Cum ar trebui

[Solveig]

În prealabil postat de AGabriela

Sub nicio forma nu pornesc de la ideea ca ma sfintesc instant: Daca as fi crezut asta nu as mai postat aici. Probabil incercam sa levitez :)

Da domnule, sunt deprimata. Si nu de ieri de azi, ci de ani. Sigur singura nu as fi putut rezista pana acum, dar totodata ma intreb daca fericirea exista, iar fericirea in niciun caz nu o atribui doar sfintilor, ci si oamenilor de rand care mai au puterea sa creada in Dumnezeu. Eu sunt la pamant. Si sa va spun si de ce. Pentru ca am vazut ca Dumnezeu lucreaza prin oameni, insa in momentul de fata nu exista un om caruia sa ii pese si de mine, catusi de putin.
Si da...caut un sot. Ce este gresit in asta? O sa imi spuneti ca este gresit ca sunt deprimata. Spune-ti-mi cum sa ies din starea aceasta, un lucru care sa functioneze cu adevarat, si poate, poate "se va prinde"
Sa il iubesc pe Dumnezeu inseamna si sa ma simt implinita. Unii oameni se simt impliniti doar iubindu-l si simtindu-se iubiti de Dumnezeu si au ales calea monahismului. Eu sunt departe de a alege aceasta cale, am ales calea casniciei, aceasta imi spune si inima si ratiunea, si ma pot simti implinita prin a sti si a mi se demonstra ca exista macar un barbat pe lumea aceasta caruia sa ii pese si sa vrea sa fie langa mine sufleteste. Poate sunt slaba dar de ce sa spun ca lucrurile stau altfel cand asta mi-e realitatea?

Imi pare rau ca nu am reusit sa exprim ce vroiam si ca ai inteles gresit mesajul meu...
Tocmai asta am vrut sa zic, ca nu e deloc gresit sa vrei sa te casatoresti, sa-ti gasesti un sot care sa te iubeasca si pe care sa-l iubesti. Cum sa fie gresit? Asa ne-a lasat Dumnezeu si El binecuvinteaza dorinta ta!
Iar partea cu deprimarea- n-am zis ca e gresit, dimpotriva-permite-ti sa fii si deprimata. Dar arata-I Domnului asta. Si ai rabdare, pentru ca El vede dorinta ta (care e buna, fara indoiala; de ce te indoiesti ca e o dorinta buna?) si o va implini cum numai El stie..Nu esti slaba, e bine si normal ca-ti doresti asta, si tristetea ta e normala. Dar ai totusi incredere ca Domnul te asculta si nu-Ti va da piatra in loc de paine.
Ce sa faci? Daca e sa-ti dau un sfat (desi nu cred ca e cazul, dar totusi....) - spovedeste-te, impartaseste-te, citeste Psaltirea; si stai departe de forum, nu merita sa te incarci si cu poverile altora..

[AGabriela]

În prealabil postat de Solveig

Imi pare rau ca nu am reusit sa exprim ce vroiam si ca ai inteles gresit mesajul meu...
Tocmai asta am vrut sa zic, ca nu e deloc gresit sa vrei sa te casatoresti, sa-ti gasesti un sot care sa te iubeasca si pe care sa-l iubesti. Cum sa fie gresit? Asa ne-a lasat Dumnezeu si El binecuvinteaza dorinta ta!
Iar partea cu deprimarea- n-am zis ca e gresit, dimpotriva-permite-ti sa fii si deprimata. Dar arata-I Domnului asta. Si ai rabdare, pentru ca El vede dorinta ta (care e buna, fara indoiala; de ce te indoiesti ca e o dorinta buna?) si o va implini cum numai El stie..Nu esti slaba, e bine si normal ca-ti doresti asta, si tristetea ta e normala. Dar ai totusi incredere ca Domnul te asculta si nu-Ti va da piatra in loc de paine.

Stie Domnul, ii spun zilnic ca sunt trista din pricina asta, dar am inceput sa cred ca este gresita dorinta mea, sau ca este prea mare, ca cer prea mult. Stiu ca sunt nimeni sa ma cert si sa fiu suparata pe Dumnezeu, dar asta simt si as minti sa spun ca totul este in regula, ca ma simt bine si ca ii multumesc Lui ca sunt singura, sau ca ma mai pot lasa in voia Sa sau ca mai am incredere in El. Uneori am impresia ca face intentionat sa stea deoparte si sa nu arate compasiune pentru tristetea mea.

