rele, de judecata celor ce fac asemenea lucruri si de cuvantul infricosator: "Duceti-va de la mine, blestematilor, in focul cel vesnic" [Mt 25, 41]".

Sfantul Ioan Hrisostom ne recomanda inca si mai limpede sa "plangem pierzania sufletului nostru" si "sa avem pururea inaintea noastra icoana iadului". E deosebit de izbitor ca un frate descrie starea monahilor astfel: "Noi, monahii, suntem pururea tintuiti de posturi, privegheri, ne lipsim trupul de orice odihna, suspinam, plangem si spunem ca suntem osanditi si vrednici de gheena".

Apoftegmele ne ofera exemple ale acestei practici. Astfel "un parinte de mare sfintenie" spune unuia dintre vizitatorii sai: "Te asigur, copilul meu, ca sunt cel mai pacatos dintre toti oamenii si ca n-am decat un singur lucru in minte, locul meu este intre cei ce sunt in iad si nu sunt vrednici sa vada fata Mantuitorului".

Aceasta practica e si cea a doi dintre participantii la convorbirea celor doisprezece sihastri, unde fiecare prezinta asceza careia i s-a dedicat. Al treilea spune: "Eu din zori ma cufund in iad: cercetez dinainte locurile, imi supun madularele chinurilor si plang printre cei ce plang. Al doisprezecelea spune: Eu imi vad pacatele mele: oriunde merg, le vad mergand inaintea mea si ma osandesc pe mine la iad spunand: "Fii intre cei de care esti vrednic: in putina vreme vei fi osandit printre ei". Vad asadar acolo, parintilor, suspine si lacrimi pe care nimeni nu le poate zugravi, vad oameni scrasnind din dinti, frematand din tot trupul, tremurand din cap si pana in picioare. Ma arunc la pamant, ma acopar cu cenusa si-l rog pe Dumnezeu sa nu fac experienta unor asemenea rele. Vad si o mare de foc fierband, inspumata si vuind, ca ai putea crede ca mugitul focului se inalta pana la cer, in aceasta cumplita mare vad oameni nenumarati aruncati de ingeri salbatici. Toti impreuna striga si urla asa cum nimeni n-a mai auzit pe pamant, si toti ard ca niste lemne uscate; mila lui Dumnezeu s-a intors de la ei din pricina pacatelor lor. Atunci plang pentru neamul omenesc, cum mai indrazneste sa vorbeasca si sa se ingrijeasca de ceva, cand asemenea rele sunt harazite pentru lume! Imi tin gandul meu in aceste lucruri, nevoindu-ma in plansul de care a vorbit Domnul [cf. Mt 5, 4], socotindu-ma nevrednic cerului si pamantului, cugetand la ce sta scris: "Paine mi s-au facut lacrimile ziua si noaptea" [Ps 41, 4]".

Unii Parintii atesta chiar o adevarata vedere a iadului insotita in unele cazuri de o experienta launtrica a ceea ce este el si prin urmare de o intensa suferinta. Astfel, o apoftegma relateaza: "Un batran, nestiind ca ucenicul sau il asculta, striga noaptea scrasnind din dinti si plangand. Mangaiat de ucenicul sau, spunea: "Am fost dus in iad si am vazut in ce chinuri sunt sufletele pacatosilor si nu ma pot mangaia"".

Aceasta practica de a medita asupra iadului, de a ne socoti vrednici de a incerca anticipat chinurile sale pare sa aiba in vedere la Parinti dobandirea cat mai deplina si mai adanca a unei atitudini pe care ei o considera esentiala in viata duhovniceasca: cainta si formele ei cele mai inaintate, strapungerea inimii, doliul si lacrimile, si mai cu seama dobandirea unei smerenii extreme. Am vazut ca erau aceleasi scopuri pe care le urmarea si staretul Siluan, a carui invatatura are drept teme fundamentale, pe langa iubirea de Dumnezeu si de aproapele, cainta si smerenia.

2. "... dar nu deznadajdui !"

Cea de a doua parte a sfatului lui Hristos: "dar nu deznadajdui" (subinteles: de milostivirea lui Dumnezeu, si asadar de mantuirea ta) nu poate fi despartita de prima sa parte. A ne privi drept vrednici de iad, a deznadajdui cu totul si definitiv de mantuirea noastra (si deci de milostivirea lui Dumnezeu), ar insemna a savarsi un pacat grav, inseamna a cadea in infricosata patima a deznadejdii. Staretul insusi a cunoscut aceasta ispita. "Daca Domnul nu mi-ar fi dat sa-L cunosc prin Duhul Sfant si daca n-as fi avut ajutorul Preasfintei si bunei Stapane, as fi deznadajduit de mantuirea mea"; "as fi pierit de pacate si de multa vreme as fi fost in iad, daca n-ar fi avut mila de mine Domnul si Preacurata Maica a Domnului"; "sunt un ticalos inaintea lui Dumnezeu si as fi deznadajduit de mantuirea niea daca Dumnezeu nu mi-ar fi dat harul Duhului Sfant".

