Predica de azi

[cristiboss56]

Evanghelia umblarii pe mare si a potolirii furtunii: “DOAMNE, SCAPA-NE!”



“Iata un episod care aduce o rasturnare de situatie. Hristos da drumul multimilor si vine umbland pe apa involburata catre corabia unde se afla ucenicii Sai. De obicei prezenta Lui fizica e explicita, El cerand celorlalti efortul duhovnicesc de a-L recunoaste pe El, Fiul Omului, ca fiind Fiul lui Dumnezeu. Or, in situatia de fata, ordinea se schimba. Mersul Sau pe mare in conditii de furtuna, de slaba vizibilitate, le aduce ucenicilor un altfel de exigenta: de a-L recunoaste pe stapanul acestei puteri, evidente si in acelasi timp de neimaginat, ca fiind Hristos, Invatatorul lor si deopotriva Fiul lui Dumnezeu. Ucenicii au de crescut intr-o (re)cunoastere mai profunda a Acestuia. De ce este greu? Intrucat simturile nu ii mai ajuta, intrucat ceea ce percep omeneste nu mai constituie o garantie. Se cere deci o altfel de identificare, pe care ucenicii nu sunt (inca) obisnuiti sa o aiba, una duhovniceasca. Ceea ce le ofera Mantuitorul aici este o pregatire pentru Inviere. O scara catre acea noua fizica, induhovnicita, a trupului Sau inviat.
Si Petru indrazneste sa incerce acesta recunoastere. Nu numai ca o face, dar are inspiratia si cum sa o faca. Si incepe prin a cere o binecuvantare, spunand: porunceste-mi! Adica, pune Tu harul Tau, dragostea Ta, puterea Ta sa intru in acesta nebunie sfanta de a face ceva ce simtul meu de conservare mi-ar interzice categoric, sa merg pe apa. Dar o cere oare in jurul corabiei? O cere oare ca pe un experiment fizic? Nu, o cere cu o tinta cat se poate de clara: Mantuitorul. Cere sa mearga catre El, catre Dumnezeu. Oarecum zicand: daca Tu esti Cel pe care Il cunostem, iata cheia recunoasterii Tale, intrucat nimeni nu are si nu poate sa dea acesta putere in afara de Tine.
Mantuitorul nu se lasa mult rugat. Ajunge o cerere si da raspunsul si binecuvantarea: vino! Si Petru incepe sa mearga pe apa. Dar… si iata „dar”-urile cu care viata noastra este presarata in drumul catre Dumnezeu. De la starea duhovniceasca a increderii, privirea i se furiseaza la realitatea concreta a simturilor. Or, caderea sub simturi clatina, scufunda… Nu greutatea sa il scufunda, ci necredinta care crestea pe masura ce se limita la lucrarea simturilor. Si deopotriva pierderea recunoasterii lui Hristos ca Dumnezeu, intrucat indoiala il face sa uite ca puterea nu era a lui, ci a lui Hristos.
Din nou un reflex bun, duhovnicesc. Inspaimantandu-se, Petru striga dupa ajutor. Nu oriunde, ci catre Tinta drumului sau. Ce face Dumnezeu? Intinde indata mana. Se arata in proximitatea lui, este langa el, suficient de aproape. Insa il si cearta: „putin credinciosule, pentru ce te-ai indoit?”. Or, oare poate fi numit putin credincios un om care merge pe mare la porunca lui Dumnezeu? ne intrebam azi. Si cu toate acestea Mantuitorul il cearta. Dar il cearta salvandu-l, intarindu-l, sprijinindu-l. Il cearta restaurandu-l interior, reparand adevarata sa deruta: cea duhovnicesca. Asta este sensul certarii lui Dumnezeu: restaurarea credintei, intarirea.
Oare Mantuitorul nu putea de la inceput sa potolesca vantul? Putea, din moment ce, relateaza evanghelistul, urcandu-se ei in corabie, vantul s-a potolit. Dar sensul acestei lectii de viata duhovnicesca e altul: este al lui Dumnezeu sa ia valurile, dar tot al Lui este si sa intaresca in a le suporta si in a nu te scufunda in vreme de furtuna. Or, corabia, cuprinsa de liniste prin venirea Lui, este Biserica, comuniunea celor ce marturisesc: Cu adevarat Tu esti Fiul lui Dumnezeu. Fara Hristos Biserica e in primejdie, iar iesirea din ea este moarte sigura. Cu El, valurile se linistesc, iar mersul pe furtuna acesti vieti este fara primejdie cat timp e ascultare si binecuvantare. Aceasta este de altfel si misiunea Bisericii: sa aduca pacea lui Hristos (…).
Vietile noastre nu sunt scutite de furtuna. Hristos ne cheama insa sa mergem ignorand valurile, cu puterea Lui. Iar cand nu mai putem, obositi si impovarati, ne sprijina. Spre eternitate”.
(Pr. Razvan Ionescu, Paris)