În prealabil postat de Solveig

Ce sa faci? Daca e sa-ti dau un sfat (desi nu cred ca e cazul, dar totusi....) - spovedeste-te, impartaseste-te, citeste Psaltirea; si stai departe de forum, nu merita sa te incarci si cu poverile altora..

Ma spovedesc incercand sa nu ascund nimic, ma duc la biserica domnule, dar asta nu mai ajuta prea mult. Speranta mi-e din ce in ce mai mica. Va multumesc oricum

[Marimira]

În prealabil postat de AGabriela

Stie Domnul, ii spun zilnic ca sunt trista din pricina asta, dar am inceput sa cred ca este gresita dorinta mea, sau ca este prea mare, ca cer prea mult. Stiu ca sunt nimeni sa ma cert si sa fiu suparata pe Dumnezeu, dar asta simt si as minti sa spun ca totul este in regula, ca ma simt bine si ca ii multumesc Lui ca sunt singura, sau ca ma mai pot lasa in voia Sa sau ca mai am incredere in El. Uneori am impresia ca face intentionat sa stea deoparte si sa nu arate compasiune pentru tristetea mea.


Ma spovedesc incercand sa nu ascund nimic, ma duc la biserica domnule, dar asta nu mai ajuta prea mult. Speranta mi-e din ce in ce mai mica. Va multumesc oricum

Nu ceri PREA MULT, CERI DOAR firescul!

Insa CERI PREA REPEDE, MAI AI PUTINA RABDARE!

Si lasa-te modelata de mainile sale, ca lutul in mainile Olarului!!!

[Marimira]

Arsenie Boca – Povestea cescutei

O familie a plecat intr-o excursie in Anglia pentru a cumpara ceva dintr-un frumos magazin de antichitati, pentru celebrarea celei de a 25-a aniversari de la casatorie. Amandurura le placeau antichitatile si produsele din argila, ceramice, in special cestile de ceai. Au observat o ceasca exceptionala si au intrebat: “Putem sa vedem cescuta aceea? Nu am vazut niciodata ceva atat de frumos.” In timp ce doamna le oferea ceea ce cerusera, cescuta de ceai a inceput sa vorbeasca:
“Voi nu puteti sa intelegeti. Nu am fost de la inceput o cescuta de ceai. Candva am fost doar un bulgare de argila rosie. Stapanul m-a luat si m-a rulat, m-a batut tare, m-a framantat in repetate randuri, iar eu am strigat: “Nu face asta!”,”Nu-mi place!” “Lasa-ma in pace,” dar EL a zambit doar si a spus cu blandete: “Inca nu!”
Apoi, ah! Am fost asezata pe o roata si am fost invartita, invartita, invartita. “Opreste!” Ametesc! O sa-mi fie rau!” am strigat. Dar stapanul doar a dat din cap si a spus, linistit: “Inca nu.” M-a invartit, m-a framantat si m-a lovit si m-a modelat pana a obtinut forma care i-a convenit si apoi m-a bagat in cuptor. Niciodata nu am simtit atata caldura. Am strigat, am batut si am izbit usa … “Ajutor! Scoate-ma de aici!”
Puteam sa-l vad printr-o deschizatura si puteam citi pe buzele sale in timp ce clatina din cap dintr-o parte in alta: “Inca nu.” Cand ma gandeam ca nu voi mai rezista inca un minut, usa s-a deschis. Cu atentie, m-a scos afara si m-a pus pe raft… am inceput sa ma racoresc. O, ma simteam atat de bine! “Ei, asa este mult mai bine” m-am gandit. Dar dupa ce m-am racorit, m-a luat, m-a periat si m-a colorat peste tot… mirosurile erau oribile. Am crezut ca ma sufoc. “O, te rog, inceteaza, inceteaza, am strigat!” EL doar a dat din cap si a spus: “Inca nu!”
Apoi, deodata m-a pus din nou in cuptor. Numai ca acum nu a mai fost ca prima data. Era de doua ori mai fierbinte si simteam ca ma voi sufoca. L-am rugat. Am insistat. Am strigat. am plans, eram convinsa ca nu voi scapa. Eram gata sa renunt. Chiar atunci usa s-a deschis si EL m-a scos afara si, din nou, m-a asezat pe raft, unde m-am racorit si am asteptat si am asteptat intrebandu-ma: “Oare ce are de gand sa-mi mai faca?”
O ora mai tarziu mi-a dat o oglinda si a spus: “Uita-te la tine.” Si m-am uitat. “Aceea nu sunt eu; aceea nu pot fi eu. Este frumoasa. Sunt frumoasa!!!”
EL a vorbit bland: “Vreau sa tii minte: stiu ca a durut cand ai fost rulata, framantata, lovita, invartita, dar daca te-as fi lasat singura, te-ai fi uscat. Stiu ca ai ametit cand te-am invartit pe roata, dar daca m-as fi oprit, te-ai fi desfacut bucatele, te-ai fi faramitat. Stiu ca a durut si ca a fost foarte cald in cuptor si neplacut, dar a trebuit sa te pun acolo, altfel te-ai fi crapat. Stiu ca mirosurile nu ti-au facut bine cand te-am periat si te-am colorat peste tot, dar daca nu as fi facut asta, niciodata nu te-ai fi calit cu adevarat. Nu ai fi avut stralucire in viata. Daca nu te-as fi bagat pentru a doua oara in cuptor, nu ai fi supravietuit prea mult fiindca acea intarire nu ar fi tinut. Acum esti un produs finit. Acum esti ceea ce am avut in minte prima data cand am inceput sa lucrez cu tine.“
Morala este aceasta:
Dumnezeu stie ce face cu fiecare dintre noi. EL este OLARUL, iar noi suntem argila Lui. EL ne va modela, ne va face si ne va expune la presiunile necesare pentru a fi lucrari perfecte care sa implineasca buna, placuta sfanta Sa Voie.
Daca viata pare grea si esti lovit, batut si impins aproape fara mila; cand lumea ti pare ca se invarteste necontrolat; cand simti ca esti intr-o suferinta ingrozitoare, cand viata pare cumplita, fa-ti un ceai si bea-l din cea mai draguta ceasca, aseaza-te si gandeste-te la cele citite aici si apoi discuta putin cu OLARUL.