Staretul subliniaza ca in osandirea de sine la iad poate exista un mare risc duhovnicesc. "Dar, vai, putini inteleg aceasta. Multi cad in deznadejde si merg spre pierzanie. Sufletele lor se salbaticesc si nu mai vor nici sa se roage, nici sa citeasca, nici chiar sa se mai gandeasca la Dumnezeu" (182). El remarca aici ca gandul "Nu te vei mantui" poate o sugestie a vrajmasului.

Osandirea de sine echivaleaza in acest caz cu faptul de a ne socoti osanditi definitiv si iremediabil. Siluan insusi a fost scurta vreme victima unei asemenea sugestii a vrajmasului vorbind, asadar, in cunostinta de cauza: "Dupa o vreme m-a napadit duhul deznadejdii: mi se parea ca Dumnezeu m-a lepadat cu totul si ca nu ma voi mantui niciodata, ci ca in suflet se vede limpede o pierire vesnica. Simteam in suflet ca Dumnezeu este nemilostiv si neinduplecat. Aceasta stare a durat un ceas sau putin mai mult. Duhul acesta era atat de coplesitor si chinuitor, ca este ingrozitor si numai sa-mi aduc aminte de el. Sufletul nu este in putere sa-l indure multa vreme. in aceste minute poti sa pieri pentru vecie".

Osandirea de sine la iad trebuie, asadar, sa fie cu necesitate contrabalansata de o ferma nadejde in Domnul: "Trebuie sa ne osandim pe noi insine in sufletul nostru, dar sa nu deznadajduim de mila si iubirea lui Dumnezeu".

Trebuie observat ca nadejdea insasi ii apare staretului drept un mijloc de a ajunge la smerenie, ca si atitudinea ce consta din a ne tine mintea in iad: "Domnul m-a invatat sa tin mintea in iad si sa nu deznadajduiesc si asa sufletul meu se smereste". Aceste doua atitudini conjugate ii ingaduie sa ii indeparteze pe demonii si pe Satana insusi, sa puna capat vedeniilor acestora, sa iasa biruitor din lupta cu ei, sa nu se mai teama de ei si sa gaseasca pacea.

Parintii subliniaza si ei adeseori obstacolul pe care il constituie in viata duhovniceasca deznadejdea, pe care o socotesc o patima grava, deosebit de primejdioasa, cel mai adeseori insuflata nemijlocit de demoni.

Astfel, despre avva Isidor se spune ca uneori "vrajmasii il impingeau spre deznadejde zicandu-i ca va fi azvarlit in iad". Unui alt parinte, Satana i s-a aratat si i-a zis: "De ce-ti faci rau; crede-ma, nu te vei mantui". Unui alt ascet Satana ii spune: "iti spun, mergi spre osanda". "Demonul - spune Sfantul Ioan Hrisostom - n-are in maini arma mai cumplita decat deznadejdea; asa ca ii facem mai putina placere pacatuind decat deznadajduind".

Parintii considera de asemenea ca deznadejdea risca sa-l duca pe om la abandonarea vietii duhovnicesti si la predarea lui patimilor; Sfantul Apostol Pavel remarca deja: "Pierzand orice nadejde, petrec in nesimtire si s-au dedat desfranarii, savarsind cu nesat toate faptele necuratiei". (Ef 4, 19).

Sfantul Macarie e fara indoiala unul dintre Parintii ce insista cel mai mult asupra primejdiilor duhovnicesti ale deznadejdii, subliniind si el puternic inspiratia ei diabolica si invitand, prin urmare, la pastrarea cu orice pret a nadejdii in Dumnezeu. El scrie: "Nenumarate sunt uneltirile vrajmasului, care incearca sa ne desparta de nadejdea si de dragostea fata de Hristos. Caci sau aduce inauntrul sufletului necazuri prin duhurile rautatii, sau ii infiripa acestuia ganduri spurcate si neingaduite, dezgropand amintirea pacatelor de mai inainte, ca unul ce voieste sa strecoare in el moleseala si ganduri de deznadejde, ca nu-i mai e cu putinta sa dobandeasca mantuirea, socotind ca aceste ganduri le naste sufletul cu totul de la sine si nu e un duh strain care le seamana cu rautate si vrea sa se ascunda. Deci sau face acestea, sau aduce dureri trupesti sau ocari si necazuri. Dar cu cat mai mult trimite vicleanul aceste sageti impotriva noastra, cu atat mai mult se cuvine sa ne prindem de nadejdea in Dumnezeu si sa stim sigur ca e voia Lui ca sa dea la incercari sufletele care il iubesc, ca sa vada daca il iubesc cu adevarat".