[cristiboss56]

Sursa :http://cristiboss56.blogratuit.ro/Pr...i-b1-p2092.htm

Evanghelia de astazi cuprinde o biruinta covarsitoare a lui Hristos asupra firii.
Era dupa slavita minune a inmultirii painilor, cand Domnul a hranit cinci mii de barbati si, pe langa ei, femeile si copiii, cu cinci paini si doi pesti, mai ramanand inca douasprezece cosuri cu ramasite.De pe atunci Domnul a stravazut ce va fi si a pregatit pas cu pas o minune noua, la care ucenicii nici nu visau.Mai intai i-a trimis pe ucenici cu corabia pe malul celalalt, apoi a dat drumul multimilor, dupa care S-a insingurat in munte ca sa Se roage.
Faptele bune trebuie sa premearga rugaciunii, pentru ca atunci si rugaciunea ajuta faptelor bune.Trebuie sa ne marturisim credinta prin fapte bune, si abia apoi prin vorbe. Dar tot lucrul bun, fie facut sau pe cale de a fi savarsit, fie trait sau auzit sau citit - oricare fara deosebire - trebuie atribuit lui Dumnezeu si nu noua, pentru ca nu cu desteptaciunea sau cu dreptatea noastra l-am izbutit, de vreme ce nimic nu suntem inaintea Domnului.
Seara, cand ucenicii pornisera pe mare cu corabia, apele erau linistite, dar starnindu-se vantul, valurile s-au ridicat uriase ( cum se intampla des pe acolo), corabia se clatina manata in colo si incoace iar ucenicii erau ingroziti.Ei aveau desigur sa-si aminteasca o alta furtuna pe mare, cand El era cu dansii pe corabie iar ei L-au desteptat inspaimantati.In vremea acelei furtuni pe mare, incercarea ucenicilor fusese mai mica, pentru ca El se afla cu ei in corabie, chiar daca dormea.Acum insa, in aceasta noua furtuna, incercarea credintei lor e mult mai mare.Hristos este departe, foarte departe, in munte, in pustietate.Cum sa-L strige? Cum sa-I dea de veste in ce nenorocire se afla ei?Pe cine sa trimita la El cu o solie?
Pe cand ucenicii se dau de ceasul mortii, deodata le apare Hristos umbland pe apa, la a patra straja din noapte.Evreii ca si stapanitorii lor, romanii, imparteau noaptea in patru straji, fiecare masurand trei ceasuri.Domnul le-a aparut asadar ucenicilor la straja a patra, in ultimul patrar al noptii, chiar inainte de zori.Se crapa de ziua?Noaptea era cu luna? Ori le-a stralucit lor Domnul in intuneric cu lumina Taborului?Nu stim. Totul e ca ucenicii L-au vazut pe apa si s-au inspaimantat.Aceasta frica noua era cu mult mai mare decat groaza din fata furtunii si a primejdiei de moarte.Nu stiusera ca Domnul lor are asemenea putere, asemenea stapanire asupra naturii;Hristos nu le dezvaluise inca lucrul acesta.Il vazusera poruncind marii si vanturilor, dar nu-si inchipuisera ca poate merge pe apa ca pe uscat.
Cata vreme il purta credinta, Petru umbla pe apa, dar cand s-a indoit a inceput sa se scufunde, pentru ca indoiala aduce frica.Intelesul tainic al iesirii din corabie si umblarii pe apa catre Domnul Iisus Hristos inseamna pazirea sufletului de grija de trup, pornirea spre Mantuitorul pe calea primejdioasa a duhovnicescului.Asemenea porniri au multi credinciosi din cei fricosi, la care bucuria lui Hristos se amesteca cu indoiala.Adesea acestia doresc sa scape de grija de trup ca sa-L urmeze pe Hristos, Imparatul lumii, in duh, dar repede se simt pierduti si se intorc la indeletnicirile lor trupesti de mai inainte, la corabia clatinata de valuri.Numai cei foarte inalti duhovniceste, eroii cei mari ai omenirii, au izbutit prin indelungata lucrare a statorniciei in credinta sa iasa din corabia lor trupeasca pe marea involburata a vietii duhovnicesti la intalnirea cu Hristos.Doar ei au trait adanc si frica de-a-si parasi corabia, si spaima in fata furtunii, si negraita bucurie a intalnirii cu Hristos.Apostolul Pavel a trait inca din viata pamanteasca aceasta despartire a sufletului de trup, precum si alti sfinti dupa dansul.
Sa vedem ce s-a intamplat cu Petru, cel inca plin de frica.Cum il sperie acum vantul, daca nu l-a speriat marea?Parca ar fi un copil care atunci cand incepe sa mearga, face cativa pasi, dar la prima miscare a celor din jur isi pierde cumpatul si cade.Asa si cu avantul nostru duhovnicesc: nimica toata ne rastoarna si ne intoarce din drum.