Parintele Arsenie Boca

[Iliana]

Minunat! Multumesc! Si eu care credeam ca am citit aproape tot de/despre Sfantul parinte Arsenie Boca, aceasta povestioara n-am citit-o!
Si daca tot am citit toate comentariile de pe acest topic as vrea sa-mi dau si eu cu parerea, chiar daca stiu ca nu o voi ajuta pe Gabriela, ba dimpotriva...

As vrea sa spun ca-mi este foarte cunoscuta povestea ei (am trait-o si eu intr-o oarecare masura si am observat-o si la alte persoane, chiar la o prietena cu care discut foarte mult, din pacate insa neputand s-o ajut nici pe ea, pentru ca nu vrea, asa gandesc eu...)

Cred ca in asemenea momente din viata conteaza foarte mult sa vrei cu adevarat sa iesi din aceasta stare, nu doar sa spui ca vrei...Dumnezeu stie foarte bine cand vrem cu adevarat, ne stie inima, nu conteaza ce spunem noi. Trebuie sa vrem cu adevarat sa ne lasam in voia Lui, nu doar sa spunem sau sa credem ca vrem. De multe ori noi credem ca ceea ce ne dorim este bine, nici macar nu vrem sa vedem altceva. Egoisti si mandri, credem ca stim ce e bine, iar Dumnezeu trebuie sa ne dea ce vrem, cand vrem si, mai ales, PE CINE VREM NOI! De cele mai multe ori persoanele in situatia asta isi doresc un ANUMIT barbat /o ANUMITA femeie (nu un sot/sotie), dar nu vor sa recunoasca, iar daca acea persoana nu e sa fie al/a lor, se supara rau de tot si ''sufera'' foarte tare! Devin foarte sensibile, plang, au nevoie de compasiune! Confunda sensibilitatea cu mandria, cu orgoliul (sau poate nici macar nu stiu sa faca diferenta), iar cand cineva le spune lucrurile astea in fata , se supara si mai rau, pentru ca ele nu vor sa vada realitatea ci vor doar sa le bata cineva cu palma pe umar si sa le spuna: lasa c-o sa treaca, ramai asa cum esti, esti o fiinta sensibila, buna, iubitoare, ceilalti sunt rai si neintelegatori, inclusiv Dumnezeu, doar tu esti bun/buna, tu nu ai gresit cu nimic....nu e vina ta....CEILALTI sunt vinovati.