Formularea sfatului lui Hristos catre staretul Siluan atesta un echilibru suveran si ingaduie biruinta asupra celor doua ganduri care, cum spune staretul insusi, sunt amandoua sugerate de diavolul si, desi sunt diametral opuse, sunt capabile atat unul, cat si celalalt sa duca om spre pierzanie: "Esti un sfant" si: "Nu te vei mantui". O nadejde care l-ar lipsi de om de constiinta pacatului sau si l-ar lipsi astfel de smerenie, si un sentiment al pacatului care l-ar lipsi de orice nadejde de ar fi mantuit alcatuiesc doua rataciri duhovnicesti ce trebuie evitate.

In lumina acestei ultime consideratii trebuie inteleasa atitudinea paradoxala a Sfantului Sisoe in acest episod relatat in Pateric: "Trei batrani au venit la avva Sisoe, auzind cele despre dansul. Si a zis lui cel dintai: "Parinte, cum pot sa ma mantuiesc de raul cel de foc [Dn 7,10]?" Sisoe nu i-a raspuns. I-a zis cel de-al doilea: "Parinte, cum pot sa ma mantuiesc de scrasnirea dintilor [Mt 8, 12] si de viermele neadormit?" Apoi cel de-al treilea i-a zis: "Parinte, ce voi face, ca aducerea-aminte a intunericului celui mai din afara [Mt 8, 12] ma omoara?" Si raspunzand batranul, i-a zis: "Eu de nici una din acestea nu-mi aduc aminte caci, milostiv fiind Dumnezeu, nadajduiesc ca va face cu mine mila". Si auzind cuvantul acesta, batranii s-au dus mahniti. Dar, nevrand batranul sa-i lase sa se duca mahniti, intorcandu-i, le-a zis: "Fericiti sunteti, fratilor, caci v-am invidiat. Ca cel dintai dintre voi a zis despre raul de foc, cel de-al doilea despre tartar, iar cel de-al treilea despre intuneric. Deci, daca acest fel de adu-cere-aminte va stapaneste mintea, cu neputinta este ca voi sa mai gresiti. Dar ce voi face eu, cel impietrit cu inima, nefiind slobod sa stiu ca, desi este chin pentru oameni, totusi in tot ceasul pacatuiesc!"".

Cei trei batrani veniti sa-l consulte pe avva Sisoe isi tineau cu totii mintea in iad, dar, cum arata formularea cuvintelor lor, nu insoteau aceasta atitudine cu nadejde si, miscati de intristare si deznadejde, au venit sa-l intrebe pe Sfant. Ca un leac radical la aceasta deznadejde, acesta le-a dat doar exemplul nadejdii: "Milostiv fiind Dumnezeu, nadajduiesc ca va face cu mine mila". I-a intors dupa ce au plecat nu pentru ca ar fi crezut ca a comis o eroare, ci pentru a le arata ca atitudinea lor e o atitudine efectiv mantuitoare, cu conditia de a fi insotita de nadejde. Cat despre el, s-a inteles ca numai din smerenie spune "ca nici nu stie daca este un chin [in iad] pentru oameni". Am vazut ca el insusi obisnuia sa tina mintea in iad.

Grija de echilibru intre ceea ce am putea numi "amintirea iadului" (cum se vorbeste despre "amintirea mortii" ce constituie o etapa precedenta in faptuirea ascetica) si nadejdea mantuirii apare si la alti Parinti.

Astfel avva Evagrie sfatuieste: "Adu-ti aminte si de ziua invierii si de starea inaintea lui Dumnezeu! Gandeste la judecata cea infricosata si groaznica! Pune in mijloc cele ce se pastreaza pacatosilor, rusinea cea inaintea lui Dumnezeu si a ingerilor si a arhanghelilor si a tuturor oamenilor, muncile, focul cel vesnic, viermele cel neadormit, tartarul, intunericul, scrasnirea dintilor, fricile si pedepsele!"