Oare s-a indoit Avraam cand il ducea pe fiul lui spre jertfire?Oare nu Dumnezeu l-a scapat? Nu-L slavea Iona pe Dumnezeu in burta chitului, si a fost scapat? Cum nu s-au indoit cei trei tineri in cuptorul de foc, si credinta lor i-a scapat?Dar Daniel in groapa cu lei?Dar fericitul Iov, plin de rani si de bube?Petru a fost slab, si Domnul l-a intarit in credinta. Si intre sfinti multi au fost slabi la inceput, dar la sfarsit au fost tari.
Cum a urcat Domnul in corabie, vantul a stat. Acum la aceasta noua mare minune, ucenicii nu se mai mira, ci este prima oara cand ei toti Il marturisesc pe Iisus Fiul lui Dumnezeu. Era si Iuda printre dansii, L-a marturisit si el. Mai tarziu, din lacomie, s-a lepadat de Domnul si Invatatorul sau. Si Petru s-a lepadat, si inca de trei ori, dar lepadarea lui Petru nu a fost pusa la cale dinainte, cu sange rece, ci a fost o fapta a fricii pentru care indata s-a cait si a plans cu amar.
Au sosit la Capernaum, catre care mergeau.Cine a calatorit in Galileea poate sa-si dea seama ce departe i-a aruncat furtuna pe apostolii lui Hristos. Betsaida si Capernaum se afla amandoua in partea dinspre miazanoapte a marii. Cand s-au imbarcat mai jos de Betsaida, apostolii aveau doar sa pluteasca de-a lungul tarmului. Ni se spune cu toate acestea ca vasul a fost dus de furtuna in mijlocul marii. Acolo, in mijlocul marii, le-a aparut Domnul mergand pe apa.Cand s-a oprit furtuna, corabia a trebuit sa navigheze inapoi, mai jos de Capernaum.

Si noi asadar, cautam scapare sub aripa cea puternica a lui Hristos, acolo unde nu sunt furtuni, nici vant, nici naluci, acolo unde vom afla cu imbelsugare tot lucrul bun: bunatati netrecatoare, nesupuse destramarii, moliei si ruginii, acolo unde, impreuna cu ingerii si cu sfintii, vom slavi biruintele lui Hristos, a caror marire n-o putem intelege in viata aceasta muritoare, ingradita vederii noastre. Acolo toate ni se vor descoperi, toti ne vom bucura si bucuria nu va avea sfarsit.

SLAVA DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS, IMPREUNA CU TATAL SI CU SFANTUL DUH, TREIMEA CEA DE O FIINTA SI NEDESPARTITA, ACUM SI PURUREA SI IN VECII VECILOR .AMIN.

[cristiboss56]

Dumnezeu îngăduie răul (izvorât din păcat), dar îl transformă în bine (prin Duhul Sfânt)




Sfântul Ioan Botezătorul a suferit tăierea capului pentru că a fost un om care a avut curaj să zică răului rău şi mai mult, chiar s-a împotrivit acestui rău.