Din pacate insa asta nu-i ajuta cu nimic , mai rau le face, dar ei nu-si dau seama!

Un dus rece, urmat de asumarea greselilor proprii si de recunoasterea slabiciunii si a necredintei noastre este singura posibilitate!

Nu exista formule magice sau ceva anume de facut pentru a iesi din aceasta situatie, asa cum cer unele persoane sa li se spuna atunci cand cer ajutor, spun de multe ori: spuneti-mi concret ce sa fac, cum sa fac, vor o formula magica, un ritual, sau eventual sa cumpere ceva ca sa rezolve problema, cand le dai ''doctoria'' cea adevarat n-o primesc, nici macar atunci cand le-o da un medic (duhovnic) bun...
Probabil ca vor doar compasiune si, eventual, sa li se spuna ca ei n-au gresit cu nimic, sa se autoconvinga ca ei sunt in regula, totul e normal cu ei, dar n-au noroc, nu vrea Dumnezeu (asa spune prietena mea)!

Imi cer scuze daca am suparat pe cineva.
Doamne ajuta!

[AlinB]

Poti sa fii sigura ca ti-ai castigat deja antipatia domnisoarei.
Nu ca n-ai avea dreptate, doar ca ai fost prea directa si forma e mai importanta decat continutul desi pe alt topic deplangea superficialitati de genul asta la barbati. Numai la barbati, desigur.
Ei au o problema, noi nici una, de fapt este una, singura noastra problema e ca nu avem si noi unul.

[AGabriela]

În prealabil postat de Iliana

Cred ca in asemenea momente din viata conteaza foarte mult sa vrei cu adevarat sa iesi din aceasta stare, nu doar sa spui ca vrei...Dumnezeu stie foarte bine cand vrem cu adevarat, ne stie inima, nu conteaza ce spunem noi. Trebuie sa vrem cu adevarat sa ne lasam in voia Lui, nu doar sa spunem sau sa credem ca vrem. De multe ori noi credem ca ceea ce ne dorim este bine, nici macar nu vrem sa vedem altceva.

Am spus foarte clar ca situatia imi aduce razvratire si ca intr-adevar sunt momente in care simt ca nu mai vreau sa fac nimic. Si ce alta cale as mai putea sa vad decat monahismul, drum pe care am spus ca nu voiesc a merge.

În prealabil postat de Iliana

Egoisti si mandri, credem ca stim ce e bine, iar Dumnezeu trebuie sa ne dea ce vrem, cand vrem si, mai ales, PE CINE VREM NOI! De cele mai multe ori persoanele in situatia asta isi doresc un ANUMIT barbat /o ANUMITA femeie (nu un sot/sotie), dar nu vor sa recunoasca, iar daca acea persoana nu e sa fie al/a lor, se supara rau de tot si ''sufera'' foarte tare! Devin foarte sensibile, plang, au nevoie de compasiune! Confunda sensibilitatea cu mandria, cu orgoliul (sau poate nici macar nu stiu sa faca diferenta), iar cand cineva le spune lucrurile astea in fata , se supara si mai rau, pentru ca ele nu vor sa vada realitatea ci vor doar sa le bata cineva cu palma pe umar si sa le spuna: lasa c-o sa treaca, ramai asa cum esti, esti o fiinta sensibila, buna, iubitoare, ceilalti sunt rai si neintelegatori, inclusiv Dumnezeu, doar tu esti bun/buna, tu nu ai gresit cu nimic....nu e vina ta....CEILALTI sunt vinovati.

Nu vreau o ANUME persoana, doar sa fiu linga cineva pe care sa-l ajut si sa ma ajute spre mantuire, indiferent ca este usor sau greu.

În prealabil postat de Iliana

Un dus rece, urmat de asumarea greselilor proprii si de recunoasterea slabiciunii si a necredintei noastre este singura posibilitate!

Fiti fara grija ca nu am dus lipsa de "dusuri reci". Mi-am recunoscut mandria si necredinta si o fac in continuare. Problema majora este ca le constientizez pur rational, nu si cu inima

În prealabil postat de Iliana

Nu exista formule magice sau ceva anume de facut pentru a iesi din aceasta situatie, asa cum cer unele persoane sa li se spuna atunci cand cer ajutor, spun de multe ori: spuneti-mi concret ce sa fac, cum sa fac, vor o formula magica, un ritual, sau eventual sa cumpere ceva ca sa rezolve problema, cand le dai ''doctoria'' cea adevarat n-o primesc, nici macar atunci cand le-o da un medic (duhovnic) bun...

Si care este doctoria? Am spus clar ca am facut acatiste, merg la biserica, ma spovedesc si ma impartasesc cand imi da voie duhovnicul...insa in momentul de fata nu ma mai ajuta. Singurul lucru care ma linisteste este paraclisul Maicii Domnului cantat de o voce care stie sa cante psaltica, dar daca il citesc eu vine furtuna de razvratire in sufletul meu.

În prealabil postat de Iliana

Probabil ca vor doar compasiune si, eventual, sa li se spuna ca ei n-au gresit cu nimic, sa se autoconvinga ca ei sunt in regula, totul e normal cu ei, dar n-au noroc, nu vrea Dumnezeu (asa spune prietena mea)!

Nu vreau compasiune, vreau doar o solutie care sa linisteasca apele ceva mai multa vreme, sa mi se spuna pe "tonul" potrivit unde si ce gresesc, cum as putea sa aduc mintea in inima etc. pentru ca eu nu mai stiu si, repet, sunt momente in care simt ca nici nu vreau. Caut sa invat cum sa vreau fara sa dau vina pe cineva ca m-ar forta sa fac anume lucruri.
Sunt insa persoane (poate si eu fac la fel) cand spui ca iti "este sete" nu fac decat sa te bage cu capul in butoiul cu "apa" si sa zica "Na, bea pana te saturi!".

Si ca sa il contrazic pana la capat pe domnul AlinB, fiti fara grija, nu m-ati suparat si nici nu imi sunteti antipatica. Tot ce ati spus este adevarat, numai ca sunt momente in care sufletul meu nu le poate percepe. Mintea da, dar sufletul nu.

[Florinvs]

Bun, ca sa nu zic doar vorbe, sa ma gandesc la niste ideei concrete:

1. Nu stiu mai exact ce meserie ai ai si daca-ti place ceea ce faci. Daca esti cu mai multi colege/colegi in birou de exemplul in "pauza de cafea", la o gluma, o discutie, etc se pot afla multe, folosind "metode specifice"", in sensul de a participat la conversatie, dar a-l lasa pe om sa zica (un fel de "tras de limba"discret);

2. Dupa servici (nu stiu cum e programul tau!)- daca zici ca stai in Bucuresti (daca stai in Ploiesti pe acolo nu prea stiu öbiectivele asa bine, in afara de "Muzeul ceasurilor"")- le zici frumos la colege sa mergeti prin targ'' (asa ca intre femei) si sa zicem un traseu: de la Piata Victoriei pe Calea Victoriei pe jos pana in zona Lipscani, unde ar fi si magazine macar sa-ti "clatesti"ochii, dar si terase unde se poate servi o cafea, suc, etc! Iar la o discutie intre femei imposibil sa nu afli si informatii utile;

3. Este adevarat ca barbatul trebuie sa faca primul pas, insa dupa cum constat (din moment ce esti singura!) ca barbatii de acolo cam ""lemn'' Tanase"", ramane singura varianta ca sa actionez tu. Simplu: intai "studiez terenul"", folosind ochiu si timpanu'', si inclusiv la o "barfa"" intre femei sunt convins ca se discuta multe, iar apoi imposibil sa nu fie cineva singur de care sa-ti placa.

[Iliana]

Daca nu ai pace in suflet, daca nu poti fii fericita singura (adica fara un barbat, la asta ma refer), nu vei putea sa fi fericita nici cu un barbat! Nu o alta persoana ne poate face fericiti, nu iubirea unei alte persoane, ci numai iubirea noastra, cea pe care o simtim noi fata de altii! Poti sa fii iubita de zeci de barbati, dar daca tu nu iubesti pe nici unul din ei, degeaba!
Iar iubirea n-o putem simti decat daca-l avem pe Dumnezeu in suflet. Cauta sa iubesti tu mai intai, cauta sa fi fericita si multumita cu ce ai in momentul de fata si apoi asteapta restul. Dar mai intai asigura-te ca stii cu adevarat ce e iubirea, foarte multi o confunda cu alte sentimente/simtaminte/dorinte si tocmai de aia nici nu pot iubi si nici nu pot recunoaste iubirea adevarata!

Da, e o problema atunci cand faci tot ceea ce faci doar mecanic, cand nu simti nimic in rugaciune, dar parerea mea este ca astfel de etape parcurgem cu totii in viata si chiar de mai multe ori de-a lungul vietii, dar cred ca singura solutie este staruirea in rugaciune si lasarea in voia lui Dumnezeu!
Mie mi-au ajutat mult si cartile pe care le-am citit (mai ales Arsenie Boca, dar nu numai), interviurile si reportajele din Formula AS de-a lungul multor ani (ma refer in special la paginile de spiritualitate) si altele.

Si multa rabdare....

Doane ajuta!

În prealabil postat de AGabriela

Am spus foarte clar ca situatia imi aduce razvratire si ca intr-adevar sunt momente in care simt ca nu mai vreau sa fac nimic. Si ce alta cale as mai putea sa vad decat monahismul, drum pe care am spus ca nu voiesc a merge.



Nu vreau o ANUME persoana, doar sa fiu linga cineva pe care sa-l ajut si sa ma ajute spre mantuire, indiferent ca este usor sau greu.



Fiti fara grija ca nu am dus lipsa de "dusuri reci". Mi-am recunoscut mandria si necredinta si o fac in continuare. Problema majora este ca le constientizez pur rational, nu si cu inima



Si care este doctoria? Am spus clar ca am facut acatiste, merg la biserica, ma spovedesc si ma impartasesc cand imi da voie duhovnicul...insa in momentul de fata nu ma mai ajuta. Singurul lucru care ma linisteste este paraclisul Maicii Domnului cantat de o voce care stie sa cante psaltica, dar daca il citesc eu vine furtuna de razvratire in sufletul meu.



Nu vreau compasiune, vreau doar o solutie care sa linisteasca apele ceva mai multa vreme, sa mi se spuna pe "tonul" potrivit unde si ce gresesc, cum as putea sa aduc mintea in inima etc. pentru ca eu nu mai stiu si, repet, sunt momente in care simt ca nici nu vreau. Caut sa invat cum sa vreau fara sa dau vina pe cineva ca m-ar forta sa fac anume lucruri.
Sunt insa persoane (poate si eu fac la fel) cand spui ca iti "este sete" nu fac decat sa te bage cu capul in butoiul cu "apa" si sa zica "Na, bea pana te saturi!".

Si ca sa il contrazic pana la capat pe domnul AlinB, fiti fara grija, nu m-ati suparat si nici nu imi sunteti antipatica. Tot ce ati spus este adevarat, numai ca sunt momente in care sufletul meu nu le poate percepe. Mintea da, dar sufletul nu.

[dobrin7m]

În prealabil postat de AGabriela

Si ca sa il contrazic pana la capat pe domnul AlinB, fiti fara grija, nu m-ati suparat si nici nu imi sunteti antipatica. Tot ce ati spus este adevarat, numai ca sunt momente in care sufletul meu nu le poate percepe. Mintea da, dar sufletul nu.

Cand ajungem in astfel de ispite, parintii sfinti au un sfat foarte bun: du-te si te culca. Prima data cand mie mi s-a spus asta am luat in ras si nu am inteles. Cum ma trimiti la culcare? insa apoi am stat si am rumegat. si am inteles. si acum de fiecare data cand am ispite care clintesc statornicia mea, stiu ce am de facut. Adica, odihnesc mintea, o las doar in rugaciune fara a lua nici un fel de decizie si fara a o lasa influentata de vreun gand. De fapt tu trebuie sa faci pace in minte, si sa reusesti sa accepti ceea ce Dumnezeu ti-a oferit. Nu ai pe nimeni inca alaturi de tine, dar priveste la ceea ce ai. Priveste partea plina a paharului si ai rabdare. Poate Dumnezeu iti incearca rabdarea si statornicia in credinta. Fi tare si asteapta.