Dupa care insa ifatuieste: "Pune inca la mijloc si bunatatile cele ce pastreaza ireptilor, indrazneala ta inaintea lui Dumnezeu Tatal si a Hristosului Sau, a ingerilor si arhanghelilor si toata multimea sfintilor, imparatia cerurilor si darurile ei, bucuria si desfatarea ei! pomenirea acestora amandurora adu-o la tine! Si pentru judecata pacatosilor lacrimeaza, plangi, temandu-te ca nu cumva si tu sa fii intru acestea! Iar pentru cele ce se pastreaza dreptilor, bucura-te si te veseleste! Si pe acestea te sarguieste sa le dobandesti, iar de acelea sa te instrainezi. Cauta sa nu uiti cumva, macar inauntru, in chilia ta fiind, macar afara undeva, pomenirea acestora, ca macar prin acestea sa scapi de gandurile cele spurcate si vatamatoare".

Afirmatia din partea unui sfant ca e menit iadului poate fi un izvor de descurajare pentru cei ce-l aud, asa cum arata o apoftegma: vizitatorul unui ascet reputat pentru sfintenia sa care il vede pe acesta socotindu-se cel mai mare pacatos dintre toti oamenii si afirmand ca isi are locul intre cei osanditi la iad, trage de aici in fata oamenilor din anturajul sau urmatoarea invatatura: "Atunci, fratilor, sa mergem si sa ne desfatam de aceasta lume, cata vreme cele ale mantuirii ne sunt refuzate. Caci daca chiar si cel ce a savarsit nevointa pana la adanci batraneti si a cautat sa placa lui Dumnezeu spune ea nu e cu nimic vrednic de bunavointa Sa, ce vom spune noi, care ne petrecem fiecare zi in pacat?" Si atunci, parintele caruia i s-au relatat aceste cuvinte si-a completat invatatura: "Nu, copii mei, acest lucru nu-i place lui Dumnezeu! Caci eu insumi si noi toti nadajduim sa dobandim bunavointa lui Dumnezeu, fiindca milostivirea Sa covarseste pacatele noastre. Daca v-am spus acestea, a fost pentru a-mi smeri cugetul si a va atrage luare-aminte sa nu va mandriti de faptele voastre bune, ci sa ramaneti in smerenie".

Sa semnalam in sfarsit stransa legatura pe care formula "Tineti mintea in iad si nu deznadajdui" - privita in totalitatea ei - o intretine cu virtutile rabdarii si ale perseverentei, pe care Parintii le considera fundamentale in viata duhovniceasca, mai cu seama in fata adversitatilor de tot felul pe care aceasta le rezerva, in aceeasi perspectiva, putem sugera o apropiere a acestei formule de cuvintele lui Hristos: "Cel care va rabda pana la sfarsit, acela se va mantui" (Mt 24,13).

Concluzii

1. La capatul acestei anchete ne apare ca formula "Tineti mintea in iad si nu deznadajdui!" corespunde in fiecare din cele doua parti ale sale, precum si in ansamblul ei, unei invataturi si unei "practici" traditionale a spiritualitatii ortodoxe, puternic prezenta mai cu seama in asceza Parintilor desertului.

Formula nu aduce in fond nici o noutate, ci aminteste necesitatea unei atitudini, care, in asceza traditionala, isi are locul alaturi de practicile mai cunoscute ale judecatii si osandirii de sine, ale plansului si lacrimilor din pricina pacatelor, ale "pomenirii mortii" si "aducerii-aminte de judecata", precum si de frica de Dumnezeu, desi ea corespunde unei trepte mult mai avansate pe calea duhovniceasca.

Formularea insasi e aici extrem de puternica si impresioneaza fara indoiala mai mult decat formularile analoge pe care le putem gasi in scrierile patristice anterioare. Pe de alta parte, faptul ca sfatul e dat lui Siluan de Hristos insusi, da acestei formule o forta inca si mai mare. Face din ea echivalentul unui cuvant evanghelic si confirma retroactiv caracterul traditional, profund crestin, precum si valoarea eminenta a acestei practici care primeste astfel garantia personala si explicita a lui Hristos.

Dar, in contextul in care i-a fost prezentata lui Siluan, formula dobandeste o valoare de porunca privilegiata si chiar de singura porunca data atunci de Domnul; ea dobandeste, asadar, o valoare absoluta, atitudinea recomandata definind de acum inainte pentru Siluan forma esentiala a vietii sale duhovnicesti si calea pe care trebuie sa continue ca sa se mantuiasca.