Iubiţi credincioşi, atunci când a poruncit să i se taie capul Sfântului Ioan Botezătorul, Irod s-a gândit probabil că omorând pe mustrătorul lui, va face un bine pentru sine. Nu a ştiut însă că, după moarte, Sfântul Ioan Botezătorul se va duce în iad să dea o nădejde şi să-i mângâie pe cei de acolo, că va aduce o înseninare în iad şi că, într-un fel, va strica iadul. Într-adevăr, când Domnul Hristos S-a dus acolo, iadul şi-a încetat puterea, pentru că nu poate fi şi lumina şi întunericul în acelaşi loc. Deci, sărbătoarea aceasta poate fi şi o sărbătoare de bucurie, pentru că: „Bucurându-te ai propovăduit celor din iad pe Dumnezeu, Cel ce s-a arătat în trup şi ne-a dăruit nouă mare milă ”.
Deci, când pomenim moartea, prin tăierea capului, a Sfântului Ioan Botezătorul, noi trebuie să ne gândim şi la bucuriile care au urmat pentru cei din iad şi la faptul că Sfântul Ioan Botezătorul însuşi s-a bucurat pentru faptul că le-a putut spune şi celor din iad despre Dumnezeu, Cel ce S-a arătat în trup. Sunt nişte lucruri mai presus de noi, nişte lucruri pe care noi nu le avem în vedere şi de aceea ne întristăm cumva pentru că Sfântului Ioan Botezătorul i s-a tăiat capul. Da, i s-a tăiat capul, dar iată că Dumnezeu a făcut minuni chiar prin răutatea lui Irod. Dumnezeu nu l-a creat pe Irod special pentru ca acesta să îi taie capul Sfântului Ioan Botezătorul, dar a folosit răutăţile lui Irod ca să se împlinească un bine. De aceea, să ne gândim că în lumea aceasta binele poate să se realizeze şi prin cei care fac rău. Tot aşa, mucenicii care au suferit pentru mântuirea lumii, pentru mântuirea lor şi pentru binele Bisericii, au fost chinuiţi tot de oameni răi. Noi nu am putea face aşa ceva, dar trebuie totuşi să avem în vedere că Dumnezeu se foloseşte de răutăţile oamenilor ca să împlinească şi nişte lucruri bune.
Iubiţi credincioşi, Sfântul Ioan Botezătorul a suferit tăierea capului pentru că a fost un om care a avut curaj să zică răului rău şi mai mult, chiar s-a împotrivit acestui rău. Sigur că atunci când a plecat din pustie, el a fost încredinţat că Irod nu o să-l asculte. Poate s-a gândit chiar că o să i se întâmple ceva rău şi i s-a şi întâmplat, din punctul nostru de vedere: a fost omorât, dar cu toate acestea nu a renunţat să-l mustre pe Irod. De ce s-a dus? Pentru că nu a putut să nu se ducă. Noi de ce nu ne ducem? Pentru că nu ne putem duce. De multe ori, vedem răutăţile din jurul nostru, dar nu intervenim cu nimic, nici chiar în familia noastră. Lăsăm ca anumite lucruri să se întâmple şi nu zicem nimic. De ce? Pentru că nu avem curaj.
Dar Sfântul Ioan Botezătorul de unde a avut curaj? De la Sfântul Duh pe care L-a primit încă din pântecele mamei sale Elisabeta. Cu duhul acesta a lucrat Sfântul Ioan Botezătorul în nevoinţele lui. În propovăduirea lui, în smerenia lui. Gândiţi-vă că numai de la Duhul Sfânt poate fi un cuvânt ca: „Acela – adică Domnul Hristos - trebuie să crească, iar eu să mă micşorez”. Sunt nişte lucruri pe care noi nu le putem face. De ce? Că nu avem plinătatea Duhului, pentru nu avem simţirea că Duhul Sfânt vorbeşte prin noi. Şi dacă rămânem numai noi la puterile noastre, cocoloşim relele. Zic părinţii de multe ori, în legătură cu copilul lor: lasă-l să se distreze acum , până este tânăr, că după aceea vin greutăţile; lasă-l să facă ce vrea el. Chiar dacă asta nu se potriveşte cu voia lui Dumnezeu, pentru că pe mine nu mă interesează voia lui Dumnezeu, ci să se simtă el bine. Şi apoi vin necazurile şi pentru relele pe care le-a făcut la tinereţe. Dar părinţii nu se gândesc la lucrul acesta, că de unde le vin relele.
Suntem fiecare la măsurile noastre, dar măcar să apreciem, să preţuim pozitiv lucrurile spre bine, care se fac mai presus de noi. Să nu zicem răului bine şi binelui rău, ci să ne gândim cum să facem să înlăturăm unele dintre lucrurile care trebuie înlăturate, ca pe urmă să nu suferim şi noi de pe urma relelor pe care le acceptăm. De ce nu le înlăturăm întotdeauna? Pentru că suntem nişte slăbănogi, suntem nişte molâi, nu avem curaj şi putere nici să ne spunem punctul de vedere, nici să aducem pe Dumnezeu şi pe Domnul Hristos în mijlocul nostru, în conştiinţa noastră. Şi nu avem putere pentru că nu ne-am pregătit să avem acea putere.
Zicem că nu vrem să ne supărăm copiii şi îi lăsăm să se confrunte cu necazurile mai târziu, dar de multe ori, tinerii sc confruntă chiar cu păcatele noastre. Din când în când, vin la mănăstire şi tineri drogaţi care au ajuns să-şi piardă minţile şi puterea, tineri care nu mai sunt capabili de bine. De ce? Pentru că părinţii i-au pregătit pentru răul în care trăiesc. Au zis: Lasă-l că-i tânăr, lasă-l să se drogheze, lasă-l să se desfrâneze, lasă-l să se îmbete, lasă-l... De ce să-l opresc? Lasă-l să facă ce vrea el. Nu este aici Sfântul Ioan Botezătorul să-l oprească, iar noi nu suntem în stare să ne susţinem cu fermitate punctul de vedere, aşa cum o făcea el!
Nu vă jucaţi cu Dumnezeu, nu vă jucaţi cu viaţa voastră, nu vă jucaţi cu viaţa altora. Fiţi atenţi măcar în familiile voastre şi înlăturaţi tot ce puteţi înlătura, spre binele vostru şi al copiilor voştri. Iar dacă sunteţi nepăsători, „aşteptaţi bâta ca să vă înţelepţească”, cum spunea Părintele Arsenie.
Iubiţi credincioşi, la această sărbătoare, să căutăm să îl avem în vedere pe Sfântul Ioan Botezătorul, să căutăm să fim ucenicii lui, şi dacă nu putem face mai mult, să fim măcar cinstitorii lui şi să-i spunem: „Sfinte Ioane, care ai făcut bine, ajută-ne să facem şi noi mai mult bine, că noi numai din puterile noastre nu putem decât să tolerăm răul din jurul nostru. Nu putem aceasta pentru că nu avem puterea ta, nu avem pe Duhul Sfânt pe care l-ai avut tu şi care nu te-a lăsat în pustie şi te-a trimis în faţa stăpânitorului de atunci, care după aceea ţi-a tăiat capul”. Nouă nu ne taie nimeni capul, pentru că nu are de ce să ni-l taie. Mulţi dintre noi suntem oameni fără personalitate, fără probleme, fără confruntări. Noi nu avem nimic de rezolvat, că se rezolvă ele lucrurile şi fără noi. Ei, Sfântul Ioan Botezătorul, nu a gândit aşa. Dimpotrivă, prin exemplul lui. Sfântul Ioan Botezătorul ne-a învăţat şi pe noi să propovăduim adevărul și să fim împotriva răului din viaţa noastră, din gândurile noastre, din simţirile noastre, din viaţa celor din jurul nostru, măcar din viaţa celor asupra căror avem putere. Dacă facem aşa, atunci darul lui Dumnezeu va fi cu noi şi Sfântul Ioan Botezătorul se va bucura de binele care urmează pentru noi toţi şi ne va ajuta să împlinim binele ca să înmulţim şi bucuria. Mărire Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh. Amin.
(Arhim. Teofil Părăian, Sărbători fericite – predici la praznice și sărbători, Editura Agaton, p. 225-227)

[cristiboss56]

http://www.youtube.com/watch?v=iaMrXj79rCo

[cristiboss56]

Parintele Constantin Galeriu :

http://www.crestinortodox.ro/sarbato...ata-96863.html

[cristiboss56]

http://www.youtube.com/watch?v=SNXvdVSQmQw

[cristiboss56]

Despre mila lui Dumnezeu

“Și văzând-o Domnul, I S-a făcut milă de ea și i-a zis: Nu mai plânge!“ (Luca 7, 13)

“Și văzând-o Domnul, I S-a făcut milă de ea și i-a zis: Nu mai plânge!“ (Luca 7, 13) Iubiți credincioși, Nici femeia cea văduvă din cetatea Nain, nici altcineva din cei mulți care duceau la mormânt pe fiul ei, nu au rugat pe Mântuitorul să facă acea preaslăvită minune, de a învia pe fiul văduvei și a-l da mamei sale. Ci Însuși Mântuitorul nostru Iisus Hristos, văzând-o plângând, I s-a făcut milă de ea, după cum spune dumnezeiasca Evanghelie de azi: “Și văzând-o Domnul, I s-a făcut milă de ea“ (Luca 7, 13). Mila lui Dumnezeu este una din însușirile înțelepciunii lui Dumnezeu (Iacob 3, 17). Toate însușirile lui Dumnezeu, le are dumnezeirea din fire și nu le-a luat din altă parte (Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, cartea I-a, C. 14, p. 51). Ca și celelalte însușiri ale lui Dumnezeu, mila Lui nu are margini. De aceea și Duhul Sfânt ne încredințează, zicând: “Că mai mare decât cerul, este mila Ta“ (Psalm 107, 4; I Paralipomena 16, 34; II Paralipomena 5, 13; 20, 21). Știm cu toții, că cea mai mare milă și milostivire a lui Dumnezeu, s-a arătat prin trimiterea Fiului Său pe pământ, ca să mântuiască neamul omenesc, din robia cea amară și grea a diavolului (Luca 1, 77-78; Efeseni 2, 4-6; Tit 3, 5; I Petru 1, 3). De aceea lui Dumnezeu I se mai zice și “Tatăl îndurărilor și Dumnezeu a toată mângâierea“ (II Corinteni 1, 3). Toate neamurile sunt datoare să slăvească pe Dumnezeu pentru mila Lui (Romani 15, 9; Isaia 30, 18). Mila lui Dumnezeu este din neam în neam spre cei ce se tem de Dânsul (Psalm 102, 17). Iubiți credincioși, Când Mântuitorul, milostivindu-Se, a înviat pe fiul văduvei din Nain, prin această preaslăvită minune a adus negrăită bucurie și spaimă, atât mamei copilului înviat, cât și tuturor celor ce erau de față, încât toți au dat slavă lui Dumnezeu, zicând: “Prooroc mare S-a sculat întru noi că a cercetat Dumnezeu pe poporul Său“ (Luca 7, 16). Dar oare mila lui Dumnezeu numai într-un loc și într-o vreme se arată asupra neamului omenesc? Nu, nicidecum. Oceanul cel fără de fund și fără de margini al milei și milostivirii lui Dumnezeu a lucrat și lucrează în tot locul și în toate timpurile asupra tuturor zidirilor Sale, după cum spune și dumnezeiasca Scriptură: “Îndurările Lui sunt peste toate lucrurile Lui“ (Psalm 144, 9). Cine nu a văzut vreodată, vara când seceta mare și arșita amenință pe oameni și animalele lor, fiindcă, după mărturia Scripturii “cerul, de mare secetă, se face ca fierul și pământul ca arama“ (Levitic 26, 19) și încep toate viețuitoarele de pe pământ a simți lipsa de apă și de hrană, că îndată ce preoții adună poporul și fac rugăciuni de ploaie și Sfântul Maslu în biserici, pe câmp și prin grădini, îndată încep a se ivi nori pe cer, adunându-se și îngrămădindu-se. Apoi se aud tunete, se văd fulgere de la răsărit până la apus și încep a cădea stropi de apă și îndată vine ploaie mare și curată, care adapă țarinile, câmpiile și grădinile și aduc mare bucurie oamenilor, plantelor și tuturor viețuitoarelor pământului. Cine nu cunoaște atunci și nu vede în această binefacere a lui Dumnezeu îndurarea și dragostea Lui față de oameni? Cine din cei credincioși, care au frică de Dumnezeu, nu mulțumesc din inimă Preaînduratului și Atotputernicului Dumnezeu pentru mila și milostivirea Sa asupra zidirilor Sale? Ba uneori, și înainte de a se aduna credincioșii la rugăciune în biserică, numai uitându-se la cer și suspinând din adâncul inimii pentru lipsa de apă și de hrană, Dumnezeu, ca un știutor de inimi, privind la inimile lor, care se roagă în tăcere, îndată le trimite ploaie și vreme bună spre rodirea pământului, aducând mângâiere și bucurie tuturor, și celor buni, și celor răi. Și aceasta pentru că Domnul, după mărturia Sfintei Scripturi, “plouă peste cei drepți și peste cei nedrepți și răsare soarele Său peste cei buni și peste cei răi“ (Matei 5, 45). Alteori, pentru păcatele oamenilor, îngăduie Dumnezeu să vină peste oameni boli grele, fără leac sau cu anevoie de vindecat prin doctori. Dar îndată ce se fac slujbe, rugăciuni și Sfântul Maslu la biserici și prin casele creștinilor, bolile se vindecă prin credință și oamenii se fac sănătoși ca mai înainte, și aduc mulțumire Preabunului Dumnezeu, care I-a cercetat, dar morții nu I-a dat. Uneori se ridică mari tulburări și războaie între popoarele lumii care aduc moartea a mii și milioane de oameni. Însă, dacă oamenii își aduc aminte de Dumnezeu și aleargă la El cu rugăciuni și zile de post din toată inima, atunci Preabunul și Atotputernicul Dumnezeu, potolește tulburările, stinge războaiele și aduce pace și înțelegere între oameni. Căci Domnul se milostivește spre noi și ascultă pe toți care se roagă pentru pacea lumii și unirea fiilor Bisericii Lui. El este Împăratul păcii (Isaia 9, 5) și fericește pe cei ce iubesc pacea, zicând: “Fericiți făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema“ (Matei 5, 9). Alteori se ridică furtuni mari, ploi peste măsură și grindină, aducând mari stricăciuni livezilor, grădinilor și recoltelor, cu mari inundații și alunecări de teren, sau sunt cutremure grele de pământ. Însă, dacă oamenii se căiesc de păcatele lor și aleargă cu lacrimi la post și rugăciune, ploile încetează și cutremurele se liniștesc cu mila și cu puterea cea negrăită a Preabunului Dumnezeu, Care le stăpânește pe toate. Cine nu cunoaște, atunci, mila și îndurarea Lui Dumnzeu asupra oamenilor și purtarea Lui de grijă pe care o are spre toate făpturile Sale? Alteori, pentru păcatele oamenilor, Dumnezeu îngăduie să apară pe pământ boli grele și fără leac și mulțime de lăcuste, gândaci, viermi, omizi și alte insecte care fac mari stricăciuni grădinilor, livezilor și tuturor semănăturilor. Însă dacă preoții și credincioșii se adună în biserici și fac rugăciuni, Sfântul Maslu, aghiasmă și alte slujbe rânduite, îndată suferințele omenești se ușurează și insectele stricătoare dispar prin mila și purtarea de grijă a Preabunului și mult Milostivului Dumnezeu față de neamul omenesc. Dar cine dintre oameni va putea să spună vreodată cât de mare și nemăsurată este îndurarea și mila lui Dumnezeu, care pururea și în tot locul se revarsă asupra tuturor făpturilor Sale? Așadar, frații mei, cugetând noi la mila și îndurarea lui Dumnezeu, să ne silim a fi milostivi față de frații noștri loviți de atâtea suferințe, care sunt tot oameni ca și noi. Prin aceasta împlinim porunca dată de Domnul, Care zice: “Fiți milostivi, precum și Tatăl vostru este milostiv“ (Luca 6, 36). Să ne aducem aminte că, făcând noi fapte de milostenie, facem bine sufletelor noastre, după mărturia care zice: “Omul cel milostiv face bine sufletului său; iar cel nemilostiv, pierde trupul său“ (Pilde 11, 17).