2. Se pare ca la unii Parinti aceasta practica tine de meditatie, luand forma unei reprezentari, si atinge asadar inainte de toate mintea, scopul fiind adeseori, pe de o parte, de a masura riscul de a pacatui si de a evita savarsirea lui, iar pe de alta parte, de a tinde mai intens spre bunurile pe care le vor mosteni cei ce vor implini voia lui Dumnezeu. in cazul staretului Siluan, e mai mult decat atat: e sentimentul extrem de profund si de dureros, incercat in inima unita cu mintea, de a fi menit iadului pana la a-i suferi anticipat minunile, si nadejdea ce provine deopotriva din inima adanc incercata de a se putea mantui cu toate acestea prin harul lui Dumnezeu. in cadrul staretului, osandirea la chinurile iadului si desfatarea de bunatatile dumnezeiesti nu apar ca doua posibilitati egal deschise: el se priveste ca deja osandit la iad, participa deja la chinurile celor osanditi, simtindu-le suferinta; dar in vreme ce osanditii, fiind judecati, la capatul vietii lor sunt definitiv in iad, el isi pastreaza nadejdea de a putea beneficia la judecata proprie "in ciuda a toate" de mila lui Dumnezeu.

3. Este limpede ca practica predata de Hristos staretului Siluan are drept scop sa-i ingaduie sa fie curatit si ferit de orice pacat, sa fie eliberat de orice stapanire a diavolului, a demonilor si a iadului insusi, si de asemenea si mai cu seama de a dobandi smerenia cea mai inalta. Spre aceasta virtute care, impreuna cu iubirea, e virtutea crestina prin excelenta si ocupa in spiritualitatea Sfantului Siluan un loc central, converg cele doua parti ale formulei "Tineti mintea in iad, si nu deznadajdui".

Spre ea convergeau invataturile si practicile analoge pe care le-am intalnit la Parinti. Cine isi tine mintea in iad si isi pune nadejdea in milostivirea lui Dumnezeu, se infatiseaza lui Dumnezeu ca un adevarat "sarac cu duhul", despuiat cu totul de lume si de el insusi, nemaiavand nici o incredere in el insusi si nemaiasteptand nimic de la puterile sale. El stie din experienta ca orice bine nu poate veni decat de la Dumnezeu. Astfel, rugaciunea sa cunoaste o intensitate si o permanenta pe care nu o mai cunostea pana atunci. El poate spune impreuna cu Apostolul: "Nu eu mai traiesc, ci Hristos traieste in mine" (Ga 2, 20).

El intelege din experienta si acest alt cuvant al lui Hristos: "Puterea mea se savarseste in slabiciune (2 Co 12, 9). In golirea (kenoza) sa el primeste plinatatea harului. Pentru ca se socoteste mai prejos decat toti, se face mai mare decat toti (cf. Mt 20, 26). Pentru ca s-a facut mic, e mare in imparatia cerurilor (cf. Mt 18, 4). Pentru ca s-a socotit sluga netrebnica, vrednica doar sa fie azvarlita in intunericul din afara (cf. Mt 25, 30) e socotit de Dumnezeu o sluga buna si credincioasa, vrednica sa intre in bucuria Stapanului sau (cf. Mt 25, 21).

4. Ca sfatul "Tineti mintea in iad si nu deznadajdui" a fost dat de Hristos, ca aceasta formula are statutul unui cuvant evanghelic, ca acest sfat corespunde unei practici atestate la Parintii din vechime si chiar, cum atesta cazul curelarului din Alexandria, la mireni ce duceau o viata duhovniceasca profunda, faptul in sine ca staretul Siluan a experimentat si manifestat pe deplin in propria sa viata virtutea lui mantuitoare si sfintitoare ii confera o valoare normativa universala si inseamna ca, intr-o masura sau alta, el trebuie sa aiba un loc in viata duhovniceasca a oricarui crestin. Aceste cuvinte cuprind o bogatie de sensuri suficienta pentru ca fiecare, intr-un moment sau altul al existentei sale si pe masura inaintarii lui, sa poata gasi in ele ajutorul de care are nevoie pentru a se mentine si a inainta pe calea ce duce spre Dumnezeu.

Jean-Claude Larchet
Dumnezeu este Iubire. Marturia Sfantului Siluan Athonitul, Editura Sophia

Cumpara cartea "Dumnezeu este Iubire. Marturia Sfantului Siluan Athonitul"



 

30 Aprilie 2015

Vizualizari: 11587

Voteaza:

Tine mintea in iad si nu deznadajdui 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE